marți, 22 decembrie 2009

Despre Iubire...insa putin altfel...


Despre lucruri putem vorbi direct, dezvelindu-le de sensuri... ori putem discuta despre ele adaugandu-le sensuri... si mai putem sa le definim afirmand ceea ce acestea nu sunt...
In ceas de cumpana, imi voi aminti ce nu a insemnat Iubire pentru mine.... insa in orbia mea am afirmat contrariul...
Am invatat ca iubire nu este atunci cand buzele rostesc anumite cuvinte, insa faptele le contrazic...
Nu e Iubire cand esti pe ultimul loc in inima celuilalt...iar inaintea ta poate fi strainul care vinde tigari in colt.
Nu prea e Iubire cand palma se ridica...si apoi coboara fulgerator peste obrazul adancit de atatea lacrimi...
Nu mai e Iubire cand privindu-te in ochii celuilalt vezi doar rau, urat si declin...
Nu e Iubire cand ti se spune ca pasesti degeaba pe pamant, ca nu te-ai descurca fara un celalalt, ca nu meriti mare lucru...
Nu este Iubire cand esti obligat sa taci, sa pleci capul si sa te schimbi.
Nu este Iubire cand esti numit vinovat pentru lucruri pe care nici macar nu le cunosti...
Nu este Iubire atunci cand mai mult plangi... de tristete decat de bucurie...
Nu este Iubire cand trebuie sa ii vezi pe toti rai si dusmani..., cand nu ti se permite aer sa respiri in voie si libertate sa te bucuri...
Nu prea mai este Iubire atunci cand te gandesti cu groaza la ziua care va veni, cand te trezesti totusi plin de sentimente frumoase si celalalt te trateaza cu indiferenta si rautate...
Nu e Iubire cand in loc de gesturi tandre primesti reprosuri, cand rogi si primesti refuzuri, cand speri si primesti minciuni si tradari...
Nu e Iubire cand aripile bucuriei iti sunt retezate inainte de a inflori pe deplin...
Nu este Iubire cand esti din ce in ce mai rau si mai urat..., cand ti-e groaza sa iti parasesti camera si cand nu esti sustinut, ci impiedicat...
Nu mai este Iubire cand afli ca esti privit drept un acaret inutil, desi nu ai facut nimic special...
Nu mai este Iubire cand doar tu daruiesti iar celalalt doar cere...
Nu mai este Iubire cand privesti un rasarit singur... doar alaturi de nostalgii...
Nu mai este Iubire cand inchizi usa dupa tine, pornindu-ti ranile catre vindecare si celalalt priveste un documentar ca si cand nici macar nu ai fi existat...
Nu mai este deloc Iubire cand esti tras in mocirla si facut responsabil ca vrei sa pasesti deasupra moinelor...
Anna - Dorindu-va mult bine, Sarbatori Fericite, multa Iubire, sanatate si armonie!
Ne vom regasi intr-o buna zi... pentru moment ma retrag in barlogul linistii cautand o impacare uitata de ceva vreme...
Mult spor si inspiratie tuturor!





luni, 21 decembrie 2009

Cadouri




In prag de sarbatori, am primit niste atentii frumoase de la 2 suflete deosebite (Sorin Di Rokko si Dan Ioanitescu)...
Va multumesc mult pentru ca v-ati gandit la mine, va multumesc pentru ca petreceti timp frunzarind gandurile mele si ca va rapiti din timp pentru a ma incuraja comentandu-mi postarile...
Si cum dar din dar se face rai, voi pune o funda rosie pe fiecare premiu si il voi transmite virtual tuturor oamenilor care prin felul lor imi dau speranta intru ziua ce vine, ma indeamna sa cred ca nu este totul in zadar... si ca Binele razbeste prin orice specie de tenebre...
Asa incat voi darui aceste simboluri ale aprecierii tuturor oamenilor care mi-au citit tristetile si bucuriile aici, oamenilor care au postat, oamenilor care si-au oprit pasii oferind timp pretios, oamenilor carora le-am dat poate de gandit... macar cateva clipe, oamenilor care s-au indoit si celor care isi pastreaza sufletul si cugetul luminos.
Tuturor cititorilor mei:
SARBATORI FERICITE ALATURI DE CEI DRAGI!
Anna - gandindu-se ca poate ar fi fost mai inspirata nominalizarea unor persoane, caci face bine sa iti vezi numele in clar, insa cu siguranta as fi uitat pe cineva si apoi am fi regretat impreuna...

joi, 17 decembrie 2009

SARBATORI FERICITE!























































SARBATORI FERICITE, ALATURI DE CEI DRAGI!
PRETUITI FIECARE MOMENT, NU VA FIE JENA SA FITI FERICITI SI LIBERI!
SA AVETI PARTE DE MULT BINE, FRUMOS, BELSUG, SANATATE, BUCURII SI IMPLINIRI!
VA MAI DORESC SA IUBITI SI SA FITI IUBITI!!!
LA MULTI SI FERICITI ANI ALATURI DE CEI DRAGI!
Anna - sperand sa poate asculta colinde fara sa verse toate lacrimile din lume...

miercuri, 16 decembrie 2009

Ex-temporale...


Am mai depasit cu bine o etapa existentiala!!!
Cu ajutorului Celui de Sus am reusit sa "iau din prima" carnetul de sofer, ceea ce reprezinta un succes nu atat ca aliment pentru orgoliu, ci mai mult ca debarasare de tot stresul acumulat pana in momentul examenelor.
Am vrut sa batatoresc si acest drum, pentru ca imi place sa invat tot felul de lucruri noi, punandu-ma in situatii diverse... Dar cu certitudine afirm ca a fost ultima testare de acest gen din viata mea...
Se pare ca pe masura ce imbatranesc, emotiile din timpul examenelor se stapanesc mai greu, desi poate miza nu este la fel de mare ca in cazul anterioarelor... Fiecare examen are importanta sa si doza de responsabilitate care il precede trebuie sa fie constanta, insa am observat pe propria-mi piele ca nu mai ma tin baierele inimii ca pe vremuri.
Acum am inteles treaba cu "Este timp pentru toate"...in sensul particularizarii "Este un anumit timp pentru anumite lucruri":)).
In rest bine...si la vara cald:). Imi place mult sa conduc desi mai am multe de invatat, pentru ca orele pentru pregatirea practica sunt arhi-insuficiente pentru dobandirea unor deprinderi, iar sumedeniile de situatii diferite intalnite in trafic nu le poti pricepe decat participand efectiv zi de zi, cu toti porii orientati catre tot ce misca...si nu numai.:D
Revenind la emotiile coplesitoare, nu stiu daca cercetatorii americani (ca astia purica tot felu' de chestiuni) au descoperit o legatura intre disparitia dinozaurilor si emotiile paralizante, insa incep sa stiu sigur ca organismul meu se preface zilnic si ireversibil probabil...
Nu stiu daca vreodata ai privit inapoi in timp si ti-ai privit tineretea ca pe a altei persoane, de parca tu acum 10 ani ti-ai fi doar o cunostinta...nicidecum o parte a identitatii prezente...
Este distractiv oarecum... inspaimantator de distractiv:)).
Anna - intrebandu-se cum se simt batraneii care abia inteleg cum sta treaba cu leii noi, gandindu-se ca odinioara rezolvau facil ecuatii sofisticate? Sper sa nu isi aminteasca prea multe...

luni, 14 decembrie 2009

Dorinte second - hand...

















Trezita din vis si privind catre hau,
Rasucesc viitorul ridicandu-l din rau...


Mi-e prea dor de mine si sila de tot
Pentru a mai crede in zane si a sufla in tort...


Privesc frunze livide valsand catre mormant...
Ma intreb daca si ele or avea profeti care le mint.


Noaptea ce vine e spaima si vid
Ganduri cernite de suflet se prind...


Vreau un mic zambet de care s-anin,
Tot restul vietii, pe cer, doar senin...


Vreau cu o pensula sa colorez pastel
Viata cubista din tara unui castel...


As mai dori dimineti inrouate si vii...
Vreau ca izbanda sa urle pe voci de copii.


Cand fulgi de iubire se cern peste noi,
As vrea s-aflam taina-mpartirii la doi...


Sa zbor peste creste, sa fiu mai mereu
Cu gandul usor... chiar de-i umarul greu.


Sa uit lacrima incuiata prin glande...
Pana vor seca altarele de-ofrande.


Sa fiu colb ori stele in prodvorul crem,
Sa presor tacere peste rani ce gem.


Sa ma cufund in vazduh libera si curata,
Asteptand Timpul la care visam altadata.


Dar uneori invat ca sorii rasar cand esti trist ori pustiu...
Ca lumea se misca si atunci cand iti piere un fiu...


Asa ca privesc zambind larg la toate si-ncet,
Imi indrept umbrele catre destinul incert...

Anna - postand ceea ce i-a copt cerebelul pe "Blogul celor 100":).
Ma tot gandesc daca sa copiez acolo ce am scris aici, invers...ori sa scriu la dublu tot felul de treburi.
Pana una-alta, tema de saptamana aceasta inteleg ca este "coacerea" unei poezii, asa explicandu-se ce m-a apucat cu versificatia de mai sus:)).
Va doresc... Iubire tuturor!

sâmbătă, 5 decembrie 2009

Mos Nicolae

Distanta de numai sase zile care separa Santandreiul de Sannicoara a favorizat o vie circulati a motivelor si practicilor rituale, astfel ca cercetatorul intampina serioase dificultati cand incearca stabilirea semnificatiilor calendaristice. Santandreiul este plasat intr-un timp sumbru, invaluit de spiritele malefice care devin extrem de violente in "Noaptea Strigoilor". Puterea fortelor potrivnice incepe sa scada dupa miezul noptii, la cantatul cocosilor. Lumea ce parea ca merge spre prabusire este salvata insa in fiecare an de Sannicoara, personaj mitologic imaginat ca un mos cu barba alba, calare pe cal, a carui atributie principala era vegherea portii cerului dinspre apus, pe unde incearca soarele sa se strecoare in tinuturile de miazanoapte. Acelasi rol il avea, sustine legenda, Santoaderul care pazea poarta dinspre rasarit a cerului.
Mos Nicolae este o personificare la varsta senectutii, a timpului imbatranit care a preluat din Calendarul crestin numele si data de celebrare ale Sf. Nicolae (6 decembrie), personaj real (episcop din Myra, mort probabil in anul 342), aparator al dreptei credinte in Iisus. In traditiile romanesti Mos Nicolae are atributii straine de statutul sau ierarhic: apare pe un cal alb, aluzie la prima zapada care cade la inceputul iernii, pazeste Soarele care incearca sa se strecoare pe langa el spre taramurile de miazanoapte pentru a lasa lumea fara lumina si caldura, este iscoada lui Dumnezeu pe langa Drac, ajuta vaduvele, orfanii si fetele sarace la maritat, este stapanul apelor si salveaza de la inec corabierii, apara soldatii pe timp de razboi, motiv pentru care este invocat in timpul luptelor. In noptile marilor sarbatori, cand se deschide cerul pentru o clipa, oamenii pot sa-l vada stand la Masa Imparateasca in dreapta lui Dumnezeu. Mos Nicolae imparte astazi, asemanator lui Mos Craciun, daruri celor mici. Mai veche este insa traditia pedepsirii copiilor neascultatori cu nuielusa lasata in incaltarile lor in noaptea de 5/6 decembrie. Ca sfant, Mos Nicolae a fost mai darnic cu pedepsele decat cu recompensele. Conform traditiei crestine, el pedepsea pe cei care se abateau de la dreapta credinta lovindu-i cu nuiaua peste maini. Ziua de 6 decembrie incheie ciclul de sarbatori si practici magice, dedicate in special lupilor si spiritelor mortilor-strigoi, inceput la mijlocul lunii Noiembrie (Filipii de Toamna, Filipul cel Schiop, Ovidenia, Lasatul Secului de Craciun, Noaptea Strigoilor si Santandrei) si incheiat la inceputul lunii decembrie (Zilele Bubatului, Varvara, Mos Andrei), specific unui stravechi inceput de an autohton, probabil Anul Nou dacic.
Sannicoara reproduce un vechi nume propriu, gr. Nikolaos, folosit in Grecia antica cu multe secole inaintea erei noastre. "Nikolaos se incadreaza intr-o bogata familie de compuse al caror prim element este nik- (verbul nikao - "a invinge", substantivul nike- "victorie"), semnificatia acestuia explicand in buna masura favoarea de care se bucura numele si, implicit, frecventa lui in onomastica greaca". Traditiile populare romanesti par a nu fi straine de semnificatiile stravechi ale numelui grecesc. Sarbatoarea de pe sase decembrie prefigura victoria binelui asupra raului, a luminii asupra intunericului: "la Sf. Nicolae se intoarce noaptea la ziua cu cat se suceste puiu-n gaoace" , spune o zicala musceleana. Aceleasi simboluri optimiste apare si din legenda ardeleana despre Sannicoara si Santoader, pazitori ai Soarelui, ca si din traditia bucovineana care sustine ca Sannicoara poate fi vazut in noaptea de Anul Nou "in lumina mare, atunci cand cerurile se deschid de trei ori" Legendele si traditiile dedicate lui Sannicoara, in esenta precrestine, vorbesc de puterea sa neobisnuita invocata de soldatii care porneau la lupta, de ajutorul dat, ca stapan al apelor, corabierilor; de sprijinul acordat fetelor sarace la maritat, de grija purtata sufletelor etc. Daca la informatiile etnografice si folclorice de mai sus adaugam contextul favorabil in care este prezentat Sannicoara in colinde, ca si pozitia sa privilegiata in Panteonul romanesc, putem afirma ca acesta a fost un personaj mitologic al carui cult se asemana cu cel al Santoaderului, Sangiorzului, Santiliei si Samedrului. Sunt indicii ca unele atributii ale lui Sannicoara au fost preluate, treptat, de sarbatorile vecine: Santandrei si de sarbatorile de iarna (crestinortodox.ro)

Visul...

Se facea ca era frumos afara, chiar daca ploua cu frig... Eram fericiti, radeam din toate cele, ne pretuiam, ne cautam...ne stiam fara prea multe vorbe... Totul in jur era viu colorat si o muzica frumoasa ne insotea pasii desi nimeni nu o canta... Ne cautam pretutindeni, ne vorbeam fara cuvinte, ne intelegeam din priviri si parea ca nimeni si nimic nu exista in afara dragostei noastre, decat pentru a ne incanta... Indrageam copii, flori, baloane, artificii, locuri noi, apusuri si mai ales rasarituri spre care priveam gales dupa cate o noapte albita de impartasiri...
Vorbeam mult... si vorbeam si mai mult cand pe poarta buzelor nu iesea nici macar un sunet...
Dormeam putin, ne trezeam des si parca abia asteptam sa ne regasim dimineata, mereu imbratisati intr-o noua taina dezvelita...
Ne surprindeam cu mici atentii si jocuri inventate, cu noi cuvinte si trairi din ce in ce mai frumoase...
Sorbeam clipele fara apasari si griji, de parca ne hraneam cu dragoste, respiram prin saruturi, ne adapam cu vise, ne imbracam in stele si dormeam pe nori...
Era de ajuns ca unul sa lipseasca un timp scurt pentru ca celuilalt sa i se innegureze privirea de dor, iar cand cel dus reaparea, lumina inflorea pe chipul "asteptatorului" si totul in jur parea poleit magic.
Vedeam totul altfel, de parca o pereche de priviri se suprapusera peste cele cunoscute si ne faceau sa vedem un film nemaipomenit si sa simtim tot, pana la ultimul detaliu frumos...
Parca pasisem pe o scena goala pe care o decoram pe masura ce replicile sufletului spargeau linistea prafuita. Lucruri, sentimente, trecut si viitor paseau in scena vietii noastre de parca locuisera pana atunci un con de umbra care le anihila vizibilitatea, dar ele, intocmai precum copitele renilor fara de rabdare asteptau sa se intoarca la viata, intr-un univers permutabil.
Se dantuia mereu... gateam in pasi de dans, spalam tinand ritmul cu mansetele bluzelor imbaiate, dansam cand ne intersectam in timpul comun dintre doua gesturi... suprafetele de lemn sau sticla deveneau baluri sub pasii lascivi ai lavetelor "universale"...
Aproape din fiecare lucru ni se nazarea o Sarbatoare... micul (si marele!?) dejun erau prilej de desfatare interpapilara si discutii fara final despre nimicuri existentiale..., cina era un festin strajuit de lumanari, miresme diafane si licori datatoare de ranjet natang...
Imparteam fiecare umbra si fiecare suras, plangeam putin si doar de bucurie...uitasem de Timp.
Si timpul nu iarta...
S-a crapat de dimineata... Si ce bine... era.



Anna - aberand in asteptarea unei revederi....

P.S. - Vi se intampla sa distorsionati realitatea pentru ca nu este cum poftiti? Nu in sensul de auto-mintire drastica, ci in sensul de infrumusetare prin omisiune sa zicem:)?

marți, 1 decembrie 2009

LA MULTI ANI!!!










Poate ca o tara este precum o casa, adapostind intre peretii de hotar o natie - teoretic - de la primul scancet pana la ultima suflare. De ceva timp imi privesc locuinta si nu inteleg fantele prin care intra viscolul uitarii, privesc locul in care odinioara erau ferestre spre cer, iar acum cadrul lipsit de sticla ranjeste had din pricina grinzii care sta sa se prabuseasca...
Molozul care si-a pierdut rabdarea pe pereti coloreaza incaperile in ceata, iar dintr-un ungher intunecat susura "Balada", ca o ultima tanguire intr-un timpan surd...
Intrari sunt multe, iar iesiri... intr-un mod ciudat...si mai multe... Locuitorii pleaca in concedii si treptat locul pare mai gol, de parca nu ar veni inapoi cu aceleasi hanie (ba chiar si mai multe!) si de parca suvenirurilepier in apa "Crizei mondiale". Locuitorii duc pe alte meleaguri credinte, sperante, valori...si le uita pe acolo, ca e drept, la noi sunt destule si de ce sa nu se bucure si altii?
O casa fara perdele este ca si fara pereti, lumina traversand fara jena meridiane, explorand fara jena fiecare taina dezvaluita privitorilor ca un teatru in "aer liber", in care aerul, eliberat probabil de prin sticle, gatlejuri sau pungi, participa la cele mai neinspirate repetitii.
Privitorii citesc evenimentele din casa ca de pe visele imprimate de subconstient in pelicula somnului...
Si sunt multi spectatori al piesei din casa, unii chiar doresc sa cumpere locul, sufletele din el, trecutul si mai ales viitorul... Iar unii locuitori inlesnesc tranzactiile dezmembrand cutiile de rezonanta ale codrilor sau manerele de la usile care inca mai pastrau intacte indaratul lor ganduri si slove. Rufele nu se mai spala in rauri, ci in piete, de preferat in case model Strainezia, cu public ce nu intelege o iota din cuvinte, insa pricepe din gesturi ca maimutelele vorbitoare si-au alienat istoria...
Dintr-o casa frumoasa si autosuficienta am ajuns cersetori infofoliti doar in temeri, intre niste ziduri care ma intreb daca ne mai voiesc...
"Acasa" nu mai inseamna loc, ci stare...putem fi acasa in Roma, Atena ori Papua Noua Guinee, atata timp cat nu ne ingrozim la auzul unui "maine" care inseamna zi scadenta la nu stiu cate rate, inceput de an scolar, facturi de platit si achizitii urgente, in conditiile in care buzunarul isi falfaie goliciunea ca o femeie usoara in desert...
"Unde nu e cap, vai de picioare"...dar unde e cap, insa colocatarii ne dau la picioare sa nu se vada fruntea semetita din lanul de mohor? Sa ne luam picioarele la spinare si sa pornim spre alte zari ale aceluiasi Soare? Sau cum?
Ne mandrim cand colocatari izbandesc in porturi-cheie (sau speraclu...), in competitii... arborand imnuri straine, insa uitam ca datorita noii lor case au reusit, ca datorita noilor colocatari (care privesc tot spre culmi) si-au deschis aripile spre zbor.
Slovele noastre lancezesc sub stereotipuri pe care le aplaudam, dar nu ne apartin, filmele inca prezinta viata din suburbii, iar argoul devine limba oficiala.
Facem spume in culise, insa sub lupa reflectorului plecam ceafa incet si zambim incurcati iar buzele tranforma revolta in lauda. Suntem sceptici ori cinici si stingem lumanari de vis in loc sa ardem ruguri si sa ducem torte indiferent de vreme sau de nume. Idealul comun a intrat la apa si continua sa insemne franturi de liniste si belsug trecator...
Citim, vorbim...mai scriem si mai radem...insa Timpul nu iarta amanarile si recursurile la dreptul de a fi fericit. Autonomia fericirii nu mai este in casa locuita, decat daca o numim cu litere soptite sau ne prefacem strasnic.
Orice zi aniversara presupune un inceput, o dorinta si o flacara. (Chiar, de ce stingem lumanari de zile aniversare dupa ce ne punem o dorinta? Si culmea! daca se sting toate inseamna ca se va indeplini?! Asta nu inseamna finalul, irealizarea? Ori e doar o simbol retinut invers sau neinteresant decat prin scop?)
Inceputul meu, caci nu ratez sa imi aniversez casa, orice ar fi... reprezinta inceputul sfarsitului tacerii. Sub impresia de nesters a unui roman teribil, am aflat alaturi de mine ca tacerea si nehotararea chemate fals cu numele de modestie ori decenta pot ucide...pot anihila incet si clar orice sansa, retezandu-i radacinile chiar din momentul de "concept".
Dorinta mea este sa ma plimb prin casa mea/noastra...iar aceasta sa fie asa cum era in visul meu... O casa curatita de carcalaci politici, de interese obscure ascunse in orbecairi liliecesti, de mucegaiul intins pe pereti al demagogiei usturatoare in gat (si nu numai...), curatita de moinele caruntilor fomisti dupa un ultim exemplu de respect furat cu indarjire, de liche(lele)nii trogloditilor asa-zis boemi care imprumuta, inventeaza stari si in afara de a recunoaste si cita textele altora au carente patologice...de umbrele care au invatat ca daca fac un pas in tupeu devin sefi de tura pentru umbrele inca latente in intuneric, de zgomotele care trebuie sa se auda singulare - gaj de la sine inteles al Dreptatii.
Flacara pe care de astazi refuz sa o sting se numeste, aidoma unui proiect cu mult mai vechi... libertate. Libertate in sensul amintirii ca putem avea o viata ferita de capete plecate si de docilitati de orice fel. Libertate in sensul fortei, vointei si puterii de mai bine...de fapt de..cum trebuie sa fie. Nu imi doresc putin mai bine, ci Binele, caci avem tot dreptul din lume la el!
Ce frumos ar fi, ca in ceas de Sarbatoare, cu totii sa hotaram sa purcedem spre fericire, dar nu multumirea cuminte din ziua de salariu sau din ziua in care am primit/daruit un sarut timid... Ci Fericirea care trebuie sa ne "bantuie" placut maruntaiele in fiecare clipa, visele din toate zilele si noptile timpului nostru...
Anna - dorind in ceas de sarbatoare, tuturor romanilor...LIBERTATE!

luni, 30 noiembrie 2009

Sfantul Andrei

Ziua de 30 nioembrie este sarbatoarea Sfantului Apostol Andrei. Ea are o semnificatie aparte pentru poporul roman. Sfantul Andrei este cel care a botezat primii crestini pe teritoriul tarii noastre, fiind considerat patronul spiritual al romanilor.
Sfantul Andrei, originar din Betsaida, inainte de a fi Apostol al Domnului era ucenic al Sfantului Ioan Botezatorul. El s-a hotarat sa-l urmeze pe Iisus Hristos si a devenit „cel intai chemat”, dupa cum aflam din scripturile bisericii. Dupa Invierea lui Iisus si coborarea Spiritului Sfant (Rusaliile), apostolii s-au intalnit si au tras la sorti care unde se va duce pentru propavaduirea credintei crestine. Tinutul Scytia, adica Dobrogea, i-a revenit Sfantului Andrei. Dupa multe peregrinari, el se stabileste in Peloponezul grecesc, în orasul Patras, langa Corint in judetul Constanta, unde moare din ordinul guvernatorului roman Aegeas pe 30 noiembrie in anul 60 in timpul Imparatului Nero.
Sursele bisericesti vorbesc despre faptul ca Sfantul Andrei a fost rastignit pe o cruce in forma de X cu capul in jos, careia i s-a spus „Crucea Sfantului Andrei” si care se regaseste pe steagul Scotiei.
Peste tot in lume exista datini si obiceiuri populare, insa parca niciunde traditiile nu cunosc „fastul” si semnificatiile celor romanesti. Legendele spun ca in noaptea Sfantului Andrei (29/30 noiembrie) se practica ritualuri cu scopul de a proteja oamenii, animalele si gospodariile. Este noaptea in care spiritele negre bantuie locurile pamantesti. De aici traditia ca de Sfantul Andrei se dezleaga secrete, se gasesc autorii unor crime, ale unor furturi. Acest obicei se desfasuara la miezul noptii, in cimitir cu apa sfintita, lumanari, un vas nou cu gura larga si cativa banuti de argint care se pun pe un mormant parasit. Dupa ce se spun cateva rugaciuni, se poate vedea in apa turnata in vas firul evenimentelor.
Traditiile de Sfantul Andrei sunt variate si multiple, poate nicio alta sarbatoare nu este asa plina de simboluri ca aceasta. Legendele din Bucovina spun ca in noaptea Sfantului Andrei lupii incep sa vorbeasca si isi misca gaturile intepenite. Cel ce vrea sa auda vorbele lupilor, va muri repede, iar daca un om este atacat de lupi acesta se va transforma in varcolac.
De Sfantul Andrei femeile intorc oalele si canile cu gura in jos sau scot din soba cenusa calda pentru ca strigoii sa nu se adaposteasca la caldura sau imprastie prin curte bucati de paine pe care strigoii sa le manance si sa nu mai intre in casa. Ca sa se apere de varcolaci atarna siruri de usturoi la intrare si lasa candela aprinsa (in unele zone exista obiceiul de a se unge cu usturoi tocurile usilor si ferestrelor). Animalelor li se amesteca in hrana cate un fir de busuioc sau li se pune o picatura de aghiasma in apa. In trecut exista „descantecul sarii”: un drob de sare descantat era ingropat in fata grajdului. El era dezgropat la primavara de Sfantul Gheorghe cand sarea era amestecata in hrana animalelor ca sa le fereasca de farmece.
Sarbatoarea Sfantului Andrei este prevestitoarea ursitului pentre fetele tinere nemaritate. Se spune ca un fir de busuioc asezat sub perna face ca in vis sa apara imaginea ursitului. In alte parti se foloseste metoda „facutului cu ulcica”: singura in fata sobei, fata intoarce un vas nou de lut pe fundul caruia lasa sa arda 3 carbuni. Rostind o incantatie ea roteste usor vasul si atrage atentia celui iubit. Un alt obicei pentru a ghici viitorul consta in a privi un pahar cu apa neinceputa in care arunca o verigheta sfintita de preot in mijlocul caruia apare chipul ursitului. Tot pentru aflarea viitorului o fata dezbracata se aseaza intre doua oglinzi cu o lumanare in fiecare mana si priveste intens in oglida din fata. Se spune ca in oglinda din spate i se reflecta scene din viitor si imaginea viitorului sot.
De Sfantul Andrei se poate afla prognoza pentru anul urmator. Traditia spune ca se iau 12 cepe care se duc in podul casei si se lasa acolo pana in seara de Craciun. Fiecarei luni a anului ii corespunde o ceapa. Cepele care s-au stricat semnifica luni ploioase cu grindina, iar cele care au incoltit, luni favorabile pentru recolta. La fel se face si cu graul care este pus la incoltit pentru fiecare membru al familiei. Cel al carui grau este frumos si inalt se spune ca va avea un an bun cu bani si sanatate. Daca in noaptea Sfantului Andrei este senin si cald, atunci vom avea o iarna blanda, daca este ger, vom avea o iarna grea.

joi, 26 noiembrie 2009

Et in Arcadia est!

De multe ori viata infrange actorul, spectatorul sau regizorul, victima sau calaul...
In momentele in care pustiul se naste in noi, luand loc singuratatii, ne intrebam diverse treburi, evaluam conjugarile de fapte prin care am ajuns in deriva respectiva, evaluam posibilitatile de evadare sau plasam abil vina asupra altora... sau ne prefacem ca nu s-a intamplat nimic, agatandu-ne de altii sau de minciuni bine ticluite astfel incat Adevarul sa nu ne parvina in veci...
Mereu mi-am dorit libertatea Nu-ului raspicat si responsabilitatea faptelor mele...
Nu prea am cochetat cu compromisurile si nici cu ingenuncherile sau placaciunile crestetului...
Recent am aflat o poveste inspaimantatoare despre cum se deterioreaza in timp corpul omenesc din pricina grijilor, nemultumirilor nerostite, acumularii de nefericire si nefericirii asupritoare...
La fel de recent am aflat ca exista pe lume oameni pur si simplu ingustati si - uimitor pentru mine - extrem de incantati de limitele lor mult prea stramte si lipsite de orizont...
Am aflat ca exista fapte rele pe lume si oameni care simt incantare cand le produc... am aflat ca iadul poate coexista cu diminetile scaldate in frumusete deplina, ca alegerile exista pentru a putea coti din calea declinului si ca uneori cea mai buna solutie este...fuga! Da, fuga...fuga din calea ingustimii si prostiei netarmurite, fuga din calea viitorului sumbru, fuga pentru propria viata si fericire...sau macar pentru liniste si multumire... Multumire plata pot spune unii... Insa pentru cei ce stiu ce inseamna sa bei o cana de apa in liniste, fara ca cei din jur sa iti plaseze ghionturi direct in suflet sau in echilibrul pe care te chinui sa il mentii in limite decente, stiu la ce ma refer...
Ma mai refer la bataile firesti ale inimii, la lipsa nodului din gat de fiecare data cand stii ca trebuie sa iti intersectezi ziua cu niste oratanii absurde care nu stiu decat sa se planga, sa mosmondeasca, sa impunga, sa critice si sa isi laude piticosenia spirituala, acolitii scarbosi si faptele ridicate la rang de salvare planetara...
Satula de taceri cand fiinta imi urla, satula de uitari cand e timpul sa retin tot, satula de viitor cand ar trebui sa fiu infometata de el, satula de ingradiri cand ar trebui sa fiu in zbor, am ales...VIATA!
Aleg sa fiu vie, sa spun raspicat albului - alb! si negrului - negru!, sa nu mai privesc in alta parte cand aerul este saturat de mofturi, figuri si falsitate, sa privesc realitatea in ochi si sa o aleg pe cea in care mi-e cald si bine!
Treaba cu "nu parasi campul de lupta, ci stai si lupta pana la ultima picatura" este o idiotenie... Uneori pur si simplu nu ai ce face... si decat sa descoperi ca intr-o buna zi te privesti in oglinda si vezi o masca pe care cu greu o recunosti... ca privesti opera altora cu acordul tau tacit... decat sa te lupti cu tine...mai bine te ridici frumos, iti indrepti cutele hainei si, privind drept in fata iesi pe usa, inchizand-o definitiv in urma ta. (Sau poti sa o lasi deschisa... fara vreo alta semnificatie decat poate...sila?)
In amintirea tuturor clipelor minunate pe care le-am trait alaturi de mine, refuz sa ma scindez cand vad in jur atatea cazuri de mutilari sufletesti ca urmare a unui act ratat a caror consecinte se intind ca un cancer aspura tuturor celulelor existentiale...

Anna - mai curatita cu un fapt, mai libera si mai fermecata de soarele care parca astazi straluceste mai sus ca oricand... Intamplarii care m-a trezit din amorteala ii doresc intelepciune, putere si vedere buna pentru luarea unei decizii rapide si radicale, alergand cu bratele deschise spre fericire!

miercuri, 11 noiembrie 2009

Inscriptie pe ziua de miercuri...


cel mai mare handicap este frica!cea mai buna zi este ziua de astazi!cel mai greu lucru de facut este sa incepi!cel mai usor lucru de facut este sa gasesti vina cuiva!cea mai ne-utila calitate este mandria!cea mai utila calitate este modestia!cea mai mare greseala este sa renunti!cea mai mare piedica este egoismul!cel mai mare confort ti-l da munca bine facuta!cea mai dezagreabila persoana este aceea care se plange permanent!cel mai mare faliment este sa iti pierzi entuziasmul!cea mai mare nevoie este bunul simt comun!cel mai ticalos sentiment este sa regreti succesul altuia!cel mai mare dar este iertarea!cel mai greu de acceptat este infrangerea!cel mai mare lucru este iubirea!cel mai mare succes este auto-implinirea!
anna - in mrejele viitorului luminos:)

luni, 9 noiembrie 2009

Mihail & Gavril - 8 noiembrie

Despre ingeri, Biserica afirma ca ei sunt "duhuri slujitoare", adica fiinte fara de trupuri, slugi credincioase lui Dumnezeu si totodata prieteni si ocrotitori ai nostri, pusi de Dumnezeu, pe drumul anevoios de la leagan, la patria noastra cereasca, la "Cerul nou si pamantul nou" ce vor sa fie. Asadar, daca ingerii se arata sub forme vazute, nu-i asta firea lor cea adevarata, forma vazuta este un chip de imprumut, ei sunt "lumea nevazuta", "cerul". Dupa descoperirile Sfintei Scripturi si dupa marturisirile Sfintilor, ingerii iubesc pe Dumnezeu, Il preamaresc si-I implinesc voia Lui in conducerea lumilor, imparatiilor, a popoarelor, a oamenilor. Ca slujitori, ingerii sunt uneori implinitori ai pedepselor lui Dumnezeu, cum a fost focul peste Sodoma sau pedepselor peste Egipt. Dar, in mod statornic, ingerii slujesc la apararea si calauzirea oamenilor. Ei duc rugaciunile noastre la Dumnezeu, ei ocrotesc pe cei drepti: pe Lot de foc, pe Ilie de Ahab, pe cei trei tineri in cuptorul din Babilon, pe Apostolul Petru de Irod. Ei vestesc faptele mari ale mantuirii: Nasterea Domnului, suferinta din Ghetsimani, Invierea Domnului, a doua Lui venire. Ingerii pazitori sfatuiesc de bine pe oameni prin glasul constiintei: tot ce este in noi bun, curat, luminat, orice gand frumos, orice miscare buna a inimii, rugaciunea, pocainta, faptele bune, toate acestea se nasc in noi si se infaptuiesc din indemnul ingerului pazitor. La inceput, toti ingerii au fost facuti de Dumnezeu buni, stralucind de frumuseti, de intelepciune si de tot felul de daruri. Dar, Stapanul Cerului si al pamantului i-a supus unei incercari prin care ingerii, cu voie libera, sa-si dovedeasca ascultarea. Incercarea aceasta s-a petrecut inainte de facerea lumii. Si, in aceasta incercare, o parte din ingeri, in frunte cu Lucifer, cel mai frumos si cel mai inzestrat dintre ei, s-a razvratit impotriva Ziditorului sau, zicand: "Pune-voi scaunul meu deasupra norilor si voi fi asemenea cu Cel Preainalt". Si ametit de mandrie, n-a vrut sa mai asculte de Dumnezeu. Despre caderea lui Lucifer si a ingerilor lui, Scriptura ne vorbeste asa: "Si s-a facut razboi in cer: Mihail, si ingerii lui, au pornit razboi cu balaurul. Si se razboia si balaurul si ingerii lui si n-a izbutit el, nici nu s-a mai gasit pentru ei loc in cer. Si a fost aruncat balaurul cel mare, sarpele cel de demult, care se cheama satana, diavolul cel ce insala pe toata lumea, pe pamant si ingerii lui au fost aruncati cu el". Si asa a cazut Lucifer din cinstea de arhanghel, precum graieste Domnul: "Am vazut pe satana ca un fulger cazand din cer". Si asemenea cu el si ceata de ingeri ce era sub dansul, inaltandu-se, a cazut si demonii, luptatori impotriva mantuirii noastre s-au facut.
Dar Arhanghelul Mihail, de-a pururi laudatul, pazind ca o sluga credincioasa, "credinta catre Stapanul sau, s-a aratat adevarata capetenie peste cetele celor fara de trupuri". Ca, vazand cum a cazut vicleanul Lucifer, a laudat cu glas pe Domnul tuturor si a zis: "Sa luam aminte, noi, care suntem fapturi, ce a patimit Lucifer, cel ce era cu noi: cel ce era lumina, acum intuneric s-a facut. Ca cine este ca Dumnezeu? Mi-ca-El? Ca numele de Mihail asta insemneaza: "Cine este ca Dumnezeu". Si asa s-a intocmit soborul, adica adunarea si unirea tuturor ingerilor credinciosi lui Dumnezeu, iar Mihail Arhanghelul a fost randuit de Atotputernicul Dumnezeu capetenie a ingerilor buni si mare folositor si de bine facator al mantuirii noastre si, luand chip vazut, s-a aratat multora, atat in Legea veche cat si in Legea noua.
Impreuna cu Sfantul Arhanghel Mihail serbam astazi si pe preafrumosul si inveselitorul Arhanghel Gavriil, ca si acesta, luand chip vazut, multe faceri de bine a daruit neamului omenesc, aratate in amandoua Testamentele. Asa, in proorocia lui Daniil, Gavriil este numele talmacitor al vedeniei. Asemenea, Gavriil - Dumnezeu este puterea mea - arata lui Daniil intelesul celor saptezeci de saptamani de ani pana la venirea lui Mesia Hristos. Dupa traditie, tot el, Gavriil, vesteste lui Ioachim si Ana ca din ei va sa se nasca Doamna, Stapana noastra, Maria, Nascatoarea de Dumnezeu. In Legea noua, Gavriil descopera preotului Zaharia, nasterea lui Ioan, Botezatorul Domnului. Tot Gavriil anunta Fecioarei din Nazaret nasterea de la Duhul Sfant a Domnului Hristos, Mantuitorul lumii. Unii zic ca tot Arhanghelul Gavriil a fost ingerul in vesmant alb, care, pogorandu-se din cer, a rasturnat piatra de pe usa mormantului si a sezut deasupra ei, la ceasul Invierii Domnului. Si el a fost acela care, cel dintai, a dat Mironositelor vestea Invierii. Si, ca sa zicem mai cuprinzator, dumnezeiescul Gavriil a slujit la toata iconomia Intruparii Cuvantului lui Dumnezeu, din inceput si pana la sfarsit.

joi, 22 octombrie 2009

Cronica unei...vizite neanuntate...


Se intampla uneori ca in derularea filmului cotidian sa se insinueze, intre cliseele cunoscute, franturi de aspecte cu mireasma de dimineata risipitoare de neguri si incetosari... Este ca si cum un dus revigorant ar insufleti intreaga existenta...
Ca si cum fiintarea de pana atunci devine un tablou prafuit, lasand in lumina rampei o panza in culori vii, forme negandite si dinamica intuitiva...
Citesti o carte, vizionezi un film, asisti la o intamplare la metrou, visezi ceva, afli un secret, intalnesti un om, te detasezi de altul, afli o fericire, o tragedie, simti o privire, doresti o mangaiere, mergi la biserica, prinzi din zbor un sunet, privesti fugar o imagine, simti o aroma din ceva necunoscut... si dintr-o data simti ca nimic nu va mai fi la fel.
Simti ca ai crescut, ca ai devenit altcineva...altceva; simti in maruntaie ca un graunte pe care il credeai mucegait a inmugurit si aproape simultan a si dat in parg...
Simti ca un gand pe care il convingeai ca este cam nastrusnic, l-au avut si altii...ca idei pe care doreai sa le camuflezi sub masca banalitatii au fost "exploatate" si citind un text sau ascultand o melodie, te simti mai "acasa" decat in orice spatiu sau timp trait... Te simti impartasit, te simti cu un pas mai aproape de tine, regasindu-te, ciudat, prin altii...
Cred uneori in semne care ne calauzesc drumul, aidoma unor parapeti care ne impiedica sa ne afundam in abis. Poate ca daca ne-am trezi mai devreme, am fi mai atenti in jur si ne-am pastra energia pentru lucrurile importante, ne-am defini mai repede, continuand cu zale sirul trofic...
Poate ca semnele apar atunci cand la nivel constient le astepti cel mai putin, dar cand de fapt subconstientul urla dupa ele si, de ce nu?!...poate chiar dumnealui le creaza.
De multe ori s-a intamplat in clipele cand nu mai "speram nimic", solutii sa apara dintr-un senin neobservat pana atunci... ori lucruri ciudatele sa se intample aparent fara niciun motiv, ca apoi sa descoprim ca erau exact piesele lipsa...
Poate ca puiul de pinguin asteapta in fereastra de la etajul 2 in fiecare dimineata sa iti "aripeasca" salutul pentru o noua zi, insa daca nu te rugai pentru ajutor ridicand privirile spre vazduh, nu il observai nici astazi... Poate noi conferim dimensiuni noi lucrurilor din jur pentru a ne agata colacul de salvare...sau poate nu... poate altcineva arunca parghii pentru a ne propti echilibrul fragil pe timp de furtuna...
Sa obervati oamenii...cei tristi au priviri "ratacite", pierdute in jur, cautand inutil un chip drag, o vorba buna, o solutie, o amanare, un umar, o soapta... Pe cand cei...plini... sa zicem doar atat, se privesc in vitrine, oglinzi, privesc persoana iubita, privesc dincolo de miriapozenia multimilor...
Cu totii insa asteptam ceva... o paine, o tarie, o inima, un gand, o nota, un razboi, o casa, un inceput, un sfarsit... invocam cu diverse tonuri si chipuri soarele care ar trebui sa rasara pe nu stiu ce strada, vecinul care si-a facut loc folosind coatele la coada pentru noroc, sorbind si portia noastra...observand la un moment dat ca ciresul a inflorit in miezul iernii. Si atunci Timpul intoarce si el privirea putin mirat, iar noi ne intoarcem cheita inimii fiind mai buni pentru inca o saptamana...
Promitandu-ne ca niciodata nu ne vom mai lasa prinsi cu sufletul negrijit... Ca atunci cand suna la usa musafiri ne-anuntati si noi ne codim sa deschidem pentru ca urmele chefului de ieri nu au fost sterse...si ce va spune Ioneasca vazand ca sunt cateva castroane pline cu mucuri de tigara?
Piedici consolidate cu grija... Asa o fi si cu misterele dezvelite la coltul fiintarii pe care parca ne codim sa le primim in suflet si sa ne imbatam cu noua existenta in fiecare clipa... Poate de maine... Poate ma insel...Poate sau...nu poate?...


Anna - ridicand genunchiul din moinele constrangerilor, incercand sa spintece polieti-jena si ridicolul, cu gandul arzator spre ELEUTERIA... doar spre ea...


luni, 19 octombrie 2009

Evrikaaaaa!!!














"Învaţă de la toate..."

Învaţă de la apă să ai statornic drum.
Învaţă de la flăcări că toate-s numai scrum.
Învaţă de la umbră să treci şi să veghezi.
Învaţă de la stâncă cum neclintit să crezi.

Învaţă de la soare cum trebuie s-apui.
Învaţă de la vântul ce adie pe poteci.
Cum trebuie prin lume de liniştit să treci.
Învaţă de la toate căci toate-ţi sunt surori,
Cum treci frumos prin viaţă,
Cum poţi frumos să mori!

Învaţă de la vierme că nimeni nu-i uitat..
Învaţă de la nufăr să fii mereu curat.
Învaţă de la flacări ce-avem de ars în noi.
Învaţă de la ape să nu dai înapoi.

Învaţă de la umbră să fii smerit ca ea.
Învaţă de la stâncă să-nduri furtuna grea.
Învaţă de la soare ca vremea să-ţi cunoşti.
Învaţă de la stele că-n cer sunt multe oşti.

Învaţă de la greier când singur eşti să cânţi.
Învaţă de la lună să nu te înspăimânţi.
Învaţă de la vulturi când umerii ţi-s grei.
Şi du-te la furnică sa vezi povara ei.

Învaţă de la floare să fii gingaş ca ea.
Învaţă de la miel să ai blândeţea sa.
Învaţă de la păsări să fii mereu în zbor.
Învaţă de la toate că totu-i trecător.

Ia seama fiu al jertfei prin lumea-n care treci
Să-nveţi din tot ce piere cum să traieşti în veci!

...din lirica norvegiană

In preajma unui examen important din existenta mea, sufeream ingrozitor ca sprijinul pe care il asteptam de la o persoana draga pe atunci nu venea...iar in locul unei taceri respectuoase macar avusesem parte de toata neincrederea si parsivenia de care un omuletz poate fi in stare...
Nu mai reuseam sa ma concentrez la studiu, la motivatii, la scop si strategie...eram naucita si pluteam in deriva mirarii tineresti in fata valentelor tenebroase inca necunoscute pe deplin a semenilor...
O persoana speciala mi-a spus atunci un lucru pe care din timp in timp il uit, din nefericire...
Mi-a spus ca indiferent de durerile mele, examenul nu se va amana... si ca atat am... o zi...cateva ore in care trebuie sa ma adun si sa demonstrez ceva. Atat. Pe cei care imi vor corecta lucrarea nu prea i-ar pasiona valtorile mele pe creier si suflet, ci doar continutul lucrarii mele.
De multe ori cand urc povarnisul anevoios al vietii imi amintesc acele vorbe...imi amintesc faptul ca soarele nu va sta in loc pentru ca mie im crapa capul sau inima, ca Timpul nu ma va astepta niciodata, ca toate vin...apoi toate trec... insa de mine depinde cat si cum ma afecteaza...
Vorbeam cu o colega despre fericirea incifrata in lucruri pe care le numim "mici". Si despre faptul ca parca nu mai avem vreme sa ne bucuram in tihna de toate intamplarile frumoase, de oamenii buni si de lucrurile care ne inconjoara.
Ne aminteam de oamenii inimosi pe care ii admiram pentru forta si ambitia cu care se iau la tranta cu viata, pentru cum ies invingatori din situatii pe care multi altii nu le-ar putea depasi.
Mi-am dat seama ca mult mai multi oameni nefericiti am vazut printre cei cu "stare", sanatosi, cu familii, servicii bine platite, calatorii si belsug in toate aspectele existentei, decat printre cei saraci, cu dizabilitati fizice, cu boli incurabile, vaduvi...
Am uitat oare sa pretuim viata?
Cred ca am gasit punctul care nu iesea la inventar in ultima scriere:)... este ideea ca suntem in viata. Atat.

Anna - Cat de greu ar fi, cat de urat, nedrept sau dureros, multumesc Cerului ca sunt vie, ca am sansa sa traiesc, sa cunosc cele mai variate experiente, ca pot vedea, auzi, gandi, citi si invata la tot pasul...chiar si din moine...

luni, 12 octombrie 2009

Dez-amagire sau foame de certitudine...

Ce faci cand nadejdea iti infloreste in suflet, te crezi mai bun, mai frumos, mai bland, mai impacat datorita unui fapt exterior...te agati involuntar de el si apoi descoperi ca ai cladit un edificiu minunat pe temelia unor nisipuri...rascolitoare?
Cum te poti proteja de dez-iluzii fara a pune ziduri intre tine si lume?
Cum te poti fenta sa privesti in alta parte cand ceea ce iti doresti sa privesti nu e tocmai expectanta placuta ochiului, mintii si sufletului?
Cum poti respira in voie traind cu o nadejde pe care voiesti sa o daruiesti dar nu ai cui?
Cum te mai poti privi in oglinda inimii recunoscand ca nimic nu mai e sfant si permanent pe lume?
Cum poti intelege, lua oamenii si intamplarile exact asa cum sunt, inregistrand totul ca pe o pelicula lipsita de conotatia afectiva a cadrelor?
Cum poti trai mecanic zilele, egoist si rece, dez-interesat si sec?
Cum poti lasa miracolele sa zaca sub povara prafului infranarii de dragul limpezimii zilelor?
Imi este groaza ca ma voi trezi in acea zi in care nimic nu ma va mai impresiona...nici rau, dar nici bun... ca nu voi mai observa tradarile, schingiuielile spirituale, manipularile, superficialitatile, privirile imprajinate pe tocurile telescopice ale nulitatii, ironiile, incrancenarile, incruntarile, minciunile, esuarile, lamentarile... rasariturile si amurgurile pe ape, curcubeele, zambetele, sambetele, florile, saruturile, tandretile, respectele, modestiile, profunzimile, placerile, eclerele, amandinele, culmile spirituale, aripile, trenurile oprite in gari care nu imi vor mai apartine...
Sper sa invat repede sa ridic scutul indiferentei, reticentei si cinismului cand dau peste un om sau o intamplare ce ar putea parea interesante, romantice sau datatoare de elevatiuni nebanuite, fluturi in stomac si zambete largi...
Intr-un fel, destul de amar e drept, ma gandesc la vorba aceea "Dumnezeu da omului cat poate duce...".
Privesc in jur... unii platesc fapte si oameni cu aceeasi moneda, altii doar scrasnesc din dinti si privesc urat... unii se prefac, altii dau cu bate in balti pana cand nimic nu mai ramane imaculat...unii hamaie pe la colturi, altii fug si se ascund...unii plag, altii rad...unii fac ulcere, altii se ingrasa, altii se sinucid...
Este clar, trebuie sa gestionam si faptele si oamenii care par draguti, frumosi, iubitori, buni si blanzi...pentru ca de putine ori luciul apei este aidoma albiei...
Lucrurile nu sunt intotdeauna ceea ce par a fi...
Incerc sa gasesc ceva nemiscat si sigur, incremenit in continuitate si durabilitate, certitudine si ne-pre-schimbare...
Dar ca si Arhimede, nu gasesc punctul care sa imi ancoreze existenta...
Anna - in cautarea...punctului pierdut:)), in mijlocul toamnei triste, intr-o fireasca zi de luni:)

miercuri, 30 septembrie 2009

Radacini retractabile

Zilele trecute, privind prin geamul masinii fara de tinta, ma gandeam la adaptare... Ma gandeam ca de-a lungul vietii am locuit in 4 orase. Am ales acest lucru din toate celelalte posibilitati si inca nu regret niciuna din schimbari... Ma gandeam la fiecare oras, la oamenii frumosi pe care am avut ocazia minunata sa ii intalnesc, la locurile superbe prin care m-au purtat pasii, la amintirile care inca imi locuiesc sufletul si gandurile...
Rememorand locurile si trairile, ma gandeam ca in fiecare loc am trait sentimentul ca sunt acolo de ani buni... In fiecare oras am trait fara nostalgia precedentului, fara tristeti, fara sa caut ceva ce nu aveam cum sa gasesc. La ultima mutare, toti m-au privit fara incredere in alegerea pe care o facusem si imi asteptau intoarcerea cu o certitudine de neclintit. Ma mutam in “Bucale” – loc evident de pierzanie, anonimat ciudat, agitatie necontenita si oameni cel putin dubiosi...
Dupa ce am “descalecat” aici, se faceau pariuri pentru cat voi rezista in lumea impersonala si ghidajul bazat doar pe interese pecuniare si nu numai...
Insa m-am “adaptat” si aici... La trei zile dupa mutat mi se parea ca stau aici de cand ma stiu. Nu pretind ca asimilez locurile ca si cum as anula experientele anterioare, insa ma gandesc mereu “ok, sunt aici...asta e casa mea si este ok”. Iau lucrurile semnificative exact cum vin, imi mobilez sufletul si casa astfel incat sa beneficiez de maxim confort si nu astept de la nimeni sa ma poarte pe brate. Insa as fi ipocrita sa neg ca am avut parte de vant bun in panze pana acum, insa acest aspect se datoreaza unor cauzalitati dincolo de vointa mea sau a oamenilor care mi-au urnit de cateva ori barca pe apele Destinului.
Tot gandind eu la aceste treburi, am observat un pomisor foarte frumos, care insa avea pamantul zgarmat printre radacini, iar vinele datatoare de viata locuiau suprafata pamantului ca si cum asa ar fi trebuit sa fie de cand lumea...
Si atunci mi-a venit ideea ca umanul, ca si vegetalul, mineralul etc este uneori mutat din locul in care a fost mai intai celula, mladita... Unii se adapteaza noului sol, climei si tuturor aspectelor noilor imprejur(imi)ari, altii nu. Ca si oamenii... unii se usuca de dor, de negasire, de instrainare, altii insa traiesc cu intregul univers in interior, asa incat oriunde ar fi, lumea lor este cu ei, asa incat decorul se schimba nesemnificativ, resursele intrinseci ramanand egale si identice oriunde si oricand...
Si ma gandeam apoi la origini... atunci mi-a venit ideea cu radacinile retractabile...ca si cum unele persoane, plante... au un sistem de auto-aparare, conservare, indiferenta - poate - sau valorizare care le permite ajustarea la noile date psiho-spatiale.
Flexibilitate? Adaptabilitate? Nici macar nu stiu daca exista vreo reteta sau chiar daca e tocmai bine sa fii semi-nomad asa, insa cred ca depinde toata treaba de acel "Bine" personal care, ca toate conceptele lumesti, este de o mirabila relativitate.


Anna - amintindu-si de Ada Milea care da glas unui cantec numit "Granita-n ranita".

marți, 22 septembrie 2009

Tolba cu instantanee...















Cotidian

Dimineti inrouate, credinte la pachet...
Timp alergand, sperante in buchet...

Un cantec, un planset, o raza, o floare...
Un urlet, o ruga, un vis, o splendoare...

Trei zambete, pitici, apoi o ciocolata...
Dementa, iritare si-o neguroasa pata..


Multi cai si pasari, zabrele si garduri...
Rujuri, creioane si luminoase farduri...

Claxoane de surzi si matinale baruri...
Muste si fluturi acaparati de faruri...

Oameni stupizi, absurd si moine...
Pe vremuri amarul plutea incifrat doar in doine...

Riduri, incrancenari, lupte marunte si declin...
Crini, orhidee si trandafiri albi ofiliti de venin...

Mirosuri dulci, arome diafane...
Supa de melci, tocanita din bame...

Plete in vant, noapte si vis,
Vise plecand, cosmar si-abis...

Zi dupa zi, visand doar bunastare...
Uitam de multe ori sa contemplam o floare...

Anna - fugind dupa Timp aidoma unui paianjen cu carut prin toropeala desertului...

miercuri, 9 septembrie 2009

Imi place...

Imi place crema de zahar ars putin racita, cu sos mult si dulce, nu amarui...
Imi place supa de pui calduta...cu galuste din gris si putin patrunjel presurat pe deasupra...
Imi place inghetata prajita...Imi plac diminetile racoroase si concediile lungi...
Imi place sa citesc in compania unui pahar de lapte si a pricomigdalelor...
Imi place sa ma plimb pe strazi la prima ora din zi, cand orasul abia isi dezamorteste articulatiile, oamenii au fete botite parca de somn si mers de somnambuli...
Imi place inghetata cu prajituri si dulceatza...
Imi place ciorba de burta cu ardei iute murat, smantana din belsug si lipii...
Imi place mirosul de cartofi copti, dar si gustul acestora, asezonati cu putin unt si telemea alunecoasa...
Imi plac mult cateii cu fete dezorientate, urechi asimetrice si nasucuri lipite de pamant...
Imi plac freziile albe si lila, lacramioarele, brandusele mov si portocalii, florile de colt, orhideele, clematitele, floarea soarelui pitica...
Imi plac paturicile pufoase si usoare, sosetele groase si incaltarile comode...
Imi plac bijuteriile grupate in seturi, desi nu imi place simetria, ma simt confortabil in tonuri armonioase...
Imi place tochitura, bulzul bine facut si gulasul de pui... apoi coltunasii, placintele cu varza murata si pasca de ciocolata.
Imi place muntele in orice ipostaza, iar marea doar iarna sau la apus...
Imi plac lucrurile unice, creioanele cu figurine, mirosul de vanilie si mosc...
Imi plac mult culorile, muzica si razele soarelui insinuandu-se prin jaluzele...
Imi place cand ploua iar eu vizionez un film sau scriu sau beau vin fiert...
Imi place sa privesc in ochi doar copii necunoscuti, pentru ca puritatea imi alina sufletul...
Imi place toamna racoroasa si plina de ploi spalatoare de moine...dar imi plac si primaverile cu pomii infloriti si cu pasari logoreice...
Imi plac noptile la tara, in case luminate doar de lumina focului din soba...
Imi place mirosul de curat... Imi plac arhaismele si calatoriile spontane...
Imi plac esarfele si fularele, obiectele din lut si jucariile din plus.
Imi plac prajiturile facute de mama si bluzele crosetate... Imi plac sfesnicele si costumele de epoca... Imi plac mirosul cremei pentru pantofi si clopoteii...
Imi plac ouale incondeiate, copacii cu frunze rosii, "ghetisoara" si bonsaii...
Imi place seninatatea "maicutelor" din manastiri, felinarele si piticii de gradina...
Imi plac fundele pentru cadouri, aranjamentele florale si lampile din fier forjat...
Imi plac brosele, canile ciudate si intrerupatoarele luminate...
Imi place sa pocnesc foliile cu bule si sa confectionez obiecte artizanale...
Imi place sa crosetez, sa impletesc si sa inventez retete culinare inedite...
Imi plac persoanele sincere, atente si deschise cu mintea si sufletul...
Imi place apa rece de la munte... Imi plac baloanele, ornamentele de Craciun, colindele si muzica folk...
Si mai imi plac o sumedenie de lucruri, insa cred ca este de ajuns pentru moment.
Uneori simt nevoia sa ma gandesc la lucruri placute si dupa cum se vede treaba, nu e greu sa le gasesc usor in memoria afectiva din dotare... ori sa le actualizez.
Voua ce, cum, cat, cand va place?


Anna - incantata de darul amintirii momentelor frumoase:)

marți, 8 septembrie 2009

Sfintii Ioachim si Ana


Sfânta Ana, care prin harul lui Dumnezeu deveni bunica dupa trup a Domnului Nostru Iisus Hristos, se tragea din neamul lui Levi, ultima nascuta a marelui Preot Matan si a sotiei sale Maria. Ana s-a cununat cu inteleptul Ioachim din Galileia si a nascut pe Maria Prea Sfânta Maica Domnului. Dupa ce a nascut pe Maica Domnului, pe care Dumnezeu o rostuise ca cea mai sfânta din neamul omenesc, singura atât de curata ca sa primeasca in ea pe Mântuitorul lumii, si dupa ce a incredintat copilul la Templu, la vârsta de trei ani, ca o ofranda pura si neprihanita, Sfânta Ana si-a petrecut restul vietii sale in post, rugaciune si faceri de bine celor lipsiti, asteptând sa se indeplineasca ceea ce promisese Dumnezeu. Si-a dat sufletul in pace in mâinile lui Dumnezeu la vârsta de 69 de ani. Sfântul Ioachim a murit la vârsta de 80 de ani ; dar nu se stie care dintre cei doi a murit mai întii. Singurul lucru pe care ni l-a transmis Traditia Bisericii este ca Prea Sfânta Maica Domnului isi pierduse deja parintii la vârsta de 11 ani pe când era inca in Templu.
Tatal Sfintei Fecioare, Ioachim, se tragea din neam imparatesc. Credea cu tarie in Dumnezeu si, fiind bogat, le facea multe daruri celor nevoiasi. Cel mai mare necaz al lui era ca nu putea avea copii. Textele spun ca Ioachim a urcat pe munte sa se roage la Dumnezeu, Care l-a ascultat si a dat sotiei sale Ana rod sfant pantecelui, pe Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu - de unde numele pus copilului: Maria, care inseamna 'copil dorit'. Dar Ana se tragea din Matan, al 23-lea din neamul lui David si al lui Solomon. Este motivul pentru care Evanghelia incepe prin afirmatia ca Iisus e un descendent, prin Mama Sa, al regilor iudei Solomon si David.
Sărbătorirea în aceeaşi slujbă a Sfinţilor Ioachim şi Ana, părinţii Maicii Domnului şi bunicii lui Isus, este un omagiu adus bunicilor şi o reamintire a datoriei de a cinsti pe părinţii părinţilor noştri.
Ioachim este numele folosit şi în Vechiul Testament; se compune din numele lui Dumnezeu, Iahvé, şi un alt cuvânt care poate însemna: "a acorda, a împlini" sau "a ridica, a uşura (pe un nenorocit)"; împreună au înţelesul: "Dumnezeu acordă" ceea ce i s-a cerut sau "Dumnezeu ridică", scapă pe cel nenorocit de ocară. Numele acesta se dădea copiilor doriţi şi ceruţi în rugăciune de la Dumnezeu; prin naşterea lor împlineau rugăciunea părinţilor şi ridicau ocara ce apăsa familia fără copii.
Ana este unul dintre cele mai răspândite prenume feminine. După diferitele forme ale unui cuvânt ebraic, poate avea înţelesul de "graţioasă, amabilă, drăguţă" sau "Iahvé - Dumnezeu - a avut milă, a fost îndurător, a fost darnic", cu înţelesul de: "a revărsat multe daruri, calităţi".

Nasterea Maicii Domnului sau Sfanta Maria mica

Naşterea Maicii Domnului este unul din Praznicele Împărăteşti ale Bisericii Ortodoxe, care este sărbătorit în 8 septembrie.
Presfânta Fecioară, Născătoarea de Dumnezeu Maria s-a născut din părinţi în vârstă, care mai înainte fuseseră fără copii, pe nume Ioachim şi Ana, ca răspuns la rugăciunile lor. Creştinii ortodocşi nu mărturisesc doctrina romano-catolică a Imaculatei Concepţii a Mariei, prin care se presupune că Maria a fost ferită de păcatul strămoşesc pe care noi toţi îl purtăm ca urmare a descendenţei din Adam şi Eva, anticipând astfel naşterea lui Hristos cel fără de păcat. Biserica Ortodoxă mărturiseşte, bineînţeles, că Maica Domnului a primit păcatul strămoșesc, fiind concepută la fel ca întreaga omenire şi astfel a avut nevoie de mântuire ca și noi. Credinţa ortodoxă nu tratează subiectul foarte clar, reținând doar mărturisirea că Maica Domnului ar fi primit păcatul originar și că Maria a devenit Preacurată în momentul Bunei Vestiri.
Intre sfintii Bisericii Ortodoxe, Binecuvantata Fecioara Maria ocupa un loc aparte.Biserica o numeste "mai cinstita decat heruvimii si mai marita, fara de asemanare decat serafimii".Ea este onorata ca Maica Dumnezeului nostru, dar este foarte clar inteles ca ea nu face parte din Sfanta Treime si nu este slavita ca Dumnezeu.
Cele mai importante epitete pe care le folosim cu referire la Fecioara Maria sunt: Theotokos (Maica Domnului sau Nascatoare de Dumnezeu), Aeiparthenos (Pururea Fecioara) si Panagia (Preasfanta)."Maica Domnului" a fost introdus la Sinodul din Efes din anul 431 iar "Pururea Fecioara" la Sinodul din Constantinopol (553). "Preasfanta" nu a fost niciodata definit din punct de vedere dogmatic, dar este acceptat si folosit de intreaga Biserica Ortodoxa.Numele de Theotokos este de o deosebita importanta, intrucat ne explica bazele devotiunii noastre pentru Fecioara Maria: noi o onoram pentru ca este Maica Dumnezeului nostru. Parintii de la Sinodul din Efes au introdus termenul Theotokos pentru a defini latura umana a lui Iisus (pe langa cea dumnezeiasca).
Daca ne gandim adanc la semnificatiile frazei biblice "Cuvantul a devenit trup", intelegem cat de important a fost rolul Fecioarei Maria in implinirea acestei taine.Dumnezeu, care tine seama de libertatea de a alege a oamenilor, nu a vrut sa se intrupeze fara acceptul Sfintei Fecioare si a asteptat consimtamantul ei: "Iata-ma, roaba Domnului sunt; sa se implineasca ceea ce ai spus" (Luca i,38).Iata ce spune Nicolae Cabasila: "Intruparea nu a fost numai lucrarea Tatalui, a Puterii Sale si a Sfantului Duh, dar si cea a vointei si credintei Fecioarei. Asa cum Dumnezeu S-a intrupat din proprie vointa, tot asa El a dorit ca mama Sa sa Il poarte in pantece din proprie vointa".
Biserica Ortodoxa crede ca Maica Domnului dupa ce a murit in trup, s-a inaltat in ceruri si sade acum la picioarele lui Dumnezeu si intervine pentru cei ce i se roaga ei. Desi inaltarea in ceruri a Maicii Domnului nu a fost dogmatizata de catre Biserica Ortodoxa, ea este unanim acceptata si face parte din Traditia Bisericii.
Calendaristic, Sfanta Maria Mica inseamna sfarsitul verii si inceputul toamnei. Sf. Maria Mica se pazeste prin nelucrare, la fel ca Sf. Maria Mare. Tot in preajma acestei sarbatori, romanii nu aprind focul in vatra, timp de doua zile, acest lucru fiind aducator de ghinion si boala. Este ziua in care pasarile migratoare, in special randunelele, pleaca in stoluri spre regiunile mai calde, iar insectele si reptilele se ascund in pamant, semn ca e timpul sa inceapa lucrarile agricole de toamna. Incepe sezonul targurilor si al nuntilor. De la Sfanta Maria Mare pana la Sfanta Maria Mica se culeg plante bune de leac, dar si vita-de-vie. Iar pentru ca este timpul innoirilor, se organizeaza targurile si nuntile (sezonul nuntilor incepe in 16 august si se sfarseste la 14 noiembrie). In unele zone, femeile care isi doresc copii trebuie sa mearga in aceasta zi la biserica, precum Ioachim si Ana, caci Dumnezeu le poate indeplini dorinta. Acelasi lucru trebuie sa-l faca si femeile insarcinate, pentru ca Maica Domnului sa le ajute sa nasca usor. In fiecare casa de crestini trebuie sa existe icoana Maicii Domnului, iar in aceasta zi candela trebuie sa arda neincetat. Cercurile Sfintei Marii Zilele de 7 si 9 septembrie se tin si ele prin nelucrare. E rau de arsuri: cine lucreaza in aceste zile va avea parte de multe nenorociri. Sarbatoarea este tinuta indeosebi de mame, care, temandu-se ca arsurile se pot abate asupra copiilor lor, nu gatesc in aceste zile. Traditia spune ca oala cu mancare aflata pe foc in aceste zile se va varsa si va provoca arsuri copiilor. Din batranii se stie ca aceia care nu vor tine aceste zile si vor lucra vor avea parte de izbituri, de lovituri, de dureri circulare in jurul capului. Nerespectarea sarbatorii aduce paguba casei.

luni, 7 septembrie 2009

Manastirile din Moldova

Daca in concediu am "vizitat" manastiri din Maramures, cu specificul inconfundabil, simtirile frumoase si turlele semetite intru rugaciune, in acest sfarsit de saptamana am fost la manastirile din Moldova, mai precis cele din jud. Neamt: Agapia, Sihastria, Secu, Neamt si Schitul Sihla.
Fiecare este unica prin materialul constituent, frumusete si trairile incercate: Agapia este o manastire de maici, unde curatenia si coloritul felurit al nenumaratelor flori care te inconjoara te fac sa uiti de tot si toate.
Manastirea Sihastria este un amestec de stiluri, de flori, lemn si piatra care parca se unesc intr-un tot indestructibil si vesnic.
Manastirea Secu se individualizeaza prin colajul arid la prima vedere, insa plin de semnificatie, caldura si semetie...dar aceasta semetie este mai curand respectul impus de un batran cu pletele carunte si privirea albastra de vazduh datatoare de pace si echilibru...
Manastirea Neamt este ca o fortareata in care piatra parca nu este rece ca in alte parti, ci emana delicatete si piosenie indemnand la introspectie si neclintire.
Insa dintre toate, voi zabovi cu gandul mai mult inspre schitul Sihla, pentru ca, desi nu aparea pe harta itinerariului nostru este de departe cea mai frumoasa experienta, bogata in sentimente fara de seaman.
De la Agapia am purces pe un drum forestier ce parea ca nu are sfarsit... insa cei 8 km de cale neasfaltata sunt strajuiti de padurea care pare ca participa alaturi de drumet la incercarile firii, atenta tovarasa de calatorie.
Peisajul este minunat, urcusul parca nu asa de anevoios ca pe alte meleaguri, iar cararea ascendenta iti da fiorii bucuriei si izbanzii, nicidecum ai fricii sau intrebarilor.
Cand am ajuns la schit, linistea pogorase peste toata suflarea care isi ducea pasii prin curte...se vorbea in soapta, iar maretia peisajului indemna la visare cu ochii deschisi larg si sufletul primenit de griji si piedici...
Biserica oarecum micuta, din lemn incercat de vremi prevestea un lacas grijit si domol.
Insa in momentul in care am pasit spre altar inspre reculegere, astampararea curiozitatii artistice si rugaciune, am trait un soi de fior al evidentei lui Dumnezeu... iar toata fiinta mea a concluzionat armonios, fara zbucium sau umbra de tagada ca da, este clar ca El este... exact ceea ce este. Este un sentiment pentru care cuvintele sunt prea sarace, este o traire deplina, intacta si definitiva, fara trecut si fara viitor, fara amurg ori rasarit, o bucurie a regasirii, a plenitudinii si asezarii in matca a tuturor sentimentelor importante care locuiesc un suflet, un cuget, o viata...
Nu imi amintesc foarte clar interiorul, nu stiu daca l-as recunoaste in fotografii, insa stiu ca nu am ajuns acolo intamplator si ca acel lacas este un fel de "acasa" pentru oricine.
Am iesit de acolo coplesita de intensitatea momentului, cu sufletul plutind de fericire, iar exteriorul m-a facut sa ma clatin de parca statusem acolo ani intregi... Am simtit nevoia sa imi sprijin trupul, iar cand ai mei s-au speriat ca mi se facuse rau si s-au apropiat, am simtit ca nu pot vorbi, iar singura reactie pe care am fost in stare sa o exteriorizez a fost sa izbucnesc in hohote de plans...insa suvoiul de lacrimi era unul linistitor, ca atunci cand un preaplin frumos curata toate moinele si indoielile, raspunde tuturor intrebarilor si garanteaza certitudini nesperate.
Nu sunt fanatica religioasa, nu falsez si nici nu privesc in jur de parca as detine adevaruri sau mirari de care altii sunt incapabili, insa imi mentin cugetul treaz si sufletul deschis pentru miracol, fericire si bine. Iar sansa primita in chip de dar la schitul Sihla este o incununare a tot ce as fi putut visa vreodata...impacare, liniste si armonie.
Cu inima usoara am pornit urcusul inspre pestera Sfintei Teodora, pe niste poteci sapate in stanca, sub stanca prin stanca....este un peisaj care te face sa uiti de crampe musculare, de haul cascat in dreapta urcusului...desi la prima vedere pare anevoios, cu totii am simtit ca am dori sa nu se termine vreodata.
Ajunsi la pestera unde Sfanta a locuit o vreme, mireasma de mir biruia orice curent sau urma de umezeala datatoare de fiori in mod obisnuit.
Cred mult in semne, cred ca nimic nu este lasat in voia intamplarii si mai cred ca daca suntem atenti putem simti magia si miracolul aproape palpabil...ghidandu-ne viata printre profunzimi, semnificatii, invataturi si evolutii inimaginabile.
Destinul Sfintei Teodora este unul special, iar locurile pe care le-a locuit odinioara mai pastreaza inca puritatea si desavarsirea unor sentimente pe care descoperi ca le-ai trait abia dupa ce parasesti zona. Cat pasesti pe stancile care poate se suprapun peste un Timp absolut, nu simti decat plutire si bucurie, desi dupa cum deja am amintit, peisajul nu ar putea fi considerat lipsit de pericole totusi...
"Imponderabilitatea spirituala" te paraseste parca brusc in momentul in care revii la asa numita "civilizatie", de parca Sfanta te poarta pe brate pana la capatul coborasului, apoi iti lasa trupul in stapanire pentru a se intoarce la inceputul calatoriei calauzind alti pasi pe aceleasi poteci...
Nu stiu daca aveam nevoie de raspunsuri sau de intrebari...daca eu am invocat sau trairea aceea ma cauta... sincer nici nu stiu daca are importanta...
Pentru mine este important ca am trait un moment special care m-a facut sa ma gandesc poate pentru prima data la Marea Trecere cu liniste, impacare si senin.
Daca sunteti curiosi sa aflati povestea unui Destin luminos, a vietii si credintei Sfintei Teodora, puteti gasi aici: http://209.85.129.132/search?q=cache:_ub50omaOKIJ:www.crestinism-ortodox.ro/html/10/10c_cuvioasa_teodora_de_la_sihla.html+sfanta+teodora&cd=11&hl=ro&ct=clnk&gl=ro


vineri, 28 august 2009

Umbrela falsei congruente sau focile humanoide...


Tot mai des observ in jur foci humanoide, adica acea sub-specie cu tulpini de fost homo-sapiens care stau cuminti (dar pline de refulari) si aplauda tamp (dar frenetic) dresori care dupa ce isi exprima partitura pleaca senini la casele lor frumoase, in masini luxoase, la viata lor plina de belsug si liniste...
Internetul geme sub povara scrisorilor deschise ale unor oameni care doar identifica probleme, fara a se preocupa de solutii sau existente adiacente. Nimeni nu este multumit de guvernare, desi aceleasi nulitati ne conduc de ceva timp, nimeni nu e multumit de sistem desi nu face nimic sa il modifice sau sa iasa din el, nimeni nu e multumit de nimic...
Mass-media supravietuieste prin intermediul celor care chipurile fac haz de necaz, la adapostul unor salarii mari si unui huzur care nu ne este tuturor la indemana. In regimul Ceausescu eram destul de mica, insa stiu ca ma intrebam cum de aia sunt la putere cand nimeni dintre cei pe care ii intalneam nu ii placeau...Caracatite, interlopi, bani, interese, putere, conspiratii... si toate acestea in unica viata pe care s-ar putea sa o avem la dispozitie!!!
Pierdem timp vizionand poliloghii care au drept tinta preponderent "bataia de batjocura" despre unii pe care treaba asta nu ii atinge in vreun fel, iar publicul docil se simte intr-un mod foarte ciudat razbunat sau oricum este satisfacut de "ce le-a zis mai zis ala". Cu ranjetul inca proaspat pe fata, focile humanoide isi suna prietenii sau discuta pe mess, la cafea sau prin baruri propagand in timp record sapuneala pe care nu stiu care la tv, pe blog sau prin tabloide i-a tras-o presedintelui, primului-ministru sau oricaror figurine nevertebrate care in loc sa fie ignorate capata in acest fel o atentie nesperata...
La un loc de munca avut, intr-un moment de mirare in fata barfelor interminabile care se practicau, mi s-a explicat ca este un aspect cum nu se poate mai benefic, pentru ca reprezinta o supapa prin care se destrama ca prin farmec toata tensiunea acumulata peste zi. Adica daca eu stau si carcotesc tot ce misca in jurul meu cu rautate, cu ganduri grele si energie cu minus in fata, chitita mereu pe subiecte care sa ma adanceasca in starea de patetism si lasitate, toate probleme mi se rezolva ca la un semn si viata capata nuante de roz bombon.
Fals! Fals! Fals!
Alimentarea cu incrancenari duce la o si mai mare incrancenare...faptul ca unii barfesc prin mass-media (caci altfel nu stiu cum sa numesc maimutareala) nu imi asigura plata facturilor, nici o guvernare dorita, nici valori adevarate, nici frumusete, nici bogatie...decat nervi, nervii neputintei, nervii constientizarii micimii proprii si a sarlataniilor inca nedemonstrate dar oricum, strigatoare la cer, nervii infamiilor in fata carora trebuie sa facem sluj pentru ca altfel nu putem...
Daca insa toate materiile cenusii scriitoare sau vorbitoare de dragul discutiei sau audientei si-ar uni fortele pentru a face cu adevarat ceva constructiv, caci hamaitul perpetuu imi aminteste de cainii care fug dupa masini, insa bat in retragere dupa ce aceasta se opreste... ceva cu adevarat maret si eliberator... mare lucru ar iesi!
Pana atunci, insa ma voi retrage din spectacolul macabru in care unii isi fac o imagine erijandu-se in aparatorii prostimii (castigand averi pentru asta), iar altii chiar cred ca maimutica le intelege pasul si ca se lupta pentru ei, rasplatind-o din belsug cu aplauze, urale si imbarbatari, preferand sa vizionez filme si sa citesc mai mult decat pana acum... In plan am sa revad Amelie, Good Will Hunting, Pay It Forward, What dreams May Come, Underground, God For A Day, The Pursuit Of Happyness, Cercul poetilor disparuti, Bicentennial Man si cate si mai cate.
Pentru ca eu asa imi gestionez "tensiunile"...transformandu-le, nu in dovleac, ci in ceva bun, frumos si datator de aripi sau fundatie solida inspre perpetua constructie a unei vieti din care sa nu pierd sau irosesc prea multe...


Anna - intrebandu-se cati se mai gandesc (in scurtul itinerariu catre perna) concluziv la ziua ce tocmai a trecut...cate fapte bune, cate zambete, cate "multumesc" ori cate "te iubesc"... Cati ne permitem sa adormim ca suras pe buze (si asta nu de la glumele spalacite ale vreunei maimutici tele-ghidate) caci am castigat o zi nu am mai pierdut una?


sâmbătă, 22 august 2009

Vice-slav si Lud-mila sau de-a iubirea...


In acea zi plina de praf, lancezeala si uitare si se hotara sa continue jocul in singurul mod posibil: retragandu-se gratios...
Lud-mila era o femeie nici frumoasa, nici urata, nici slaba nici grasa, nici inalta, nici prea scunda, nici satena, nici bruneta, nici prea buna, nici prea rea... Pe vremuri fusese frumoasa, fusese parca mai slaba, mai inalta si satena, dar si bruneta si roscata...chiar si blonda... Era o femeie care se deosebea de celelalte prin faptul ca atunci cand intra pe poarta unei relatii se transforma in mod miraculos: devenea alt om iubind cu toti porii, toate visele si amintirile, zambetele si lacrimile, zilele si noptile...se daruia total neretinand pentru sine nici macar un fir de par sau felie de paine - rezerva de univers propriu nededicat celuilalt.
In ultimul timp insa, colegii de la Fabrica de papusi mecanice dar sufletiste observara ceva schimbat la ea... parca o parasisera licarul din privire si voiosia cu care se obisnuisera si care ii dispunea spre frumos in fiecare zi de munca. Nu spunea nimic, nu era genul care sa se planga, insa parea ca peste fiinta ei se asternuse un val cernit ca acela pe care il poarta fiintele suferinde.
In adevar, Lud-mila nu era in apele ei de ceva vreme, din pricina intuirii abisului care se casca lacom intre ea si iubitul ei, Vice-slav - un functionar cam nesimtit si arogant al Federatiei de pierdut vremea in sport, arta si religie.
Erau impreuna de ceva timp, insa cu cat se departau in alte zari temporale, pareau ca drumurile li se bifurca iremediabil. Lud-mila iubea arzator si definitiv, insa ca orice lucru minunat avea si reversul pe masura...astepta de la celelalt lucruri multe si marunte, dovezi de afectiune constanta sau pur si simplu pasiune incifrata in viata de zi cu zi. Se agata mult de viata asta, nestiind ce sa creada despre o alta lume sau existenta post-mortem, asa ca se hotarase in a stoarce clipele de toata seva de iubire si frumos, fara a lasa loc pentru regrete si pustiu.
Astazi insa Lud-mila avu o proiectie ciudata a propriei relatii care o bulversase peste masura. Poate ca din pricina luminii sau a zgomotului asurzitor al masinilor de pictat ochi cu farmec si pudoare...sau poate pentru ca minciuna are picioare extrem de scurte...Lud-mila realiza in acea zi ca petrecuse timp pretios din viata ei alaturi de un necunoscut frustrat, inca ne-copt si rece ca gheata in fata iubirii absolute. Se trezise in fata evidentei ca Vice-slav nu o iubea (sau cel putin nu o iubea cum si-ar fi dorit ea) si nu reusea sa se obisnuiasca sa clipeasca si respire sub imperiul groazei care o cuprinsese.
Vice-slav nu fusese niciodata un tip aratos, insa nemultumirile adunate de-a lungul (si de-a latul ) vietii ii confereau un soi de semetie dispretuitoare dupa care femeile se dadeau in vant.
El si Lud-mila se cunoscusera la un bal mascat datorita unei confuzii: el crezuse ca sub masca ei se ascunde o tipa care ii dadea tarcoale de ceva timp, iar ea crezuse ca el este un fost coleg de la cursurile de viso-mecanica pe care il simpatiza in secret. Hazardul sau gluma destinului facuse ca ei sa nu se desparta dupa de-mascare, luandu-si ramas-bun de la reprezentarile dorinte si multumindu-se sa apuce impreuna pe acelasi drum.
La inceput traisera intens fiecare clipa de iubire, cu gingasii si renuntari de care niciunul nu se credea capabil. Pe parcurs insa, fiecare avea senzatia ca celalalt a fost substituit in somn cu o alteritate deranjanta, insa toate eforturile de remediere a situatiilor neplacute se transformau in amanari, cu speranta ca "maine" va aduce prada rapita in ajun si ca iubirea va inflori din nou sub asternutul lor...
Insa zilele se scurgeau univoc inspre incercarea de-a nu il stanjeni pe celalalt...
Vice-slav incepuse sa lipseasca mult...lipsea chiar si cand era de fata, absorbit de lucruri care nu aveau de-a face cu relatia lor sau cu indeletnicirile de partener si iubit care odinioara ii produceau placere... Se credea de neinlocuit si mai nou il enervau la culme infatisarea Lud-milei, felul in care se comporta, felul in care vorbea, manca sau mergea; il enerva sinceritatea cu care Lud-mila il dezgolea de cuvinte si ii arata ca greseste - caci el nu intelegea cum poate gresi daca in loc sa plateasca facturile mergea la birt si se rasfata cu felurite licori si deserturi, atata timp cat in drum spre casa ii lua iubitei sale - din ultimii banuti, nu oricum! - un buchet imens de trandafiri rosii. Ea spunea ceva despre alergie la polen si despre faptul ca o singura culoare nu ii placea, insa cine avea timp sa o asculte, atata timp cat "intentia conteaza"... Vice-slav ii pusese in vedere, cu autoritatea specifica unui functionar bine re-format ca trebuia sa devina mai supusa, mai intelegatoare, mai slaba, mai inalta, bruneta (ca tipa din parc) sau roscata (ca aia din tren), insa facuse asta doar pentru ea, ca sa fie ea mai placuta si ca el sa o iubeasca astfel mai mult...
La randu-i, Lud-mila adormea din ce in ce mai mult lacrimand, ofta tot mai mult si ramanea ades cu ochii tristi privind fara de tinta asteptand...nici ea nu mai stia ce... Simtea ca se indepartasera mult, insa cautand in cufarul memoriei, isi dadu seama ca totul fusese doar o iluzie de proportii. Incercase a se minti ca i se pare, ca e firesc sa intervina probleme, raceala sau uitare, caci fiecare are zile bune si proaste, insa simtea un gol imens undeva in capul pieptului, gol care parca se adancea cand privea pe strada cupluri in varsta care inca se mai priveau cu pasiune, se tineau de mana si sopteau zambind intr-o lume care parea ca le apartine definitiv.
In acea zi, ceva s-a intrerupt, parca un angrenaj s-a defectat in fiinta ei... un arc din acela cum vazuse la papusi, un arc ce facea tot angrenajul sa functioneze... parca nu mai putea pasi, gandi sau respira cum o facea cu cateva clipe mai devreme...
Si atunci ii veni ideea.
Muncise de ceva vreme la un proiect care i se parea stupid, insa decat sa mearga in locuinta instrainarii, prefera sa se dedice acestei munci care nu stia daca ii va folosi vreodata cu adevarat. Acum se felicita in gand si ochii isi recapatara pentru o clipa licarul veseliei pierdute.
O duse pe Rada acasa, o imbraca frumos intr-o rochie identica cu e ei, ii aranja coafura si o aseza pe scaunul ei favorit din bucatarie... Isi stranse doar lucrurile care nu pastrau parfumul lui Vice-slav sau amintirea lui in vreun alt fel, impacheta totul atent, isi lua ramas-bun de la casa pe care parca o vedea pentru prima data - nu pentru ultima - si pleca transformandu-se parca cu fiecare pas spre departare...Spatele parca i se indrepta, pe buze parca ii inflorea un zambet, privirile parca incepeau sa lumineze frumos, ca pe vremuri...
Cand Vice-slav veni acasa destul de "afumat" si altoit cu arome de felinar rosu, il intampina o liniste suspecta... Lud-mila nu iesi sa il boscorodeasca, in casa mirosea frumos a mar si scortisoara si casa parea mai luminoasa.
O gasi pe Lud-mila stand cuminte pe scaunul ei in bucatarie, probabil botoasa si ofuscata, insa cu o placinta aburinda naucindu-i simturile... Vice-slab turui pe nerasuflate vrute si nevrute, insa spre stupoarea definitiva Lud-mila nu scoase niciun sunet, parca nici nu misca. El nu indrazni sa o priveasca, pentru ca deja stia ca ochii ei erau umflati si rosii de plans si ca avea probabil aerul acela absent pe care il arbora cand el uita de ea. Ii trecuse prin cap ca serbeaza ceva in acea zi, insa nu isi batu prea mult capul... stia ca daca a ratat ceva ea ii va aminti cu varf si indesat, asa ca la ce bun sa iroseasca timp? O saruta mecanic pe frunte si merse la culcare... I se paru iarasi ciudat ca nu aude zgomot de vesela sau usi trantite anuntand o furtuna de intrebari, reprosuri si amenintari de-a parasitul...
Vice-slav adormi repede cu gandul la bruneta de la Salarii care il privea intr-un anume fel, mai explicit decat toate cuvintele inutile.
Dupa un timp se intoarse normalitatea peste toti si toate... Ludmila revenise la viata parca, dintr-un vis adanc, era din nou vesela, mai frumoasa parca si cu toate ca devenise mamica, arata mai supla, eleganta si multumita de la o zi la alta. Dupa ce plecase in seara aceea, colataise mult sperand ca el o va cauta, ca vor reinvia sentimente inhumate, ca totul va din nou cu aroma de fondanta liliachie... La un moment dat a incetat sa il mai astepte, sa spere... si atunci fostul coleg de la cursurile de viso-mecanica pe care il simpatizase odinioara in secret aparu discret in viata ei, fara flori rosii (pentru ca stia ca e alergica la polen si ca uraste culoarea rosie), fara minciuni si tradari, fara frustrari si functionarisme penibile.
Ludmila credea ca e un vis din care refuza sa se trezeasca...uneori se intreba daca nu cumva o fi murit si e in rai.
Dar nu, era cat se poate de vie, cu un sot minunat alaturi, care o pretuia, o iubea si o facea sa infloreasca. O dezmierda, o mangaia, se trezea cu ea in brate, adormea doar cu ea in gand, ii stia starea in fiecare clipa, o privea mereu, parea ca nu se mai satura de ea, faceau planuri impreuna, le realizau, calatoreau impreuna, se imbaiau impreuna, traiau ca doua trupuri cu acelasi suflet si Iubire mare, unica si adevarata. Congratulov - caci asa se numea sotul Ludmilei - era un om normal, impacat cu sine, isi iubea nevasta si copilul, traia prin ei si pentru ei. Pentru el nu exista o femeie mai frumoasa ca Ludmila, nu avea ochi pentru alta, timp pentru nimeni altcineva, nu simtea nevoia sa uite de ea lasandu-se prada fanteziilor la semafor ori acordand mul mai multa atentie anturajului, simtea ca ziua e prea scurta si ca nu reuseste sa ii arate indeajuns cat de mult o iubeste, nu trebuia sa se prefaca fericit sau implinit, pentru ca era asa mereu. Orice grija sau tristete ar fi avut la serviciu ori din pricina banilor ori a sanatatii, cand aparea sotia lui totul se destrama si uita orice rau alaturi de fiinta iubita. Se sarutau mereu, cu pasiune nestinsa, se plimbau mult sporovaind in soapta, intr-o lume ce parea ca le apartine, fara pata, umbre sau incertitudine.
Ludmila s-a mai intalnit o singura data cu Vice-slav, de fapt s-au privit timp de cateva clipe. El parea fericit de mana cu Rada - papusa mecanica dar sufletista pe care Lud-mila o lasase in locul ei inainte de a pleca, alaturi de ultima placinta cu mar si scortisoara facuta din lacrimi si deznadejdi. Lucrase mult la acest proiect, ii daduse chipul ei, ii atasase un dispozitiv care ii permitea papusii sa isi schimbe culoarea parului, marimea sanilor, lungimea picioarelor dupa amprenta vocii poruncitoare a lui Vice-slav, o programase tandra, supusa, tacuta si indiferenta, o invatase programatic sa nu spere, sa nu viseze, sa nu sufere ori sa exulte.
In clipa cand privirile Ludmilei si a lui Vice-slav s-au intalnit, pe chipul lui a trecut parca norul intelegerii, a privit la Rada - Lud-mila lui - , apoi la Ludmila cea adevarata, a dat din cap alungand parca un gand nastrusnic si a trecut mai departe. Insa intre gandurile lui se succedau flash-uri ametitoare: aceeasi rochie parca de ani buni, alergia care disparuse brusc, lipsa bombanelilor, faptul ca faceau dragoste doar in bucatarie, loc in care o lasa seara si o gasea dimineata, tacerea prelunga - chiar, o fi zis ceva de o gramada de timp? - parul care parca dimineata era blond iar acum, dupa intersectia in care se privise incitant cu roscata apetisanta de vis-a-vis, parea cu nuante ruginii...lacrimile care disparusera, visele ei care nu ii mai intunecau diminetile de duminca la cafea, planurile care trebuiau facute zilnic lipseau cu desavarsire...
Ajunsi acasa, Vice-slav si Rada avura singura conversatie din viata lor de robo-binaj: el o ceru de nevasta, oar ea se ridica de pe scaun - parea foarte inalta astazi !- , il privi sticlos si indiferent, ii spuse ca il paraseste si pleca unduind soldurile parca mai naucitoare astazi.
Apoi traira toti fericiti pana la adanci batraneti, chiar si Vice-slav care nu a inteles niciodata nimic.


Anna - aberand pseudo-artistic:).
P.S. - Se poate ca A. si N. sa se recunoasca in aceste randuri, daca insa nu o vor face, le voi linisti
nedumeriirea pasagera spunand ca personajele si povestea sunt doar rodul imaginatiei mele in ceas tarziu de nesomn.