Leapsa pe filmeeeeee!!!

 Heheheee, sa tot fie de cand nu am asternut aici franturi din viata mea, din gandurile, trairile, ofuscarile, sperantele, intrebarile si raspunsurile mele:).
In viata mea s-au petrecut schimbari frumoase, sunt linistita, fericita si plina de energia fantastica a asezarii in matca:).
Chiar zilele trecute mi-a fost o pofta nebuna sa scriu despre ceva, insa azi, asternandu-ma la masa si frunzarind blogurile oamenilor dragi am gasit o leapsa foarte interesanta pe care ma grabesc sa o implinesc si sa o dau mai departe, pentru ca filmele au avut mereu un loc special in viata si sufletul meu. Asa ca mai aman putin postarea conturata si pornesc a lepsui...

Am primit de la buna mea Spera o leapşă despre filme. Mursumeeesc din suflet!:)

1. O scenă de film care te face să plângi.

    Eu sunt destul de plangacioasa la filme pentru ca ma abandonez universului creat, iar daca regizorul, scenaristul ori actorii reusesc sa ma sensibilizeze, inund sute de batiste:). Asa ca mi-e greu sa aleg doar o scena care ma face sa lacrimez, dar voi incerca sa le enumar doar pe cele pe care mi le amintesc acum...probabil cele cu impact semnificativ...Imi vin in minte scene din "Love Like Coincidences" (am bocit jumatate din film:D), din "Hachiko: A Dog's Tale" (cred ca toti care au vazut filmul au rostit macar o data replica "mergi cu ei, mergi acasa pentru ca stapanul tau nu mai vine...te rooog!"). Mai imi amintesc de "Regele pescar"...faza in care personajul principal este rapus de nenorocitii pe care ii credea demoni si desigur, de finalul filmului Sweet November, faza in care ea dispare ca si cum nu ar fi fost, iar el se intoarce chipurile la viata sa, intr-o toamna pustie si devastatoare, Leon - faza in care ne prindem ca el se va sinucide pentru fata, "Actorul si salbaticii" - faza monologului actorului atunci cand este capturat de legionari si cea de final de spectacol si viata...si "The Fountain" - faza in care ea iese desculta pe acoperis dar nu simte zapada din pricina bolii. A! Era sa uit de "La vita e bella" - scena jocului de-a razboiul, a mortii de-a rasul si de scena din "What Dreams May Come" - in care el merge sa isi salveze sotia din iad, iar ea nu il recunoaste, iad-uitare...senzational!

2. Un film pe care îl deteşti.

Nu stiu daca il detest, insa Gladiatorul nu mi-a lasat decat amintirea coloanei sonore.

3. Un loc pe care l-ai văzut într-un film şi pe care ai vrut ulterior să îl vizitezi.
Poate cafeneaua la care lucra Amelie:)...si raiul din ""What Dreams May Come":D.

4. Cea mai pasională experienţă cinematografică pe care ai avut-o.
Aici nu prea stiu foarte ce a dorit autorul lepsei, insa imi vine in mintea ziua in care, plimbandu-ma prin Centrul Vechi am fost atrasa de acordurile unui lautar batran care scotea dintr-o vioara ramolita acordurile valsului din "Amelie", iar pe acordurile lui Itzhak Perlman m-am simtit inundata de bunatate, de resemnificare si iubire...toate la o intensitate fantastica.

5. O secvenţă pe care o iubeşti, povestită în câteva rânduri.

 Si aici sunt mai multe...Din "Amelie" - faza in care se intoarce calatorul pitic de gradina si tatal lui Amelie se hotaraste sa calatoreasca, faza din "Good Will Hunting" in care tipul se hotaraste sa faca ceva cu viata lui, implinind speranta prietenului sau de a porni fara regrete si ramas-bun, faza din "Pay It Forward" in care, dupa decesul pustiului apare multimea de oameni ai lantului de bunatate si scena din "What Dreams May Come" in care barbatul, ajuns in rai alearga printr-un camp cu flori si se murdareste de culorile petalelor, pentru ca se afla intr-un peisaj de pictura in culori-ulei.

6. Cea mai lungă vizionare din viaţa ta. Cât a durat. Ce filme ai văzut atunci.

Acum vreo 2 ani parca...imi placea un actor si vedeam in week-end cate filme apucam. Imi amintesc de week-end-ul cu Meg Ryan, apoi de Robin Williams, Johnny Deep, Louis de Funes...

7. Autorul de cinema pe care l-ai alege să îţi consemneze viaţa..
Cred ca Mikhalkov - pentru forta pe care mi-ar adauga-o, sinceritate si lectiile de viata pe care le-ar inmulti...sau Tarkovsky - pentru tenebrele fiintei pe care sigur le-ar metamorfoza in ceva suav si frumos.

8. Un film pe care crezi că nu l-ai înţeles.

“Butterfly Effect" - nu musai ca nu l-am inteles, insa am avut un puternic sentiment ca mi-a scapat ceva atunci cand am realizat ca de fapt inceputul filmului nu era inceputul cronologic al povestii, iar asta mi-a dat un sentiment de fraudare-nesiguranta din partea realizatorilor, caci nu mi-am dat seama daca a fost o gaselnita suprarealista ori o scapare. Nu m-a prins insa. Mai degraba o idee asemanatoare mi s-a parut extrem de bine exploatata in filmul "Run, Lola, Run"

9. Un film al cărui umor este pe gustul tău.
"Undergroud", "The Intouchables", "La Vita E Bella" . De-a plansul-rasul...ca in viata:).

10. CD-ul preferat cu muzică de film.

Cred ca muzica din Amelie.

11. O carte de film esenţială..
Nu am lecturat inca asa ceva. Poate imi e teama sa nu mi se altereze trairile. Asa am patit dupa ce am studiat putin pictura si nu ma puteam opri sa privesc apoi si din prisma tehnicii ceea ce anterior asimilam doar cu sufletul. Nu mi s-a parut util.

Trimit leapşa iubitorilor de filme care doresc sa o preia si sa nu ii curme drumul.

 Fiind lipsa de ceva timp din blogosfera nu mai stiu cine si cum si de ce:).

Va pup cu drag si va doresc...bine v-am regasit!:))

Anna - fericita cu asa seara in compania acestor amintiri. Saru'mana inca o data Sperantei si mii de pupicei pentru gand!

Alb orbitor

Aseara am vazut franturi din filmul Alb orbitor (Bilindness). Abia astept sa il revad integral.
Am vazut cam asa: intr-o localitate a aparut un soi de molima ciudata - oamenii deveneau orbi. Nu exista leac, asa ca i-a inchis pe toti ramasii fara vedere (plus o femeie care vedea dar pentru a ramane cu sotul ei s-a prefacut orba o perioada) intr-un ospiciu-carantina. Contrabanda cu provizii contra bijuterii si sex, scindari umane, indobitocire, moarte, iubire, prietenie, lupta si sacrificii...
Intr-un final supravietuitorii au reusit sa evadeze intr-un oras pustiit de culori, amintiri si frumusete...din nou lupte pentru mancare, pentru identitate, viitor si existenta.
O scena mi-a amintit de o carte citita in copilarie, despre un cuplu el-orb, ea-nu care incercau sa desfiinteze bariera luminii datatoare de raspunsuri si siguranta. Ea disparea din peisaj in fiecare duminica intr-un anumit interval orar...pentru a se retrage la o cabana unde, legata la ochi isi petrecea ziua in intuneric deplin pentru a intelege lumea lui...
Interesanta abordarea filmului si naucitoare lumea surprinsa intre lumini orbitoare si umbre abia schitate...


Anna - privind orbii din jur, cu melcii lor cu tot, cu suflete ermetice si minti ingustate de egoism si ignoranta...

Local color

Astazi mi-au fugit gandurile la un film pe care l-am vazut acum ceva timp... Se numeste Local Color...
Se povesteste despre arta, despre viata, oameni, artisti, invatare si re-dobandire...
Este vorba despre un tanar dintr-o suburbie a New York-ului care, in cautarea destinului artistic, il intalneste pe genialul pictor rus Nicolai Seroff, a carui ucenic devine... si alaturi de care traieste timp de o vara o traiectorie initiatica in tainele picturii, vietii si sinelui...
Insa uncenicul devine maestru prin inocenta, pudoare si pofta de viata, iar maestrul devine invatacel adus la viata parca din lumea lui urzuza si blamata...schimbul de roluri din care fiecare iese mai vesel, mai imbogatit si mai limpezit este asezonat de comentariile sarcastice ale rusului care pare trezit dintr-un vis adanc...visul banalului plin de praf, a suprarealismului care i se pare aberant si a suferintei provocate de decesul sotiei pentru care se crede raspunzator prin simplul fapt ca i-a supravietuit...

Anna - nauca de cap dupa alta pelicula...Alb orbitor (Blindness) despre care sper sa visez ceva mai incolo...

Trandafirul alb (Byala roza)

Anna - visand la acel Nessebar al uitarilor de rau si amintirilor de sine...al regasirilor, curatiei si invatarii de iubire prin armonie si veselie...

Visul continua...

Uneori, printr-o miscare de semanat a firii, simtim muguri de aripi care dau sa cresca precum Fat-Frumos, tanjind spre cer sfidand aproape "sonicitatea"... Cu aripile intinse acum, incepem sa le asimilam fiintei, sa ne obisnuim cu statutul de cioara sau de inger...oricum, o fiinta inaripata suntem...deci trebuie sa invatam a zbura...
Este dificil, insa ne convingem ca este o noua etapa a exitentei noastre si ca trebuie sa facem tot posibilul sa ne ridicam deasupra terestrului ingust si mirosind a hoit...
Stangaci in inceputuri, dar perfectionandu-ne zi si noapte, reusim sa ne tinem echilibrul printre stele, sa le pipaim, sa le indragim, sa ne consideram de-ai casei printre nouri si astri...
Imaginatia este direct proportionala cu anvergura aripilor, asa incat plutim si pe dinlauntru si pe dinafara intr-un nou firesc, cu reguli de care nu stim, dar pe care le presupunem in capul nostru hiperventilat.
Visam noi cursuri de ape, inedite fapte, urcus lin...avanturi dese si aterizari incununate de succes urlator...
Desavarsim...desavarsim cu patos, cu furie uneori, la capatul puterilor fizice dar cu vointa treaza si cu visul pulsand prin vene...
Ni se pare ca suntem primii sau chiar singurii din specia noua, ne aburcam pe sfori catre buna-stare, liniste si lipsa de griji, suprapunem dorinta peste cotidian si nu pricepem de ce gustul fazanului servit seamana atat de repede cu tocanita din cartofi...
Mastile mai cad uneori, insa dam vina pe oboseala datatoare de vedenii...gandul prabusirii apare uneori, insa il izolam definitiv in pulberea trecutului...
Cu privirea atintita drept in fata, vaslim robotico-habotnic, ne dorim, speram, luptam...
Si cand suntem aproape de poarta catre un vis, observam imbulzeala mare... Mirati insa incetinind putin zborul ne apropiem de pestriteala vorbitoare pe mai multe limbi...
Stupoare!
Toti stau la coada in fata mea, in propriul meu vis!!!
Aripile se pleostesc ca un trandafir asiatic expus prea mult in sori...penele se sleiesc de dor si curg lacrimilor planse cu inima...
In duhoarea de hoit un cap galben de copil rade la stele...prinde voios o pana si zambeste ca si cum ar avea 100 de ani.
El stie... El are o colectie de pene infrante de la fosti zburatori idioti ajunsi in raiul viselor dupa inchiderea programului...
El stie ca pila sau speraclul deschid mai multe usi de vis decat munca pana la istovire si talentul primit la intrupare...
In timp ce scriu aceste randuri o pana s-a prelins pe monitor... Privesc inspre "inaltul" si pregatesc iod pentru cel cu aripa strivita de pasagerii aeroplanelor care au ajuns inaintea lui...
Ochi goi, sangele dureros palpand acum prin vene, lipsa de rost si putere de a re-invata a merge...
Stiu, puiule, nu e usor...dar ce sa-i faci...inspiri, expiri, iti zugravesti zambet pe chip si pornesti la un nou drum, intrebandu-te daca nu cumva ai visat...
Apoi nu mai conteaza... Pur si simplu te confunzi cu ce ai devenit si mai privesti in zari uneori...si sufletul tresare ca un murg plin de dor. Sufletul tau stie ca nu ai incetat o clipa sa visezi si sa crezi, sa inventezi aripi, chiar daca aparent ochii si-au pierdut culoarea ierbii...
Poate ai invatat sa te cufunzi in vazduh, nu sa zbori prin el...
Poate esti doar putin cretin si nu esti in stare sa pricepi cand ti se refuza ceva, biet alienat fixist si slab de...inger:)...




Asculta mai multe audio Muzica

Anna - privind mirata indarat si mozaicand:)) cioburi de vis...
P.S. - Cantarile nu au legatura prea mare cu textul, insa imi era dor de Acvila si imi place sa imi impart bucuriile...

Frunza verde de albastru...

I'm Gonna Be (500 Miles) Lyrics


When I wake up yeah I know I'm gonna be
I'm gonna be the man who wakes up next to you
When I go out yeah I know I'm gonna be
I'm gonna be the man who goes along with you
If I get drunk yes I know I'm gonna be
I'm gonna be the man who gets drunk next to you
And if I haver yeah I know I'm gonna be
I'm gonna be the man who's havering to you
But I would walk 500 miles
And I would walk 500 more
Just to be the man who walked 1000 miles
To fall down at your door
When I'm working yes I know I'm gonna be
I'm gonna be the man who's working hard for you
And when the money comes in for the work I'll do
I'll pass almost every penny on to you
When I come home yeah I know I'm gonna be
I'm gonna be the man who comes back home to you
And if I grow old well I know I'm gonna be
I'm gonna be the man who's growing old with you
But I would walk 500 miles
And I would walk 500 more
Just to be the man who walked 1000 miles
To fall down at your door
When I'm lonely yes I know I'm gonna be
I'm gonna be the man whose lonely without you
When I'm dreaming yes I know I'm gonna dream
Dream about the time when I'm with you.
But I would walk 500 miles
And I would walk 500 more
Just to be the man who walked 1000 miles
To fall down at your door

Anna - fugind in acest film de fiecare data cand viata pare in alta parte:)
P.S. - Pentru moment am gasit doar textul melodiei aducatoare a zambetului pe buze...mai caut video aferent si revin:)

Orbul gainii

A fost candva pe lumea asta o gainusa draguta, isteata si complet dusa... Dusa pe drumul catre idealul ei. Pasea alene si uneori mersul ei parea sovaielnic altor vietuitoare ale ograzii, dar ea plutea cu aripile retezate si imaginatia inaripata catre orizonturi neivite inca... si din pricina ca uneori confunda drumul cu norul, parea ca bantuie prin ograda plina de moine ca o impiedicata trista.

Dar gainusa noastra idealista nu era de fel trista, ci dimpotriva...artista. Cotcodacea cat era ziulica de lunga despre universul galinaceean, despre concepte, despre nedreptatile bataturii, despre iubire, ouaciuni si alte treburi neprofitabile... Suratele ei vorbeau mai putin, se impaunau mai mult si rand pe rand isi croisera un drum limpede si plat in viata dinaintea ciorbei, alaturi de cate un pintenat - responsabil cu trezia, dar cu potential de racitura aromata cu fire de usturoi.... Ouat, clocit, piuit, crosetat, dereticat... trezit, culcat...
Gainusa citea in stele, invata sanscrita de la o surata "deportata", iubea libertatea si se visa astro-gaina tisnind inspre inima universului intr-o naveta sub chip de ou de Paste...inchistat si ferchezuit special pentru intalnirea cu marele raspuns...
Tot sapand cu ciocul ei subtire prin mituri ale pesterii, prin stepe cu lupi singuratici, pe munti vrajiti si insule cu psiho-magicieni, gainusa a jurat ca menirea ei nu are cum sa fie doar o gasca de piuituri agramate, un cocosel cu budigai gri si perciuni rosii si un final aburind alaturi de galustile din gris cu avortoni...
Avea sa revolutioneze istoria tagmei sale, sa inventeze lucruri, sa rastoarne lumi, reinventand stiinte, credinte, axiome, lasand o dara de lumina in urma cand va decide sa civilizeze si alte colonii cotcodacinde in plenitudinea naivitatii lor...
Timpul trecea, proiectele se inmulteau, pofta de cunostere a gainusei crestea precum Fat-Frumos, iar viitorul parea ca o asteapta cu bratele deschise in lumea faurita de creierul ei micut si vointa ei uriasa. Isi urma Calea precum un catel fidel stapanul nabadaios.
Dar iata ca intr-o zi, in cadrul conciliului privind originea ouatoarelor, pe celebra disputa a universalilor: "Ce a fost mai intai? Oul? Gaina?Incubatorul?", gainusa buclucasa a cunoscut un fante zambitor, cu creasta pe-o ureche, ce privea cu fiecare ochi separat dar admirativ inflacararea eroinei noastre.
Si in scurt timp, eroina noastra deveni a lui, intr-un mod lipsit de finete, eruditie si viitor luminos, doar cu pelinci in jur, piuituri, graunte asezate in fata, covor rosu sub pinteni, uitari si lipsuri.
Toata lumea se mira cum de idealurile s-au spulberat dupa un an de convietuire cu pintenatul lenes, dependent si incapabil?
Gainusa se mira si ea de viata ei, de parca se uita la un film in care personaja centrala era surda la indemnurile spectatorilor. Privea uneori in jur si nu recunostea nimic...nici macar pe ea. Cocoselul ei nu era un orisicine... nuuu...nicidecum!
El era suma defectelor de care fugise ea mereu: o inselase, o batuse, o jignise, o uitase, o lasase prada ulilor - rude de craca genealogica cu el... Si totusi ea inca ii era alaturi, inghitind rahat cu polonicul, dar zambind suav si ingaduitor, gasind mereu o vorba buna, chiar si in dojanele pe care i le mai servea cocoselului vremelnic, doar asa, pentru ea... si mereu cu servet curat si parfumat alaturi.
Era in noua batatura ca o straina, un musafir vesnic nepoftit si aratat cu degetul, cauza de mutre si bombaneli, soldatel inregimentat in Noua Ordine Mondiala care nu trebuia sa respire dupa stingere, sa nu viseze, sa nu ceara si mai ales sa nu gandeasca prea mult.
Intr-o buna zi, cu minele anti-idei pulsandu-i sub ghearele-i neingrijite, ramase o secunda privind in zari.
"Ce caut aici?"
Privind in jur nu recunostea nimic... Vedea idei materializate, vedea mizerie si ranjete...nu vedea nimic al ei. Pintenatul era sub aripa clocitoarei sefe si privea doar cu un ochi neintelegand nimicuta din peisajul vazut doar pe jumatate.
Si-atunci si-a dat seama ca in timp, ochii ei se aliniasera pe aceeasi parte a fetei ridate de-acum... si imaginea pe care o vedea era adevarul. Dupa o stanga-imprejur impecabila (dobandita in anii de detentie in casa-tacerii-si-imbecilitatii), gainusa Pusa a trantit si usa...
Si de atunci toti au trait pana la adanci batraneti, fericiti...unii - actori ai jumatatii luminate de scena, altii pe tot parcursul unui destin luminos amintit.

Anna - dorindu-va pofta buna, ochi alaturati si plini de cer, obscur putin, vedere limpede si... uitari senine.

Despre Iubire...insa putin altfel...

Despre lucruri putem vorbi direct, dezvelindu-le de sensuri... ori putem discuta despre ele adaugandu-le sensuri... si mai putem sa le definim afirmand ceea ce acestea nu sunt...

In ceas de cumpana, imi voi aminti ce nu a insemnat Iubire pentru mine.... insa in orbia mea am afirmat contrariul...

Am invatat ca iubire nu este atunci cand buzele rostesc anumite cuvinte, insa faptele le contrazic...

Nu e Iubire cand esti pe ultimul loc in inima celuilalt...iar inaintea ta poate fi strainul care vinde tigari in colt.

Nu prea e Iubire cand palma se ridica...si apoi coboara fulgerator peste obrazul adancit de atatea lacrimi...

Nu mai e Iubire cand privindu-te in ochii celuilalt vezi doar rau, urat si declin...

Nu e Iubire cand ti se spune ca pasesti degeaba pe pamant, ca nu te-ai descurca fara un celalalt, ca nu meriti mare lucru...

Nu este Iubire cand esti obligat sa taci, sa pleci capul si sa te schimbi.

Nu este Iubire cand esti numit vinovat pentru lucruri pe care nici macar nu le cunosti...

Nu este Iubire atunci cand mai mult plangi... de tristete decat de bucurie...

Nu este Iubire cand trebuie sa ii vezi pe toti rai si dusmani..., cand nu ti se permite aer sa respiri in voie si libertate sa te bucuri...

Nu prea mai este Iubire atunci cand te gandesti cu groaza la ziua care va veni, cand te trezesti totusi plin de sentimente frumoase si celalalt te trateaza cu indiferenta si rautate...

Nu e Iubire cand in loc de gesturi tandre primesti reprosuri, cand rogi si primesti refuzuri, cand speri si primesti minciuni si tradari...

Nu e Iubire cand aripile bucuriei iti sunt retezate inainte de a inflori pe deplin...

Nu este Iubire cand esti din ce in ce mai rau si mai urat..., cand ti-e groaza sa iti parasesti camera si cand nu esti sustinut, ci impiedicat...

Nu mai este Iubire cand afli ca esti privit drept un acaret inutil, desi nu ai facut nimic special...

Nu mai este Iubire cand doar tu daruiesti iar celalalt doar cere...

Nu mai este Iubire cand privesti un rasarit singur... doar alaturi de nostalgii...

Nu mai este Iubire cand inchizi usa dupa tine, pornindu-ti ranile catre vindecare si celalalt priveste un documentar ca si cand nici macar nu ai fi existat...

Nu mai este deloc Iubire cand esti tras in mocirla si facut responsabil ca vrei sa pasesti deasupra moinelor...

Anna - Dorindu-va mult bine, Sarbatori Fericite, multa Iubire, sanatate si armonie!

Ne vom regasi intr-o buna zi... pentru moment ma retrag in barlogul linistii cautand o impacare uitata de ceva vreme...

Mult spor si inspiratie tuturor!

Ex-temporale...

Am mai depasit cu bine o etapa existentiala!!!

Cu ajutorului Celui de Sus am reusit sa "iau din prima" carnetul de sofer, ceea ce reprezinta un succes nu atat ca aliment pentru orgoliu, ci mai mult ca debarasare de tot stresul acumulat pana in momentul examenelor.

Am vrut sa batatoresc si acest drum, pentru ca imi place sa invat tot felul de lucruri noi, punandu-ma in situatii diverse... Dar cu certitudine afirm ca a fost ultima testare de acest gen din viata mea...

Se pare ca pe masura ce imbatranesc, emotiile din timpul examenelor se stapanesc mai greu, desi poate miza nu este la fel de mare ca in cazul anterioarelor... Fiecare examen are importanta sa si doza de responsabilitate care il precede trebuie sa fie constanta, insa am observat pe propria-mi piele ca nu mai ma tin baierele inimii ca pe vremuri.

Acum am inteles treaba cu "Este timp pentru toate"...in sensul particularizarii "Este un anumit timp pentru anumite lucruri":)).

In rest bine...si la vara cald:). Imi place mult sa conduc desi mai am multe de invatat, pentru ca orele pentru pregatirea practica sunt arhi-insuficiente pentru dobandirea unor deprinderi, iar sumedeniile de situatii diferite intalnite in trafic nu le poti pricepe decat participand efectiv zi de zi, cu toti porii orientati catre tot ce misca...si nu numai.:D

Revenind la emotiile coplesitoare, nu stiu daca cercetatorii americani (ca astia purica tot felu' de chestiuni) au descoperit o legatura intre disparitia dinozaurilor si emotiile paralizante, insa incep sa stiu sigur ca organismul meu se preface zilnic si ireversibil probabil...

Nu stiu daca vreodata ai privit inapoi in timp si ti-ai privit tineretea ca pe a altei persoane, de parca tu acum 10 ani ti-ai fi doar o cunostinta...nicidecum o parte a identitatii prezente...

Este distractiv oarecum... inspaimantator de distractiv:)).

Anna - intrebandu-se cum se simt batraneii care abia inteleg cum sta treaba cu leii noi, gandindu-se ca odinioara rezolvau facil ecuatii sofisticate? Sper sa nu isi aminteasca prea multe...

LA MULTI ANI!!!

Poate ca o tara este precum o casa, adapostind intre peretii de hotar o natie - teoretic - de la primul scancet pana la ultima suflare. De ceva timp imi privesc locuinta si nu inteleg fantele prin care intra viscolul uitarii, privesc locul in care odinioara erau ferestre spre cer, iar acum cadrul lipsit de sticla ranjeste had din pricina grinzii care sta sa se prabuseasca...

Molozul care si-a pierdut rabdarea pe pereti coloreaza incaperile in ceata, iar dintr-un ungher intunecat susura "Balada", ca o ultima tanguire intr-un timpan surd...

Intrari sunt multe, iar iesiri... intr-un mod ciudat...si mai multe... Locuitorii pleaca in concedii si treptat locul pare mai gol, de parca nu ar veni inapoi cu aceleasi hanie (ba chiar si mai multe!) si de parca suvenirurilepier in apa "Crizei mondiale". Locuitorii duc pe alte meleaguri credinte, sperante, valori...si le uita pe acolo, ca e drept, la noi sunt destule si de ce sa nu se bucure si altii?

O casa fara perdele este ca si fara pereti, lumina traversand fara jena meridiane, explorand fara jena fiecare taina dezvaluita privitorilor ca un teatru in "aer liber", in care aerul, eliberat probabil de prin sticle, gatlejuri sau pungi, participa la cele mai neinspirate repetitii.

Privitorii citesc evenimentele din casa ca de pe visele imprimate de subconstient in pelicula somnului...

Si sunt multi spectatori al piesei din casa, unii chiar doresc sa cumpere locul, sufletele din el, trecutul si mai ales viitorul... Iar unii locuitori inlesnesc tranzactiile dezmembrand cutiile de rezonanta ale codrilor sau manerele de la usile care inca mai pastrau intacte indaratul lor ganduri si slove. Rufele nu se mai spala in rauri, ci in piete, de preferat in case model Strainezia, cu public ce nu intelege o iota din cuvinte, insa pricepe din gesturi ca maimutelele vorbitoare si-au alienat istoria...

Dintr-o casa frumoasa si autosuficienta am ajuns cersetori infofoliti doar in temeri, intre niste ziduri care ma intreb daca ne mai voiesc...

"Acasa" nu mai inseamna loc, ci stare...putem fi acasa in Roma, Atena ori Papua Noua Guinee, atata timp cat nu ne ingrozim la auzul unui "maine" care inseamna zi scadenta la nu stiu cate rate, inceput de an scolar, facturi de platit si achizitii urgente, in conditiile in care buzunarul isi falfaie goliciunea ca o femeie usoara in desert...

"Unde nu e cap, vai de picioare"...dar unde e cap, insa colocatarii ne dau la picioare sa nu se vada fruntea semetita din lanul de mohor? Sa ne luam picioarele la spinare si sa pornim spre alte zari ale aceluiasi Soare? Sau cum?

Ne mandrim cand colocatari izbandesc in porturi-cheie (sau speraclu...), in competitii... arborand imnuri straine, insa uitam ca datorita noii lor case au reusit, ca datorita noilor colocatari (care privesc tot spre culmi) si-au deschis aripile spre zbor.

Slovele noastre lancezesc sub stereotipuri pe care le aplaudam, dar nu ne apartin, filmele inca prezinta viata din suburbii, iar argoul devine limba oficiala.

Facem spume in culise, insa sub lupa reflectorului plecam ceafa incet si zambim incurcati iar buzele tranforma revolta in lauda. Suntem sceptici ori cinici si stingem lumanari de vis in loc sa ardem ruguri si sa ducem torte indiferent de vreme sau de nume. Idealul comun a intrat la apa si continua sa insemne franturi de liniste si belsug trecator...

Citim, vorbim...mai scriem si mai radem...insa Timpul nu iarta amanarile si recursurile la dreptul de a fi fericit. Autonomia fericirii nu mai este in casa locuita, decat daca o numim cu litere soptite sau ne prefacem strasnic.

Orice zi aniversara presupune un inceput, o dorinta si o flacara. (Chiar, de ce stingem lumanari de zile aniversare dupa ce ne punem o dorinta? Si culmea! daca se sting toate inseamna ca se va indeplini?! Asta nu inseamna finalul, irealizarea? Ori e doar o simbol retinut invers sau neinteresant decat prin scop?)

Inceputul meu, caci nu ratez sa imi aniversez casa, orice ar fi... reprezinta inceputul sfarsitului tacerii. Sub impresia de nesters a unui roman teribil, am aflat alaturi de mine ca tacerea si nehotararea chemate fals cu numele de modestie ori decenta pot ucide...pot anihila incet si clar orice sansa, retezandu-i radacinile chiar din momentul de "concept".

Dorinta mea este sa ma plimb prin casa mea/noastra...iar aceasta sa fie asa cum era in visul meu... O casa curatita de carcalaci politici, de interese obscure ascunse in orbecairi liliecesti, de mucegaiul intins pe pereti al demagogiei usturatoare in gat (si nu numai...), curatita de moinele caruntilor fomisti dupa un ultim exemplu de respect furat cu indarjire, de liche(lele)nii trogloditilor asa-zis boemi care imprumuta, inventeaza stari si in afara de a recunoaste si cita textele altora au carente patologice...de umbrele care au invatat ca daca fac un pas in tupeu devin sefi de tura pentru umbrele inca latente in intuneric, de zgomotele care trebuie sa se auda singulare - gaj de la sine inteles al Dreptatii.

Flacara pe care de astazi refuz sa o sting se numeste, aidoma unui proiect cu mult mai vechi... libertate. Libertate in sensul amintirii ca putem avea o viata ferita de capete plecate si de docilitati de orice fel. Libertate in sensul fortei, vointei si puterii de mai bine...de fapt de..cum trebuie sa fie. Nu imi doresc putin mai bine, ci Binele, caci avem tot dreptul din lume la el!

Ce frumos ar fi, ca in ceas de Sarbatoare, cu totii sa hotaram sa purcedem spre fericire, dar nu multumirea cuminte din ziua de salariu sau din ziua in care am primit/daruit un sarut timid... Ci Fericirea care trebuie sa ne "bantuie" placut maruntaiele in fiecare clipa, visele din toate zilele si noptile timpului nostru...

Anna - dorind in ceas de sarbatoare, tuturor romanilor...LIBERTATE!

Et in Arcadia est!

De multe ori viata infrange actorul, spectatorul sau regizorul, victima sau calaul...
In momentele in care pustiul se naste in noi, luand loc singuratatii, ne intrebam diverse treburi, evaluam conjugarile de fapte prin care am ajuns in deriva respectiva, evaluam posibilitatile de evadare sau plasam abil vina asupra altora... sau ne prefacem ca nu s-a intamplat nimic, agatandu-ne de altii sau de minciuni bine ticluite astfel incat Adevarul sa nu ne parvina in veci...
Mereu mi-am dorit libertatea Nu-ului raspicat si responsabilitatea faptelor mele...
Nu prea am cochetat cu compromisurile si nici cu ingenuncherile sau placaciunile crestetului...
Recent am aflat o poveste inspaimantatoare despre cum se deterioreaza in timp corpul omenesc din pricina grijilor, nemultumirilor nerostite, acumularii de nefericire si nefericirii asupritoare...
La fel de recent am aflat ca exista pe lume oameni pur si simplu ingustati si - uimitor pentru mine - extrem de incantati de limitele lor mult prea stramte si lipsite de orizont...
Am aflat ca exista fapte rele pe lume si oameni care simt incantare cand le produc... am aflat ca iadul poate coexista cu diminetile scaldate in frumusete deplina, ca alegerile exista pentru a putea coti din calea declinului si ca uneori cea mai buna solutie este...fuga! Da, fuga...fuga din calea ingustimii si prostiei netarmurite, fuga din calea viitorului sumbru, fuga pentru propria viata si fericire...sau macar pentru liniste si multumire... Multumire plata pot spune unii... Insa pentru cei ce stiu ce inseamna sa bei o cana de apa in liniste, fara ca cei din jur sa iti plaseze ghionturi direct in suflet sau in echilibrul pe care te chinui sa il mentii in limite decente, stiu la ce ma refer...
Ma mai refer la bataile firesti ale inimii, la lipsa nodului din gat de fiecare data cand stii ca trebuie sa iti intersectezi ziua cu niste oratanii absurde care nu stiu decat sa se planga, sa mosmondeasca, sa impunga, sa critice si sa isi laude piticosenia spirituala, acolitii scarbosi si faptele ridicate la rang de salvare planetara...
Satula de taceri cand fiinta imi urla, satula de uitari cand e timpul sa retin tot, satula de viitor cand ar trebui sa fiu infometata de el, satula de ingradiri cand ar trebui sa fiu in zbor, am ales...VIATA!
Aleg sa fiu vie, sa spun raspicat albului - alb! si negrului - negru!, sa nu mai privesc in alta parte cand aerul este saturat de mofturi, figuri si falsitate, sa privesc realitatea in ochi si sa o aleg pe cea in care mi-e cald si bine!
Treaba cu "nu parasi campul de lupta, ci stai si lupta pana la ultima picatura" este o idiotenie... Uneori pur si simplu nu ai ce face... si decat sa descoperi ca intr-o buna zi te privesti in oglinda si vezi o masca pe care cu greu o recunosti... ca privesti opera altora cu acordul tau tacit... decat sa te lupti cu tine...mai bine te ridici frumos, iti indrepti cutele hainei si, privind drept in fata iesi pe usa, inchizand-o definitiv in urma ta. (Sau poti sa o lasi deschisa... fara vreo alta semnificatie decat poate...sila?)
In amintirea tuturor clipelor minunate pe care le-am trait alaturi de mine, refuz sa ma scindez cand vad in jur atatea cazuri de mutilari sufletesti ca urmare a unui act ratat a caror consecinte se intind ca un cancer aspura tuturor celulelor existentiale...

Anna - mai curatita cu un fapt, mai libera si mai fermecata de soarele care parca astazi straluceste mai sus ca oricand... Intamplarii care m-a trezit din amorteala ii doresc intelepciune, putere si vedere buna pentru luarea unei decizii rapide si radicale, alergand cu bratele deschise spre fericire!

Cronica unei...vizite neanuntate...

Se intampla uneori ca in derularea filmului cotidian sa se insinueze, intre cliseele cunoscute, franturi de aspecte cu mireasma de dimineata risipitoare de neguri si incetosari... Este ca si cum un dus revigorant ar insufleti intreaga existenta...

Ca si cum fiintarea de pana atunci devine un tablou prafuit, lasand in lumina rampei o panza in culori vii, forme negandite si dinamica intuitiva...

Citesti o carte, vizionezi un film, asisti la o intamplare la metrou, visezi ceva, afli un secret, intalnesti un om, te detasezi de altul, afli o fericire, o tragedie, simti o privire, doresti o mangaiere, mergi la biserica, prinzi din zbor un sunet, privesti fugar o imagine, simti o aroma din ceva necunoscut... si dintr-o data simti ca nimic nu va mai fi la fel.

Simti ca ai crescut, ca ai devenit altcineva...altceva; simti in maruntaie ca un graunte pe care il credeai mucegait a inmugurit si aproape simultan a si dat in parg...

Simti ca un gand pe care il convingeai ca este cam nastrusnic, l-au avut si altii...ca idei pe care doreai sa le camuflezi sub masca banalitatii au fost "exploatate" si citind un text sau ascultand o melodie, te simti mai "acasa" decat in orice spatiu sau timp trait... Te simti impartasit, te simti cu un pas mai aproape de tine, regasindu-te, ciudat, prin altii...

Cred uneori in semne care ne calauzesc drumul, aidoma unor parapeti care ne impiedica sa ne afundam in abis. Poate ca daca ne-am trezi mai devreme, am fi mai atenti in jur si ne-am pastra energia pentru lucrurile importante, ne-am defini mai repede, continuand cu zale sirul trofic...

Poate ca semnele apar atunci cand la nivel constient le astepti cel mai putin, dar cand de fapt subconstientul urla dupa ele si, de ce nu?!...poate chiar dumnealui le creaza.

De multe ori s-a intamplat in clipele cand nu mai "speram nimic", solutii sa apara dintr-un senin neobservat pana atunci... ori lucruri ciudatele sa se intample aparent fara niciun motiv, ca apoi sa descoprim ca erau exact piesele lipsa...
Poate ca puiul de pinguin asteapta in fereastra de la etajul 2 in fiecare dimineata sa iti "aripeasca" salutul pentru o noua zi, insa daca nu te rugai pentru ajutor ridicand privirile spre vazduh, nu il observai nici astazi... Poate noi conferim dimensiuni noi lucrurilor din jur pentru a ne agata colacul de salvare...sau poate nu... poate altcineva arunca parghii pentru a ne propti echilibrul fragil pe timp de furtuna...

Sa obervati oamenii...cei tristi au priviri "ratacite", pierdute in jur, cautand inutil un chip drag, o vorba buna, o solutie, o amanare, un umar, o soapta... Pe cand cei...plini... sa zicem doar atat, se privesc in vitrine, oglinzi, privesc persoana iubita, privesc dincolo de miriapozenia multimilor...

Cu totii insa asteptam ceva... o paine, o tarie, o inima, un gand, o nota, un razboi, o casa, un inceput, un sfarsit... invocam cu diverse tonuri si chipuri soarele care ar trebui sa rasara pe nu stiu ce strada, vecinul care si-a facut loc folosind coatele la coada pentru noroc, sorbind si portia noastra...observand la un moment dat ca ciresul a inflorit in miezul iernii. Si atunci Timpul intoarce si el privirea putin mirat, iar noi ne intoarcem cheita inimii fiind mai buni pentru inca o saptamana...

Promitandu-ne ca niciodata nu ne vom mai lasa prinsi cu sufletul negrijit... Ca atunci cand suna la usa musafiri ne-anuntati si noi ne codim sa deschidem pentru ca urmele chefului de ieri nu au fost sterse...si ce va spune Ioneasca vazand ca sunt cateva castroane pline cu mucuri de tigara?

Piedici consolidate cu grija... Asa o fi si cu misterele dezvelite la coltul fiintarii pe care parca ne codim sa le primim in suflet si sa ne imbatam cu noua existenta in fiecare clipa... Poate de maine... Poate ma insel...Poate sau...nu poate?...

Anna - ridicand genunchiul din moinele constrangerilor, incercand sa spintece polieti-jena si ridicolul, cu gandul arzator spre ELEUTERIA... doar spre ea...

Radacini retractabile

Zilele trecute, privind prin geamul masinii fara de tinta, ma gandeam la adaptare... Ma gandeam ca de-a lungul vietii am locuit in 4 orase. Am ales acest lucru din toate celelalte posibilitati si inca nu regret niciuna din schimbari... Ma gandeam la fiecare oras, la oamenii frumosi pe care am avut ocazia minunata sa ii intalnesc, la locurile superbe prin care m-au purtat pasii, la amintirile care inca imi locuiesc sufletul si gandurile...
Rememorand locurile si trairile, ma gandeam ca in fiecare loc am trait sentimentul ca sunt acolo de ani buni... In fiecare oras am trait fara nostalgia precedentului, fara tristeti, fara sa caut ceva ce nu aveam cum sa gasesc. La ultima mutare, toti m-au privit fara incredere in alegerea pe care o facusem si imi asteptau intoarcerea cu o certitudine de neclintit. Ma mutam in “Bucale” – loc evident de pierzanie, anonimat ciudat, agitatie necontenita si oameni cel putin dubiosi...
Dupa ce am “descalecat” aici, se faceau pariuri pentru cat voi rezista in lumea impersonala si ghidajul bazat doar pe interese pecuniare si nu numai...
Insa m-am “adaptat” si aici... La trei zile dupa mutat mi se parea ca stau aici de cand ma stiu. Nu pretind ca asimilez locurile ca si cum as anula experientele anterioare, insa ma gandesc mereu “ok, sunt aici...asta e casa mea si este ok”. Iau lucrurile semnificative exact cum vin, imi mobilez sufletul si casa astfel incat sa beneficiez de maxim confort si nu astept de la nimeni sa ma poarte pe brate. Insa as fi ipocrita sa neg ca am avut parte de vant bun in panze pana acum, insa acest aspect se datoreaza unor cauzalitati dincolo de vointa mea sau a oamenilor care mi-au urnit de cateva ori barca pe apele Destinului.
Tot gandind eu la aceste treburi, am observat un pomisor foarte frumos, care insa avea pamantul zgarmat printre radacini, iar vinele datatoare de viata locuiau suprafata pamantului ca si cum asa ar fi trebuit sa fie de cand lumea...
Si atunci mi-a venit ideea ca umanul, ca si vegetalul, mineralul etc este uneori mutat din locul in care a fost mai intai celula, mladita... Unii se adapteaza noului sol, climei si tuturor aspectelor noilor imprejur(imi)ari, altii nu. Ca si oamenii... unii se usuca de dor, de negasire, de instrainare, altii insa traiesc cu intregul univers in interior, asa incat oriunde ar fi, lumea lor este cu ei, asa incat decorul se schimba nesemnificativ, resursele intrinseci ramanand egale si identice oriunde si oricand...

Si ma gandeam apoi la origini... atunci mi-a venit ideea cu radacinile retractabile...ca si cum unele persoane, plante... au un sistem de auto-aparare, conservare, indiferenta - poate - sau valorizare care le permite ajustarea la noile date psiho-spatiale.

Flexibilitate? Adaptabilitate? Nici macar nu stiu daca exista vreo reteta sau chiar daca e tocmai bine sa fii semi-nomad asa, insa cred ca depinde toata treaba de acel "Bine" personal care, ca toate conceptele lumesti, este de o mirabila relativitate.

Anna - amintindu-si de Ada Milea care da glas unui cantec numit "Granita-n ranita".

Imi place...

Imi place crema de zahar ars putin racita, cu sos mult si dulce, nu amarui...

Imi place supa de pui calduta...cu galuste din gris si putin patrunjel presurat pe deasupra...

Imi place inghetata prajita...Imi plac diminetile racoroase si concediile lungi...

Imi place sa citesc in compania unui pahar de lapte si a pricomigdalelor...

Imi place sa ma plimb pe strazi la prima ora din zi, cand orasul abia isi dezamorteste articulatiile, oamenii au fete botite parca de somn si mers de somnambuli...

Imi place inghetata cu prajituri si dulceatza...

Imi place ciorba de burta cu ardei iute murat, smantana din belsug si lipii...

Imi place mirosul de cartofi copti, dar si gustul acestora, asezonati cu putin unt si telemea alunecoasa...

Imi plac mult cateii cu fete dezorientate, urechi asimetrice si nasucuri lipite de pamant...

Imi plac freziile albe si lila, lacramioarele, brandusele mov si portocalii, florile de colt, orhideele, clematitele, floarea soarelui pitica...

Imi plac paturicile pufoase si usoare, sosetele groase si incaltarile comode...

Imi plac bijuteriile grupate in seturi, desi nu imi place simetria, ma simt confortabil in tonuri armonioase...

Imi place tochitura, bulzul bine facut si gulasul de pui... apoi coltunasii, placintele cu varza murata si pasca de ciocolata.

Imi place muntele in orice ipostaza, iar marea doar iarna sau la apus...

Imi plac lucrurile unice, creioanele cu figurine, mirosul de vanilie si mosc...

Imi plac mult culorile, muzica si razele soarelui insinuandu-se prin jaluzele...

Imi place cand ploua iar eu vizionez un film sau scriu sau beau vin fiert...

Imi place sa privesc in ochi doar copii necunoscuti, pentru ca puritatea imi alina sufletul...

Imi place toamna racoroasa si plina de ploi spalatoare de moine...dar imi plac si primaverile cu pomii infloriti si cu pasari logoreice...

Imi plac noptile la tara, in case luminate doar de lumina focului din soba...

Imi place mirosul de curat... Imi plac arhaismele si calatoriile spontane...

Imi plac esarfele si fularele, obiectele din lut si jucariile din plus.

Imi plac prajiturile facute de mama si bluzele crosetate... Imi plac sfesnicele si costumele de epoca... Imi plac mirosul cremei pentru pantofi si clopoteii...

Imi plac ouale incondeiate, copacii cu frunze rosii, "ghetisoara" si bonsaii...

Imi place seninatatea "maicutelor" din manastiri, felinarele si piticii de gradina...

Imi plac fundele pentru cadouri, aranjamentele florale si lampile din fier forjat...

Imi plac brosele, canile ciudate si intrerupatoarele luminate...

Imi place sa pocnesc foliile cu bule si sa confectionez obiecte artizanale...

Imi place sa crosetez, sa impletesc si sa inventez retete culinare inedite...

Imi plac persoanele sincere, atente si deschise cu mintea si sufletul...

Imi place apa rece de la munte... Imi plac baloanele, ornamentele de Craciun, colindele si muzica folk...

Si mai imi plac o sumedenie de lucruri, insa cred ca este de ajuns pentru moment.

Uneori simt nevoia sa ma gandesc la lucruri placute si dupa cum se vede treaba, nu e greu sa le gasesc usor in memoria afectiva din dotare... ori sa le actualizez.

Voua ce, cum, cat, cand va place?

Anna - incantata de darul amintirii momentelor frumoase:)

Putinatatea fiintei...

In viata, inca de mici sustinem o gramada de extemporale, suntem antrenati pentru orice...mai putin pentru viata... Nimeni nu ne invata sa fim fericiti, sa daruim, sa stim sa primim, sa imbratisam, sa sustinem sau sa ne gestionam restul listei de sentimente...

Nu spun ca nu exista oameni draguti care ne toarna clisee din lipsa de altceva...sunt fie din cei care mereu au suferit mai mult, fie din cei care au trecut prin toate starile existente si care se considera adevarati guru in ale simtirii... Oricum ar fi, ideea ramane aceeasi...fie ca ne place ori nu, trebuie sa ne aburcam din propria suferinta utilizand resursele personale, pentru ca orice ajutor venit din exteriorul fiintei nu face decat sa amageasca lupta finala, amanand totul intru dependenta de fapt... Daca in urma unui soc nu constientizam ca oricat de cumplit ar parea totul este necesar sa izbandim singuri spre lumina, devenim paraziti sau prizonieri ai unor stari de bine induse mereu de altii, devenim prada unor cuvinte de care suntem parca nesatui, prada unor urechi mereu atente la suferinta noastra, prada unui Timp ce nu ne mai apartine in totalitate. Este un timp contra-facut, aidoma unui vin bun indoit cu apa.

In viata intalnim fie usi deschise, primitoare, fie praguri de care dam cu teasta inca moale parca sau de care ne impiedicam aparent definitiv de multe ori...

Nu stiu care este explicatia bio-chimica a fenomenului, insa stiu ca fiecare om a suferit cel putin odata in viata un soc emotional care i-a anihilat pofta de viata pentru o vreme...Cum altfel sa reactionezi cand pierzi pe cineva drag, cand esti ranit, tradat, cand cineva sufera iar tu nu poti ajuta?

Am privit mult in jur observand atitudinea oamenilor fata de suferinzi si trebuie sa recunosc plina de tristete ca de cele mai multe ori se prefera mutatul privirii spre un pol de atentie mai vesel ori plin de viata. Dupa cele cateva cuvinte de complezenta in fata celorlalti ori a propriei persoane, se trece mai departe facandu-se abstractie de durerea covarsitoare...

Am observat ca putini poposesc pentru a-si scoate mainile din buzunar intr-un gest de ajutor, cei mai multi bucurandu-se dosnic de faptul ca ei sunt bine, unii chiar gasind ca e cazul sa judece pe cel doborat sau folosind propriul exemplu de tarie spirituala pentru a explica discret ca un topor celuilalt ca este slab si isi merita soarta...

Care este mai puternic insa? Cel care verbal neaga problemele traind in tinutul suprafetei lucrurilor sau cel care se cufunda in cele mai dureroase experiente pentru ca apoi sa apuce totusi drumul spre suprafata?

Am cunoscut oameni care afiseaza o tarie de gandesti ca nu au varsat in veci o lacrima, insa raceala pietrei conjura echilibrul fabricat... Fiecare gaseste la un moment dat o reteta pentru a suferi mai putin ori pentru a nu se lasa afectat de semeni si incearca sa impuna metoda ca universal valabila...

Insa putini cugeta ca de cele mai multe ori cuvintele sunt de prisos si o calda imbratisare face mai mult decat toate textele din lume...

Am privit de multe ori trecatori care incetineau pasul in dreptul unui cersetor la pamant... din ce in ce mai putini sar in ajutor, cei mai multi trecand indiferenti mai departe, fara cea mai mica umbra de ingrijorare pe chip... de parca daca omul este beat sau drogat merita sa fie mai aproape de moarte ori chiar sa se cufunde in ea. Cine suntem noi sa decidem cine merita sa traisca si cine nu?

Cine ne credem pentru a pretinde celor suferinzi sa isi depaseasca cat pocnim din degete?

Cine suntem noi sa cantarim daca un om isi merita sau nu suferinta mai inainte de a oferi un sprijin?

Daca noi suntem intregi si avem o familie sanatoasa, devenim impenetrabili in fata suferintei celorlalti...fie ei prieteni ori straini?

Am avut cunoscuti de toate soiurile... dar cei mai interesanti mi se par si acum cei care devin vulnerabili in fata suferintei... sunt cei care aleg sa nu priveasca in alta parte...aleg sa nu iti explice ca ce simti e un moft...sunt cei care aleg insa a-ti testa limitele suportabilitatii... Cei care stiu ca esti jos cu sufletul zdrente...stiu ca ar fi de ajuns o mana pentru a-ti imprima miscarea ascendenta, insa aleg sa se enerveze din pricina slabiciunii tale... sa iti explice ca nu asa se procedeaza... se leaga de ceva ne-rostit in trecut, plusand cu noianul de dispret direct proportional cu lacrimile care iti par grele si fierbinti...

Sunt cei care cred ca a nu suferi devine sinonim cu libertatea, cu forta, cu puterea si stapanirea de sine...

Iar tu, sclavul durerii ai putea sa le ameninti echilibrul precar...caci daca te-ar ajuta rostind o vorba blanda sau le-ar scapa un gest de imbarbatare, este clar ca ai deveni un soi de stapan...caci in capul lor ai putea sa te folosesti de acesta "slabiciune" a lor in viitor, activand umanul din ei printr-o lacrima...

Din pacate cei mai multi habar nu au pe ce lume traiesc... hranindu-se mereu cu iluzii pentru... a nu deveni ei cei doborati iremediabil. Multi cred ca ignoranta lui Voda prin loboda este idealul atitudinal al vieti pe pamant...fara sperante, fara regrete... o succesiune de clipe care nu vin de undeva si nu duc nicaieri...

La inceput ma enerva alaturarea cu astfel de persoane...mi se pareau insensibile si lipsite de sens... asta pana cand am vazut o astfel de persoana fara valul aparentei, prins pe picior gresit de un fapt aparent minor... in acel moment orizontul s-a inchis pentru acea persoana...pentru ca ignornad mereu suferinta din jur, nu stia nimic despre ea... nimeni nu venea sa ii spuna vorbele blande, caci ranise mult in jur, niciun brat nu era intins inspre ei in chip de imbratisare pentru ca el statuse nepasator cand ceilalti implorau...

Mi s-a facut mila vazand mirarea aceea aproape de capat... nu stia ce sa simta... parca orgoliu ranit, parca durere, parca deznadejde...nu se putea hotara, insa era coplesit de un torent de sentimente despre care nu isi prea permitea sa rada...

In fine, nu acest aspect moralizator sa zicem mi-a fost tinta, insa mi-am amintit pe parcurs despre el...

Am pornit pe firul amintirii pentru ca ma gandeam la neputinta in fata suferintei...

Sunt momente cand dorim sa ajutam, insa nu putem...

Am dori sa smulgem suferinta celuilalt, sa-i usuram povara, insa de multe ori pur si simplu nu ne putem aseza de-a curmezisul in fata mortii, alienarii...

Putem doar sa nu amanam vorbe si gesturi frumoase, pentru a simti mai putine regrete in aminirea cuvintelor nerostite, faptelor incremenite in proiect, lucrurilor ne-daruite, zambetelor refuzate, iertarilor ne-cerute...

Nu stiu foarte clar de ce, insa mereu cand pot sa fac o bucurie cuiva nu astept o alta sansa... Poate pentru ca mi-e teama ca aceasta ar putea sa nu mai vina...

Si mai gandesc la ceva... ca daca la un moment, o problema unei persoane mi-a ajuns la urechi, nu este pentru ca am auzul fin, ci pentru ca eu pot ajuta.

Nimic nu este plantat in gradina lumii la voia intamplarii... chiar si vantul purtator de seminte are un algoritm clar delimitat...

Haideti sa privim mai mult in jur, sa nu mai contabilizam de cate ori am daruit si de cate ori am primit...de la cine si de ce...

Haideti sa incercam sa oferim ceea ce simtim ca ni se cere... dupa caz...tacere, ascultare, empatie, simpatie...

Uneori aripile se refac doar constientizand ca ii pasa cuiva... ca nu esti singur pe drum... chiar daca zborul trebuie sa il re-inveti singur, iar Calea o parcurgi totusi solitar...

Anna - amintindu-si neputinta sufocanta in fata unor mari incercari ale semenilor...

Parabola gandurilor calatoare

In ultimul timp, desi am trait fapte uratele si costisitoare, atitudinea in fata intamplarilor de acum s-a modificat fata de atitudinea pe care probabil as fi avut-o in urma cu cativa ani.
Consideram ca daca pateam ceva rau sau trist se intampla pentru ca eu gresisem undeva, ca mi se dadea o lectie, ca plateam practic pentru o lacuna personala.
Acum insa observ ca in fata unui act in urma caruia orice om ar suferi, primul meu gand este ca de fapt am ferit un alt mare rau... Cred ca incep sa inteleg ca putine lucruri sunt cu adevarat valoroase si ca as prefera sa pierd aproape toate aspectele materiale decat sa fiu privata de sanatate, Iubire si armonia celor din jurul meu.
Mi-am amintit de un e-mail pe care l-am primit acum ceva timp, cu o parabola care ilustreaza mult mai bine decat cuvintele mele sarace in sensuri imaginea pe care doream sa o surprind.
Erau odata doi ingeri calatori,care s-au oprit sa-si petreaca noaptea in casa unei familii instarite. Familia a fost rea si a refuzat sa-i lase pe ingeri sa innopteze in camera de oaspeti. In schimb, le-a oferit o camaruta in subsol. In tip ce isi faceau paturile,ingerul cel batran a vazut o gaura in perete si a reparat-o imediat. Cand ingerul cel tanar l-a intrebat de ce, celalalt inger i-a raspuns:” Lucrurile nu sunt intotdeauna ce par a fi. In noaptea urmatoare ingerii au ajuns sa se odihneasca in casa unui om foarte sarac, dar foarte ospitalier,taran ce locuia impreuna cu sotia lui. Dupa ce au impartit cu ei putina mancare ce o aveau, i-au lasat pe ingerii sa doarma in patul lor, unde se puteau odihni in voie. Cand s-au trezit a doua zi,ingerii i-au gasit pe taran si pe sotia lui plangand. Singura lor vaca al carei lapte era singurul lor venit, murise pe camp. Ingerul cel tanar s-a infuriat si l-a intrebat pe cel batrin, cum se poate intimpla un asemenea lucru? “Primul om avea tot si totusi l-ai ajutat”, a spus el. “A doua familie avea atit de putin,dar era in stare sa imparta totul,si tu i-ai lasat vaca sa moara.”“Lucrurile nu sunt intotdeauna ce par a fi”, i-a raspuns din nou ingerul cel batran.“Cind am stat in subsol am observat ca in gaura din perete era depozitat aur. De vreme ce stapanul era obsedat de lacomie si era incapabil sa-si imparta bogatia cu altcineva, am astupat zidul ca sa nu o mai gaseasca. Noaptea trecuta cind am dormit in patul familiei de tarani, ingerul mortii a venit dupa sotia lui. I-am dat in schimb vaca.
Voi cum reactionati in fata unei pierderi materiale?

Anna - uimita cum un obiect poate disparea pur si simplu, insa amintindu-si de alte lucruri care au rasarit la fel de spontan... din nou echilibru...

Falsa clocitoare de idei

Sentimentele sunt de fapt efecte datorate cauzalitatii bio-chimice? Fericirea sau tristetea depind de un procent de hormoni existent la un moment dat in glandele mele? Credinta, emotiile, talentul, predispozitiile sau felul in care zambesc sunt de fapt rezultante a unor reactii chimice, concentratii de substante ori lanturi genetice?

Sunt eu o variabila redusa in forma unei ecuatii gen (lim (0-> 65 de ani sa zicem...) din viata mea (imi voi zice alfabeta:D) + suma experientelor incepand cu primul scancet si terminad cu ultimul vis) x [radical din ratari, succese si eliberari - mediocritate! (sperante - deceptii - resemnari) ] totul la puterea uimire = 0 ?

Sunt eu un experiment, un membru al coloniei mele repudiate? Sunt o cauza? Un (d)efect? Poate ca sunt un creier conectat la aparatele iluziei, poate sunt un fascicul de spirit intr-un invelis spongios? Sau poate sunt numele nevoii cuiva, existand doar in raza constiintei acele persoane...

Poate sunt un cimitir de alte constiinte decedate in timp neimplinit...

Poate nici macar nu exist acum cand scriu si sunt o amintire doar sau un viitor care asteapta sa fie dezvaluit...poate sunt o treapta inferioara sau... un capat de drum?

Poate sunt un suflet care isi asteapta izbavirea, poate sunt un neuron in reteaua fragila a unei creaturi pe care chiar daca as vedea-o nu as recunoaste-o...

Poate sunt o jucarie careia i s-a obturat functia zborului si de atunci, eliptica de aripi si elan colcai cu nostalgia vazduhului...

Ma intereseaza de unde vin si inspre ce ma indrept doar in masura in care as intelge care-i faza de sunt tocmai aici.

Poate nimic nu este intamplator... dar daca de fapt nu exista decat legile impuse de semenii mei (din punct de vedere al similaritatii fizice macar...) din veac in veac pentru scopuri care nu au nicio legatura cu caii mei verzi care zboara liberi printre conceptiile proiectate de ei pe un perete pe care eu am invatat deja sa il confund cu realitatea?

Cred in multe... si am o stare de... liniste vesela atunci cand aflu ca si altii au crezut la fel, insa ma intreb daca e drept sa fie motiv de bucurie si nu cumva de tulburare. Sau doar sentimentul ca nu sunt singura... mintita? sau ca nu sunt solitara pe acelasi drum in cautari? sau suntem doar porniri din radacinile acelorasi determinari?

Cred in Ratiunea aceea si uneori simt mai mult decat cred... simt seninatatea contagiindu-mi celulele intr-un tot iradiant spre un inlauntru care parca nu imi apartine... De parca as fi inchiriat acest vehicul numit corp avand obligatia sa il hranesc, odihnesc si grijesc pana cand aflu moneda/monada potrivita intru detasare de invelisul bolnavicios derutant in drumul catre Cunoastere.

Voi unde va situati?

Anna - in asteptarea propriei talmaciri a predicii de duminica dimineata, bucuroasa ca se isi va intalni Divinitatea altfel decat ceilalti privitori ai "slujbei"... uneori ca pe un parinte pe care desi il cunosti si salasluieste in tine in felurite aspecte, il regasesti mereu altfel in timpul vizitei de duminica.