Ce semnifica o prietenie? Pentru ce s-au inventat prietenii? Unde incepe si in ce circumstante se poate incheia o astfel de...legatura sa zicem? Unde incepe rolul prietenilor si pana unde isi pot intinde bratele afectiunii fara a fi considerati bagareti sau nefiresti?
Daca un prieten cade prada valurilor, e de datoria Celuilalt sa ii sara in ajutor, sa se asigure ca este teafar, sa sufere si sa jubileze la unison?
Daca un prieten este la ananghie, este o datorie sacra sa substituim rolul de parinte ajutand dupa puteri si pricepere intru aducere catre liniste a celui oarecum suferind?
Daca un prieten isi face rau singur, este treaba noastra sa il protejam, tinem de mana si sa ii veghem somnul?
Daca atenteaza la propria integritate psihica si fizica, este necesar sa intervenim cu un val aducator de trezie din ratacire ori trebuie doar sa ascultam si apoi sa ne intoarcem la propria viata lasand in voia intamplarii un destin pe care il puteam curati de moine?
Uneori am senzatia ca ne folosim de termenul de prieten din teama de singuratate, in cautarea de martor al propriilor esecuri si bucurii, cautam o oglinda in care cand ne uitam ne vedem mai frumosi, mai buni, mai destepti...
Prietenia presupune libertate si adevar reciproc dar tacit asumate? Sau presupune mai degraba minciuni frumoase pe care ar fi ridicol sa ni le repetam propriilor urechi?
Daca o prietena poarta un haina, o coafura sau un machiaj care nu o avantajeaza, are rost sa ii spun eu asta? Si daca ma decid sa verbalizez acest aspect, ea alege sa simta prost ori bine pentru ca sunt sincera?
Daca observ ca iubitul ei nu o apreciaza ori o inseala ori se poarta inuman cu ea, am eu dreptul sa spun ca nu e firesc? Mi-as putea permite ca in virtutea dragostei ce-i port sa o fac sa sufere si accepte o realitate pe care se poate sa o cunoasca dar sa o refuze?
De cate ori trebuie sa imi sun prietena pentru a nu se simti neglijata? Daca vreodata nu am chef de nimeni, ii pot spune asta chiar daca ea are nevoie de un umar pe care sa planga?
Daca nu mi se cere in mod clar un sfat, am eu dreptul sa il rostesc? Si chiar daca mi se cere, am eu "caderea" sa imi asum responsabilitatea greselii in care as putea-o directiona? Sau lansez sfatul, achit consumatia si plec, convinsa ca am oferit un ajutor real in rezolvarea unei probleme, avand chiar pretentia ca sfatul sa fie pus in aplicare, asa cum mama era convinsa ca daca eu urmez setul de legi extrase din viata...ei:) voi avea numai de castigat, nerepetand greselile ei si avand in viata un drum lin si frumos?
Cum este mai bine pentru mine sau cum este mai bine pentru ea... ce conteaza mai intai? Sa o las sa isi invete propriile lectii si sa ii respect deciziile oricat de auto-distructive mi s-ar parea ori am eu dreptul sau privilegiul sa o trag de urechi usurel cand simt ca e pe miriste cam de mult timp?
Imi amintesc o parabola cu un fluture care se chinuia sa transceada o crisalida... Vazandu-i zbuciumul, un om l-a ajutat, insa trecerea a fost prea rapida si fragila faptura nu era deplin adaptata noilor conditii de trai, astfel incat nu a rezistat...
Deci nu ar fi mai bine sa imi pastrez pentru mine parerile tributare structurii mele psihice si experientei de viata, precum si modului in care eu am ales la un moment dat ce sa invat si cum sa cresc?
Nu cumva ar trebui sa ne abtinem din a impune reguli si sa ne pastram libertatea, respectand-o si pe a celuilalt, fara a faptui gesturi sau cuvinte care starnesc mai multa tulburare decat liniste?
Nu ar fi mai bine sa iubesc eliberand pe celalalt de sentimentele mele transformate in povara pentru satisfacerea propriului ego?
Ajuta cuiva sinceritatea mea (in afara de mine, multumita poate de faptul ca nu am mintit...), face pe cineva mai fericit, mai frumos, mai destept faptul ca ii aduc la suprafata demoni pe care se straduie sa ii ascunda luminii?
Daca eu imi sunt autosuficienta si ma inteleg bine cu mine, mai am eu nevoie de acesti prieteni fata de care iata nu stiu mereu ce atitudine sa adopt pentru a fi bine tuturor?
Si cu toate acestea, am prieteni pe care ii pretuiesc, ii iubesc...as putea trai foarte bine fara a-i fi cunoscut vreodata, insa dupa ce i-am aflat, am ales sa ii indragesc dincolo de spatiu si de timpul ce uneori ne desparte nedrept de mult... am ales ca gandurile mele sa le apartina de multe ori, sa apara in rugaciunile mele si sa faca parte din viata mea, indiferent de cat de buni, frumosi, destepti, puternici sau veseli sunt... in ochii celorlalti.
Pentru mine conteaza cum ii percep eu, ce simt eu alaturi de ei si pentru ei si... masura in care nu sunt tradata...prea mult:).
Care-i treaba cu prietenia, totusi? Cum va "gestionati" prieteniile si faptele in interiorul acestui legamant?
Anna - ascultand pietre, ierburi, copaci, anotimpuri... si oameni uneori..
img5.jpg)
