vineri, 28 august 2009

Umbrela falsei congruente sau focile humanoide...


Tot mai des observ in jur foci humanoide, adica acea sub-specie cu tulpini de fost homo-sapiens care stau cuminti (dar pline de refulari) si aplauda tamp (dar frenetic) dresori care dupa ce isi exprima partitura pleaca senini la casele lor frumoase, in masini luxoase, la viata lor plina de belsug si liniste...
Internetul geme sub povara scrisorilor deschise ale unor oameni care doar identifica probleme, fara a se preocupa de solutii sau existente adiacente. Nimeni nu este multumit de guvernare, desi aceleasi nulitati ne conduc de ceva timp, nimeni nu e multumit de sistem desi nu face nimic sa il modifice sau sa iasa din el, nimeni nu e multumit de nimic...
Mass-media supravietuieste prin intermediul celor care chipurile fac haz de necaz, la adapostul unor salarii mari si unui huzur care nu ne este tuturor la indemana. In regimul Ceausescu eram destul de mica, insa stiu ca ma intrebam cum de aia sunt la putere cand nimeni dintre cei pe care ii intalneam nu ii placeau...Caracatite, interlopi, bani, interese, putere, conspiratii... si toate acestea in unica viata pe care s-ar putea sa o avem la dispozitie!!!
Pierdem timp vizionand poliloghii care au drept tinta preponderent "bataia de batjocura" despre unii pe care treaba asta nu ii atinge in vreun fel, iar publicul docil se simte intr-un mod foarte ciudat razbunat sau oricum este satisfacut de "ce le-a zis mai zis ala". Cu ranjetul inca proaspat pe fata, focile humanoide isi suna prietenii sau discuta pe mess, la cafea sau prin baruri propagand in timp record sapuneala pe care nu stiu care la tv, pe blog sau prin tabloide i-a tras-o presedintelui, primului-ministru sau oricaror figurine nevertebrate care in loc sa fie ignorate capata in acest fel o atentie nesperata...
La un loc de munca avut, intr-un moment de mirare in fata barfelor interminabile care se practicau, mi s-a explicat ca este un aspect cum nu se poate mai benefic, pentru ca reprezinta o supapa prin care se destrama ca prin farmec toata tensiunea acumulata peste zi. Adica daca eu stau si carcotesc tot ce misca in jurul meu cu rautate, cu ganduri grele si energie cu minus in fata, chitita mereu pe subiecte care sa ma adanceasca in starea de patetism si lasitate, toate probleme mi se rezolva ca la un semn si viata capata nuante de roz bombon.
Fals! Fals! Fals!
Alimentarea cu incrancenari duce la o si mai mare incrancenare...faptul ca unii barfesc prin mass-media (caci altfel nu stiu cum sa numesc maimutareala) nu imi asigura plata facturilor, nici o guvernare dorita, nici valori adevarate, nici frumusete, nici bogatie...decat nervi, nervii neputintei, nervii constientizarii micimii proprii si a sarlataniilor inca nedemonstrate dar oricum, strigatoare la cer, nervii infamiilor in fata carora trebuie sa facem sluj pentru ca altfel nu putem...
Daca insa toate materiile cenusii scriitoare sau vorbitoare de dragul discutiei sau audientei si-ar uni fortele pentru a face cu adevarat ceva constructiv, caci hamaitul perpetuu imi aminteste de cainii care fug dupa masini, insa bat in retragere dupa ce aceasta se opreste... ceva cu adevarat maret si eliberator... mare lucru ar iesi!
Pana atunci, insa ma voi retrage din spectacolul macabru in care unii isi fac o imagine erijandu-se in aparatorii prostimii (castigand averi pentru asta), iar altii chiar cred ca maimutica le intelege pasul si ca se lupta pentru ei, rasplatind-o din belsug cu aplauze, urale si imbarbatari, preferand sa vizionez filme si sa citesc mai mult decat pana acum... In plan am sa revad Amelie, Good Will Hunting, Pay It Forward, What dreams May Come, Underground, God For A Day, The Pursuit Of Happyness, Cercul poetilor disparuti, Bicentennial Man si cate si mai cate.
Pentru ca eu asa imi gestionez "tensiunile"...transformandu-le, nu in dovleac, ci in ceva bun, frumos si datator de aripi sau fundatie solida inspre perpetua constructie a unei vieti din care sa nu pierd sau irosesc prea multe...


Anna - intrebandu-se cati se mai gandesc (in scurtul itinerariu catre perna) concluziv la ziua ce tocmai a trecut...cate fapte bune, cate zambete, cate "multumesc" ori cate "te iubesc"... Cati ne permitem sa adormim ca suras pe buze (si asta nu de la glumele spalacite ale vreunei maimutici tele-ghidate) caci am castigat o zi nu am mai pierdut una?


sâmbătă, 22 august 2009

Vice-slav si Lud-mila sau de-a iubirea...


In acea zi plina de praf, lancezeala si uitare si se hotara sa continue jocul in singurul mod posibil: retragandu-se gratios...
Lud-mila era o femeie nici frumoasa, nici urata, nici slaba nici grasa, nici inalta, nici prea scunda, nici satena, nici bruneta, nici prea buna, nici prea rea... Pe vremuri fusese frumoasa, fusese parca mai slaba, mai inalta si satena, dar si bruneta si roscata...chiar si blonda... Era o femeie care se deosebea de celelalte prin faptul ca atunci cand intra pe poarta unei relatii se transforma in mod miraculos: devenea alt om iubind cu toti porii, toate visele si amintirile, zambetele si lacrimile, zilele si noptile...se daruia total neretinand pentru sine nici macar un fir de par sau felie de paine - rezerva de univers propriu nededicat celuilalt.
In ultimul timp insa, colegii de la Fabrica de papusi mecanice dar sufletiste observara ceva schimbat la ea... parca o parasisera licarul din privire si voiosia cu care se obisnuisera si care ii dispunea spre frumos in fiecare zi de munca. Nu spunea nimic, nu era genul care sa se planga, insa parea ca peste fiinta ei se asternuse un val cernit ca acela pe care il poarta fiintele suferinde.
In adevar, Lud-mila nu era in apele ei de ceva vreme, din pricina intuirii abisului care se casca lacom intre ea si iubitul ei, Vice-slav - un functionar cam nesimtit si arogant al Federatiei de pierdut vremea in sport, arta si religie.
Erau impreuna de ceva timp, insa cu cat se departau in alte zari temporale, pareau ca drumurile li se bifurca iremediabil. Lud-mila iubea arzator si definitiv, insa ca orice lucru minunat avea si reversul pe masura...astepta de la celelalt lucruri multe si marunte, dovezi de afectiune constanta sau pur si simplu pasiune incifrata in viata de zi cu zi. Se agata mult de viata asta, nestiind ce sa creada despre o alta lume sau existenta post-mortem, asa ca se hotarase in a stoarce clipele de toata seva de iubire si frumos, fara a lasa loc pentru regrete si pustiu.
Astazi insa Lud-mila avu o proiectie ciudata a propriei relatii care o bulversase peste masura. Poate ca din pricina luminii sau a zgomotului asurzitor al masinilor de pictat ochi cu farmec si pudoare...sau poate pentru ca minciuna are picioare extrem de scurte...Lud-mila realiza in acea zi ca petrecuse timp pretios din viata ei alaturi de un necunoscut frustrat, inca ne-copt si rece ca gheata in fata iubirii absolute. Se trezise in fata evidentei ca Vice-slav nu o iubea (sau cel putin nu o iubea cum si-ar fi dorit ea) si nu reusea sa se obisnuiasca sa clipeasca si respire sub imperiul groazei care o cuprinsese.
Vice-slav nu fusese niciodata un tip aratos, insa nemultumirile adunate de-a lungul (si de-a latul ) vietii ii confereau un soi de semetie dispretuitoare dupa care femeile se dadeau in vant.
El si Lud-mila se cunoscusera la un bal mascat datorita unei confuzii: el crezuse ca sub masca ei se ascunde o tipa care ii dadea tarcoale de ceva timp, iar ea crezuse ca el este un fost coleg de la cursurile de viso-mecanica pe care il simpatiza in secret. Hazardul sau gluma destinului facuse ca ei sa nu se desparta dupa de-mascare, luandu-si ramas-bun de la reprezentarile dorinte si multumindu-se sa apuce impreuna pe acelasi drum.
La inceput traisera intens fiecare clipa de iubire, cu gingasii si renuntari de care niciunul nu se credea capabil. Pe parcurs insa, fiecare avea senzatia ca celalalt a fost substituit in somn cu o alteritate deranjanta, insa toate eforturile de remediere a situatiilor neplacute se transformau in amanari, cu speranta ca "maine" va aduce prada rapita in ajun si ca iubirea va inflori din nou sub asternutul lor...
Insa zilele se scurgeau univoc inspre incercarea de-a nu il stanjeni pe celalalt...
Vice-slav incepuse sa lipseasca mult...lipsea chiar si cand era de fata, absorbit de lucruri care nu aveau de-a face cu relatia lor sau cu indeletnicirile de partener si iubit care odinioara ii produceau placere... Se credea de neinlocuit si mai nou il enervau la culme infatisarea Lud-milei, felul in care se comporta, felul in care vorbea, manca sau mergea; il enerva sinceritatea cu care Lud-mila il dezgolea de cuvinte si ii arata ca greseste - caci el nu intelegea cum poate gresi daca in loc sa plateasca facturile mergea la birt si se rasfata cu felurite licori si deserturi, atata timp cat in drum spre casa ii lua iubitei sale - din ultimii banuti, nu oricum! - un buchet imens de trandafiri rosii. Ea spunea ceva despre alergie la polen si despre faptul ca o singura culoare nu ii placea, insa cine avea timp sa o asculte, atata timp cat "intentia conteaza"... Vice-slav ii pusese in vedere, cu autoritatea specifica unui functionar bine re-format ca trebuia sa devina mai supusa, mai intelegatoare, mai slaba, mai inalta, bruneta (ca tipa din parc) sau roscata (ca aia din tren), insa facuse asta doar pentru ea, ca sa fie ea mai placuta si ca el sa o iubeasca astfel mai mult...
La randu-i, Lud-mila adormea din ce in ce mai mult lacrimand, ofta tot mai mult si ramanea ades cu ochii tristi privind fara de tinta asteptand...nici ea nu mai stia ce... Simtea ca se indepartasera mult, insa cautand in cufarul memoriei, isi dadu seama ca totul fusese doar o iluzie de proportii. Incercase a se minti ca i se pare, ca e firesc sa intervina probleme, raceala sau uitare, caci fiecare are zile bune si proaste, insa simtea un gol imens undeva in capul pieptului, gol care parca se adancea cand privea pe strada cupluri in varsta care inca se mai priveau cu pasiune, se tineau de mana si sopteau zambind intr-o lume care parea ca le apartine definitiv.
In acea zi, ceva s-a intrerupt, parca un angrenaj s-a defectat in fiinta ei... un arc din acela cum vazuse la papusi, un arc ce facea tot angrenajul sa functioneze... parca nu mai putea pasi, gandi sau respira cum o facea cu cateva clipe mai devreme...
Si atunci ii veni ideea.
Muncise de ceva vreme la un proiect care i se parea stupid, insa decat sa mearga in locuinta instrainarii, prefera sa se dedice acestei munci care nu stia daca ii va folosi vreodata cu adevarat. Acum se felicita in gand si ochii isi recapatara pentru o clipa licarul veseliei pierdute.
O duse pe Rada acasa, o imbraca frumos intr-o rochie identica cu e ei, ii aranja coafura si o aseza pe scaunul ei favorit din bucatarie... Isi stranse doar lucrurile care nu pastrau parfumul lui Vice-slav sau amintirea lui in vreun alt fel, impacheta totul atent, isi lua ramas-bun de la casa pe care parca o vedea pentru prima data - nu pentru ultima - si pleca transformandu-se parca cu fiecare pas spre departare...Spatele parca i se indrepta, pe buze parca ii inflorea un zambet, privirile parca incepeau sa lumineze frumos, ca pe vremuri...
Cand Vice-slav veni acasa destul de "afumat" si altoit cu arome de felinar rosu, il intampina o liniste suspecta... Lud-mila nu iesi sa il boscorodeasca, in casa mirosea frumos a mar si scortisoara si casa parea mai luminoasa.
O gasi pe Lud-mila stand cuminte pe scaunul ei in bucatarie, probabil botoasa si ofuscata, insa cu o placinta aburinda naucindu-i simturile... Vice-slab turui pe nerasuflate vrute si nevrute, insa spre stupoarea definitiva Lud-mila nu scoase niciun sunet, parca nici nu misca. El nu indrazni sa o priveasca, pentru ca deja stia ca ochii ei erau umflati si rosii de plans si ca avea probabil aerul acela absent pe care il arbora cand el uita de ea. Ii trecuse prin cap ca serbeaza ceva in acea zi, insa nu isi batu prea mult capul... stia ca daca a ratat ceva ea ii va aminti cu varf si indesat, asa ca la ce bun sa iroseasca timp? O saruta mecanic pe frunte si merse la culcare... I se paru iarasi ciudat ca nu aude zgomot de vesela sau usi trantite anuntand o furtuna de intrebari, reprosuri si amenintari de-a parasitul...
Vice-slav adormi repede cu gandul la bruneta de la Salarii care il privea intr-un anume fel, mai explicit decat toate cuvintele inutile.
Dupa un timp se intoarse normalitatea peste toti si toate... Ludmila revenise la viata parca, dintr-un vis adanc, era din nou vesela, mai frumoasa parca si cu toate ca devenise mamica, arata mai supla, eleganta si multumita de la o zi la alta. Dupa ce plecase in seara aceea, colataise mult sperand ca el o va cauta, ca vor reinvia sentimente inhumate, ca totul va din nou cu aroma de fondanta liliachie... La un moment dat a incetat sa il mai astepte, sa spere... si atunci fostul coleg de la cursurile de viso-mecanica pe care il simpatizase odinioara in secret aparu discret in viata ei, fara flori rosii (pentru ca stia ca e alergica la polen si ca uraste culoarea rosie), fara minciuni si tradari, fara frustrari si functionarisme penibile.
Ludmila credea ca e un vis din care refuza sa se trezeasca...uneori se intreba daca nu cumva o fi murit si e in rai.
Dar nu, era cat se poate de vie, cu un sot minunat alaturi, care o pretuia, o iubea si o facea sa infloreasca. O dezmierda, o mangaia, se trezea cu ea in brate, adormea doar cu ea in gand, ii stia starea in fiecare clipa, o privea mereu, parea ca nu se mai satura de ea, faceau planuri impreuna, le realizau, calatoreau impreuna, se imbaiau impreuna, traiau ca doua trupuri cu acelasi suflet si Iubire mare, unica si adevarata. Congratulov - caci asa se numea sotul Ludmilei - era un om normal, impacat cu sine, isi iubea nevasta si copilul, traia prin ei si pentru ei. Pentru el nu exista o femeie mai frumoasa ca Ludmila, nu avea ochi pentru alta, timp pentru nimeni altcineva, nu simtea nevoia sa uite de ea lasandu-se prada fanteziilor la semafor ori acordand mul mai multa atentie anturajului, simtea ca ziua e prea scurta si ca nu reuseste sa ii arate indeajuns cat de mult o iubeste, nu trebuia sa se prefaca fericit sau implinit, pentru ca era asa mereu. Orice grija sau tristete ar fi avut la serviciu ori din pricina banilor ori a sanatatii, cand aparea sotia lui totul se destrama si uita orice rau alaturi de fiinta iubita. Se sarutau mereu, cu pasiune nestinsa, se plimbau mult sporovaind in soapta, intr-o lume ce parea ca le apartine, fara pata, umbre sau incertitudine.
Ludmila s-a mai intalnit o singura data cu Vice-slav, de fapt s-au privit timp de cateva clipe. El parea fericit de mana cu Rada - papusa mecanica dar sufletista pe care Lud-mila o lasase in locul ei inainte de a pleca, alaturi de ultima placinta cu mar si scortisoara facuta din lacrimi si deznadejdi. Lucrase mult la acest proiect, ii daduse chipul ei, ii atasase un dispozitiv care ii permitea papusii sa isi schimbe culoarea parului, marimea sanilor, lungimea picioarelor dupa amprenta vocii poruncitoare a lui Vice-slav, o programase tandra, supusa, tacuta si indiferenta, o invatase programatic sa nu spere, sa nu viseze, sa nu sufere ori sa exulte.
In clipa cand privirile Ludmilei si a lui Vice-slav s-au intalnit, pe chipul lui a trecut parca norul intelegerii, a privit la Rada - Lud-mila lui - , apoi la Ludmila cea adevarata, a dat din cap alungand parca un gand nastrusnic si a trecut mai departe. Insa intre gandurile lui se succedau flash-uri ametitoare: aceeasi rochie parca de ani buni, alergia care disparuse brusc, lipsa bombanelilor, faptul ca faceau dragoste doar in bucatarie, loc in care o lasa seara si o gasea dimineata, tacerea prelunga - chiar, o fi zis ceva de o gramada de timp? - parul care parca dimineata era blond iar acum, dupa intersectia in care se privise incitant cu roscata apetisanta de vis-a-vis, parea cu nuante ruginii...lacrimile care disparusera, visele ei care nu ii mai intunecau diminetile de duminca la cafea, planurile care trebuiau facute zilnic lipseau cu desavarsire...
Ajunsi acasa, Vice-slav si Rada avura singura conversatie din viata lor de robo-binaj: el o ceru de nevasta, oar ea se ridica de pe scaun - parea foarte inalta astazi !- , il privi sticlos si indiferent, ii spuse ca il paraseste si pleca unduind soldurile parca mai naucitoare astazi.
Apoi traira toti fericiti pana la adanci batraneti, chiar si Vice-slav care nu a inteles niciodata nimic.


Anna - aberand pseudo-artistic:).
P.S. - Se poate ca A. si N. sa se recunoasca in aceste randuri, daca insa nu o vor face, le voi linisti
nedumeriirea pasagera spunand ca personajele si povestea sunt doar rodul imaginatiei mele in ceas tarziu de nesomn.

vineri, 21 august 2009

Atentie! Generatia xeror la orizont!


Din ce in ce mai des raman uimita de modurile in care unii oameni cauta sa iasa in evidenta. Pretul si decenta nu mai conteaza de ceva vreme... Femei aproape despuiate, machiaje stridente, masini-aspirator din care urla basii (in ritm de manele de cele mai multe ori), voci ridicate, priviri staruitoare, scrasnet de roti, claxoane, nervi si ochi dati pe spate...
Aspecte deranjante care ar produce tulburare si celor mai limpezi ori linistite albii.
M-am tot intrebat de ce toate acestea? La ce bun?
Merita ani de diete, abstinente crunte, fitness pana la epuizare, masaje istovitoare si timp pierdut aproape exclusiv intre coafor, cosmetica si shopping pentru cateva ore de pasit lasciv printre babuini cu priviri pofticioase? Privesc surate care este clar ca au pierdut ore in fata oglinzii proband de-a valma pana cand au atins "maximum de minim", adica acele batistute in chip de acoperamant trupesc despre care bunicul meu ar fi spus ca "incep prea tarziu si se termina prea repede"...in schimbul a...ce? Ce tip de barbati poti atrage in acest fel? Doar pe cei interesati exclusiv de invelisul oricum perisabil... Atat gandesc oare acele femei ca valoreaza? Atat de putin cred oare ca au de oferit, mizand pe faptul ca generozitatea dezvelirii bustului ori a picioarelor sunt garantia fericirii eterne? Cand mi se plangeau prietene de grotescul suratelor care au uitat de misterul feminin le radeam banuindu-le de gelozie, insa apoi am observat un fenomen ciudat...femeile care se cred vampele cluburilor sau soselelor sunt mai mereu singure... Desigur ca nu din cauza ca barbatii se tem ori le idolatrizeaza de la distanta..., pentru ca intreband masculi diversi am aflat ca toti le privesc, insa nici unul nu si-ar intemeia o relatie sau o familie cu o femeie care isi petrece jumatate din timp construind show-ul desfatarii privirilor si cealalta jumatate din timp prezentand efectiv spectacolul evidentei trupesti si...cam atat...caci nu iti poti petrece viata doar in pat.
In anonimatul oraselor mari doar daca iti stii masura foarte clar poti sa iti traiesti viata firesc, fiindu-ti egal, pastrandu-te intact si nedevenind o copie a ceva ce doar miroase a fericire. Daca priviti atenti in jur, sunt sigura ca veti observa femei (si barbati, desigur) care seama ingrijorator de mult intre ele/ei: aceeasi coafura, culoare de par, haine, machiaj, accesorii si atitudine.
E aproape magie: daca ma imbrac si ma comport precum x, voi avea si eu succes/bani/cine mai stie ce... De ce insa privirile sunt mai mereu goale sub genele false, iar rictusul tristetii razbate totusi prin machiaj?
Pentru ca fericire nu vine odata cu hainele stramte si cu atitudinea provocatoare...dimpotriva. Oamenii te cumpara dupa cum te vinzi. Putini mai au rabdare sa descopere un suflet odata frumos ori complexele unei iubiri ratate, a unor esecuri existentiale din care lectia a fost inteleasa pe dos.
Si atunci m-am gandit mai mult la complexele oamenilor. Fiecare idi gestioneaza bagajul de complexe din dotare cum stie mai bine...unii isi asuma complexele si rad pe seama lor, altii si le asuma dar decid sa le transforme in atu-uri, altii le intuiesc dar le tin sub cheie ca si cum ar fi o boala rusinoasa, iar altii le mascheaza in arme care se intorc impotriva lor.
O femeie frumoasa care nu a lasat praful fardului sa i se aseze si pe neuroni va straluci si in cea mai lunga rochie care ii ascunde formele, raspandind bine si mister greu de uitat... Un zambet luminos izvorat dintr-un suflet minunat face mai mult toate perechile de "silicoane" sau "craci" munciti din greu "la sala". O femeie instabila insa nu isi permite luxul de a fi ea insasi...deghizandu-se mereu intr-un chip care in capul ei ametit de atata fixativ este garantia succesului.
Complexele pot fi diverse si desigur ca difera si motivele sau conjuncturile in care s-au cristalizat, insa in mare cred ca putem subsuma tot in nevoia de a fi remarcat..asa cum uleiul iese la suprafata castigand lupta cu alte lichide, exista persoane care nu sufera ideea de a trai in anonimat, adica o viata normala in care sa fii remarcat prin calitati reale si nu fabricate facil.
Totul in jur urla pentru o clipa de atentie... "uite ce masina tare am!", "uite ce smecher sunt", "auzi ce bass puternic...si daca tot ma privesti, uite ce ochelari de soare mi-am luat", "uite ce frumoasa sunt", "priveste-ma, sunt aiiiicii!!". Doar asa imi pot explica penuria de stridente care coexista cu normalitati frumoase care sunt remarcate...culmea! fara a se da peste cap pentru asta.
O persoana ancorata in valori si dotata cu inteligenta nu va claxona niciodata pe cel din fata pentru cateva secunde in plus la urmatorul semafor.
O persoana care stie cine este si de ce nu va urla niciodata la amicul care se afla la 30 de centimetri distanta, nu va rade scremand zbierate si nu va asculta muzica cu volumul la maxim in masina decapotata in timp ploios...
Toate acestea nu sunt de fapt defulari ale sufletelor innegrite de defecte renegate?
In loc sa recunosc faptul ca sunt nesimtita sau insipida si sa remediez ceva, aleg sa ma maimutzaresc si sa ma ascund sub o masca limitativa...
In loc sa recunosc faptul ca nu stiu sa imi gestionez corect problemele, dau vina pe ceilalti si ma razbun in orice chip...
De ce este as agreu sa recunostem ca unii au niste calitati, ca unii sunt poate mai buni decat noi, mai isteti? Dam vina pe noroc pentru succesele altora, dam vina pe altii pentru insuccesele proprii fara a ne opri o secunda in loc si a sonda ce este de remediat...ne bulucim sa judecam pe oricine si orice fara a privi mai intai in curtea noastra (pentru a vedea daca e rost/loc de capra vecinului care teribil ne-ar trebui)?
De ce ne chinuim sa fim mai falsi in loc de mai buni?
De ce ne strofocam sa clonam ceva care chiar nu ni se potriveste?
De ce nu scoatem la iveala frumosul existent in fiinta proprie in loc sa iscodim aparentele din jur?
Sunt scandalizata de lumea care ne inconjoara, de non-valorile care capata teren ca o caracatita fara sfarsit...
Uneori ma intreb cum imi voi creste copii doriti sau cat de mult trebuie sa se chinuie cei cu coloana vertebrala sa nu cada in plasa molustelor cretinoide si sa nu se abata de la drumul drept si frumos...
Poate ca ignorarea ar fi o solutie...insa tare mi-e teama ca e ca in cazul unei boli...daca te faci ca nu exista, de multe ori descoperi prea tarziu ca ea a evoluat dupa propria vrere...
Daca privim in alta parte, clonele se vor perpetua pana cand cei care vor veni se vor trezi intr-o realitate confuza bazata doar pe fals, inselaciune si complexe manipulate abil de cei mult mai perversi decat papitzoii xerox.
Ni se vand imagini, false valori bazate doar pe nevoi primare de hrana, sex si satietate...
Cu spiritul cum ramane, xeroxatilor neverosimili?
Dragi cititori, oameni autentici, cum coexistati cu clonele care inca mai cred ca Hamlet e un magazin sau o mancare pentru caini?



Anna - sufocata uneori de cretinoizi si renuntand la platosa "Atata poate, ce sa-i faci?"

marți, 18 august 2009

Putinatatea fiintei...


In viata, inca de mici sustinem o gramada de extemporale, suntem antrenati pentru orice...mai putin pentru viata... Nimeni nu ne invata sa fim fericiti, sa daruim, sa stim sa primim, sa imbratisam, sa sustinem sau sa ne gestionam restul listei de sentimente...
Nu spun ca nu exista oameni draguti care ne toarna clisee din lipsa de altceva...sunt fie din cei care mereu au suferit mai mult, fie din cei care au trecut prin toate starile existente si care se considera adevarati guru in ale simtirii... Oricum ar fi, ideea ramane aceeasi...fie ca ne place ori nu, trebuie sa ne aburcam din propria suferinta utilizand resursele personale, pentru ca orice ajutor venit din exteriorul fiintei nu face decat sa amageasca lupta finala, amanand totul intru dependenta de fapt... Daca in urma unui soc nu constientizam ca oricat de cumplit ar parea totul este necesar sa izbandim singuri spre lumina, devenim paraziti sau prizonieri ai unor stari de bine induse mereu de altii, devenim prada unor cuvinte de care suntem parca nesatui, prada unor urechi mereu atente la suferinta noastra, prada unui Timp ce nu ne mai apartine in totalitate. Este un timp contra-facut, aidoma unui vin bun indoit cu apa.
In viata intalnim fie usi deschise, primitoare, fie praguri de care dam cu teasta inca moale parca sau de care ne impiedicam aparent definitiv de multe ori...
Nu stiu care este explicatia bio-chimica a fenomenului, insa stiu ca fiecare om a suferit cel putin odata in viata un soc emotional care i-a anihilat pofta de viata pentru o vreme...Cum altfel sa reactionezi cand pierzi pe cineva drag, cand esti ranit, tradat, cand cineva sufera iar tu nu poti ajuta?
Am privit mult in jur observand atitudinea oamenilor fata de suferinzi si trebuie sa recunosc plina de tristete ca de cele mai multe ori se prefera mutatul privirii spre un pol de atentie mai vesel ori plin de viata. Dupa cele cateva cuvinte de complezenta in fata celorlalti ori a propriei persoane, se trece mai departe facandu-se abstractie de durerea covarsitoare...
Am observat ca putini poposesc pentru a-si scoate mainile din buzunar intr-un gest de ajutor, cei mai multi bucurandu-se dosnic de faptul ca ei sunt bine, unii chiar gasind ca e cazul sa judece pe cel doborat sau folosind propriul exemplu de tarie spirituala pentru a explica discret ca un topor celuilalt ca este slab si isi merita soarta...
Care este mai puternic insa? Cel care verbal neaga problemele traind in tinutul suprafetei lucrurilor sau cel care se cufunda in cele mai dureroase experiente pentru ca apoi sa apuce totusi drumul spre suprafata?
Am cunoscut oameni care afiseaza o tarie de gandesti ca nu au varsat in veci o lacrima, insa raceala pietrei conjura echilibrul fabricat... Fiecare gaseste la un moment dat o reteta pentru a suferi mai putin ori pentru a nu se lasa afectat de semeni si incearca sa impuna metoda ca universal valabila...
Insa putini cugeta ca de cele mai multe ori cuvintele sunt de prisos si o calda imbratisare face mai mult decat toate textele din lume...
Am privit de multe ori trecatori care incetineau pasul in dreptul unui cersetor la pamant... din ce in ce mai putini sar in ajutor, cei mai multi trecand indiferenti mai departe, fara cea mai mica umbra de ingrijorare pe chip... de parca daca omul este beat sau drogat merita sa fie mai aproape de moarte ori chiar sa se cufunde in ea. Cine suntem noi sa decidem cine merita sa traisca si cine nu?
Cine ne credem pentru a pretinde celor suferinzi sa isi depaseasca cat pocnim din degete?
Cine suntem noi sa cantarim daca un om isi merita sau nu suferinta mai inainte de a oferi un sprijin?
Daca noi suntem intregi si avem o familie sanatoasa, devenim impenetrabili in fata suferintei celorlalti...fie ei prieteni ori straini?
Am avut cunoscuti de toate soiurile... dar cei mai interesanti mi se par si acum cei care devin vulnerabili in fata suferintei... sunt cei care aleg sa nu priveasca in alta parte...aleg sa nu iti explice ca ce simti e un moft...sunt cei care aleg insa a-ti testa limitele suportabilitatii... Cei care stiu ca esti jos cu sufletul zdrente...stiu ca ar fi de ajuns o mana pentru a-ti imprima miscarea ascendenta, insa aleg sa se enerveze din pricina slabiciunii tale... sa iti explice ca nu asa se procedeaza... se leaga de ceva ne-rostit in trecut, plusand cu noianul de dispret direct proportional cu lacrimile care iti par grele si fierbinti...
Sunt cei care cred ca a nu suferi devine sinonim cu libertatea, cu forta, cu puterea si stapanirea de sine...
Iar tu, sclavul durerii ai putea sa le ameninti echilibrul precar...caci daca te-ar ajuta rostind o vorba blanda sau le-ar scapa un gest de imbarbatare, este clar ca ai deveni un soi de stapan...caci in capul lor ai putea sa te folosesti de acesta "slabiciune" a lor in viitor, activand umanul din ei printr-o lacrima...
Din pacate cei mai multi habar nu au pe ce lume traiesc... hranindu-se mereu cu iluzii pentru... a nu deveni ei cei doborati iremediabil. Multi cred ca ignoranta lui Voda prin loboda este idealul atitudinal al vieti pe pamant...fara sperante, fara regrete... o succesiune de clipe care nu vin de undeva si nu duc nicaieri...
La inceput ma enerva alaturarea cu astfel de persoane...mi se pareau insensibile si lipsite de sens... asta pana cand am vazut o astfel de persoana fara valul aparentei, prins pe picior gresit de un fapt aparent minor... in acel moment orizontul s-a inchis pentru acea persoana...pentru ca ignornad mereu suferinta din jur, nu stia nimic despre ea... nimeni nu venea sa ii spuna vorbele blande, caci ranise mult in jur, niciun brat nu era intins inspre ei in chip de imbratisare pentru ca el statuse nepasator cand ceilalti implorau...
Mi s-a facut mila vazand mirarea aceea aproape de capat... nu stia ce sa simta... parca orgoliu ranit, parca durere, parca deznadejde...nu se putea hotara, insa era coplesit de un torent de sentimente despre care nu isi prea permitea sa rada...
In fine, nu acest aspect moralizator sa zicem mi-a fost tinta, insa mi-am amintit pe parcurs despre el...
Am pornit pe firul amintirii pentru ca ma gandeam la neputinta in fata suferintei...
Sunt momente cand dorim sa ajutam, insa nu putem...
Am dori sa smulgem suferinta celuilalt, sa-i usuram povara, insa de multe ori pur si simplu nu ne putem aseza de-a curmezisul in fata mortii, alienarii...
Putem doar sa nu amanam vorbe si gesturi frumoase, pentru a simti mai putine regrete in aminirea cuvintelor nerostite, faptelor incremenite in proiect, lucrurilor ne-daruite, zambetelor refuzate, iertarilor ne-cerute...
Nu stiu foarte clar de ce, insa mereu cand pot sa fac o bucurie cuiva nu astept o alta sansa... Poate pentru ca mi-e teama ca aceasta ar putea sa nu mai vina...
Si mai gandesc la ceva... ca daca la un moment, o problema unei persoane mi-a ajuns la urechi, nu este pentru ca am auzul fin, ci pentru ca eu pot ajuta.
Nimic nu este plantat in gradina lumii la voia intamplarii... chiar si vantul purtator de seminte are un algoritm clar delimitat...
Haideti sa privim mai mult in jur, sa nu mai contabilizam de cate ori am daruit si de cate ori am primit...de la cine si de ce...
Haideti sa incercam sa oferim ceea ce simtim ca ni se cere... dupa caz...tacere, ascultare, empatie, simpatie...
Uneori aripile se refac doar constientizand ca ii pasa cuiva... ca nu esti singur pe drum... chiar daca zborul trebuie sa il re-inveti singur, iar Calea o parcurgi totusi solitar...
Anna - amintindu-si neputinta sufocanta in fata unor mari incercari ale semenilor...


sâmbătă, 8 august 2009

Maramures - Reversul medaliei

De cand eram mica, am tot auzit oameni spunand fie ca nu le poti avea pe toate, fie ca nu exista perfectiune sau ca dupa soare apar norii si vitza-versa. Timpul mi-a demonstrat ca asa este, ca exista un echilibru in orice lucru, fapta, gand, indiferent de dimensiunile ori semnificatiile acestora.
Poate pentru consolare mi-am amintit asta, insa pe langa lucrurile minunate vazute si traite in Maramures (pe langa cele expuse ar mai fi Muzeul de Mineralogie de la Baia Mare si bazinele cu apa sarata de la Ocna Sugatag). Pentru Muzeu, cuvintele sunt de prisos, fotografiile graind de la sine:), iar despre imbaiatul in apa sarata, pot sa va spun ca este o senzatie fara egal...plutesti si tot efortul pe care trebuie sa il faci este sa iti reiei pozitia bipeda. Insa si mai ciudat este cand iesi din apa si iti descoperi povara trupului ce parca te sleieste de puteri. Este ca si cum ai descoperi gravitatia fara sa fi invatat la lectia de fizica despre legile ei...si ca si cum ai afla despre temnita trupului fara sa fi citit anticii greci inainte...
Si acum reversul medaliei...
Dupa cautari pe net pentru o cazare decenta in Ocna Sugatag (am ales acesta locatie pentru ca este cumva in centrul Maramuresului pe care doream noi sa il vizitam si ne-am zis ca decat sa ne plimbam cu cortul, mai bine ne asezam undeva si apoi facem trasee...) am gasit o pensiune draguta numita Crystal... arata superb, in stil rustic...parea curatica si avea tv, frigider si baie in camera..., pretul parea rezonabil si nu era nevoie de avans pentru rezervare.
Dupa un drum de 12 ore cu masina am ajuns la locul cu pricina, am dat de un loc frumos ce promitea un concediu de vis... Detinatoarea locului este o femeie care parea mana de otel intr-un invelis dragut si plin de blandete si intelegere...
Cand am ajuns noi nu prea mai era nimeni in pensiune, asa incat parea totul linistit si mirific... Am purces inspre hodina ceruta de drumul lung si obositor... insa somnul ne-a fost tulburat de un autocar plin cu turisti maghiari care pareau scapatati din jungla...zgomot de vesela scapata parca din maini, zbierate, usi trantite in ciuda parca... In fine, ne-am trezit si ne-am zis ca asta este, suntem in concediu si nu se merita sa ne enervam inutil... Am purces inspre apele sarate pe un drum serpuit si anevoios, insa ne-am linistit de bucuria miscarii in aer liber...
Am dibuit un soi de complex turistic insa in incercarea de a manca ceva specific zonei am esuat lamentabil deoarece se pare ca menu-ul inexistent sugera faptul ca menu-ul zilei era dupa pofta bucatarului sau stocul de alimente... Am mancat intr-un final o ciorba de burta destul de gustoasa...
Intorsi in camera am obervat ca furtunul de la dus era stricat, ca oglinda era sparta si presiunea de la apa inexistenta... Ulterior am aflat ca fusesera niste probleme cu apa, insa se remediasera...
Am hotarat sa ne relaxam vizionand programele favorite la tv, insa uimire din nou: putinile posturi existente nu se vedeau clar...
Insa oboseala si-a spus cuvantul si am adormit in speranta ca maine va fi mai bine, asteptand drumetiile visate...
Noua zi insa a inceput frust in jurul ore 6 dimineata, trezirea fiind provocata de batai puternice in usa cu geam a incaperii in care salasluiam:). Unul din oaspeti gresise camera...
Somnul insa nu a mai putut fi reluat deoarece cetatenii maghiari se imbarcau, cu tot cu urlete, zanganit si bufniturile aferente...
Am incercat sa nu ne stresam prea mult si am pornit in drumetii mai devreme...
Seara s-a incheiat chinuit, rugandu-ne sa curga apa care facea figuri daca erau mai multi utilizatori...simultan...
Urmatoarea zi a debutat tot cu zbierate, tropaieli aidoma unei turme de elefanti si trantit de vesela, insa la o ora rezonabila (adica cea la care ne trezim intr-o zi in care nu suntem in concediu:)).
Intr-o noua zi am mers la bazinele cu sare... incantator, insa dusurile de acolo au fost insuficiente pentru inlaturarea stratului de sare de pe trup...drept pentru care am purces inspre pensiune, mai precis inspre dus...care desigur abia picura si... la fel de sigur... era doar apa rece!
Insa cel mai straniu moment a fost ca in seara cand au inceput ploile, a disparut curentul... in toata statiunea! Si desigur, detinatoarea a doua pensiuni si cine stie mai ce...pline pana la refuz nu are decenta sa achizitioneze un generator sau ceva... ori macat sa aiba prezenta de spirit sa organizeze o...ceva in semn de politete macar...
Problema era ca romantism la lumina telefonului sau chiar a lumanarilor, pe banii si nervii nostri nu ni s-a parut foarte ortodoxa, asa ca urmatoarea zi am purces calea intoarsa, neuitand sa ne oprim in Baia Mare pentru ce ramasese de vizitat si recuperand suma aferenta zilelor ramase din sejurul infiorator intr-o pensiune care se muleaza perfect zicalei "pe afara e vopsit gardul, inauntru...leopardul":)).
In concluzie, recomand plaiurile Maramuresului cu cea mai mare caldura...am vazut locuri minunate, am intalnit oameni deosebiti, insa as recomanda hrana rece la purtator, rezerve de apa si fructe, lanterne, traseu clar stabilit pentru ca putini isi cunosc valorile locului (asa ca mai bine sa fiti pregatiti dinainte pentru trasee) si muuultaaa rabdare. Atentie, in week-end doar vreo 2 bodegi sunt deschise...in rest totul este incremenit...farmacii, muzee, piete...
Daca ajungeti in Ocna Sugatag va recomand sa serviti o ciorba de burta senzationala si o pizza delicioasa la restaurantul Pizza Vis.
Ce ar mai fi de spus... a! era sa uit..gulas am mancat abia cand am ajuns acasa si m-am opintit sa prestez conform unor indrumari de pe net, caci acolo, desi in toate listele de bucate este trecut, nimeni nu face...
Intoarsa in "lumea civilizata", am respirat usurata privind suvoiul zdravan al apei calde, am privind cu nesat emisiunile preferate si toate zgomotele care pana acum mi se pareau asurzitoare (boncanelile vecinilor, tropaielile vecinelor, zbieratele copiilor, latratul hoardelor de caini, caraitul unei pasari neidentificate inca) mi se par soptite in comparatie cu brambureala de la pensiunea/tensiunea Crystal...


Anna - parafrazand o zicala: frumos ii Maramuresu'...pacat ca este locuit:)

Maramures - Cavnic

Stâlpul Tătarilor din Cavnic numit uneori şi Piatra Scrisă este un monument ridicat în 1736 în cinstea victoriei locuitorilor din Cavnic asupra hoardelor tătare ce înaintau spre Baia Mare in 1717. Monumentul inalt de 7.2 metri are următoarea inscriptie: "Anno 1717 usque hic fuerunt tartaris" (in anul 1717 până aici au ajuns tătarii).
In Cavnic trebuia sa mai atingem si paltinul secular - care insa a fost taiat intre timp de noul primar-politist (!) care credea ca paltinul este gaunos si deci periculos, insa uimire, dupa taiere nu s-a descoperit nici macar o gaura in trunchi, dar poate pe locul acela va rasari o bodega ori cine mai stie ce...
"Logolda" sau ruinele unei topitorii din aur ni s-a refuzat vederii deoarece accesul va fi permis vizitatorilor doar dupa amenajare... cine stie cand:(...
Iluzia optica de la Vf. Dealului (Pasul Neteda) a ramas la fel de pierduta intr-un oarecare viitor deoarece nu exista marcaje ale locului, iar de intrebat nu aveam pe cine, caci pe drumul respectiv nu era... tipenie de om:).
Am vazut insa pastravaria, frumos construita, partia de sky, diverse pensiuni-gigant, frumos pre-semnalizate si marcate, ca deh! reclama este sufletul comertului si mai bine o ciorba de burta decat un paltin secular.
Anna - intrebandu-se nu cand ci... daca...vreodata ne vom trezi din visul ignorantei.

Maramures - Biserica de la Surdesti

Insa "transcendenta" nu s-a lasat mult asteptata.
Spre biserica de la Surdesti am purces cu masina pe un drumeag ce ne-a facut sa ne rugam ca din sens invers sa nu apara vreo alta masina, pentru ca astfel inaintarea ar fi fost posibila doar prin retragerea uneia, lucru anevoios din pricina curbelor potrivnice.
Rugile insa ne-au fost ascultate si am reusit sa ajungem in fata celei mai inalte biserici din lemn din lume. Aceasta biserica are 72 de metri inaltime, doar inaltimea turnului avand 54 de metri.
Desi anterior aflasem ca biserica de la Peri este cea mai inalta biserica de lemn din lume, aici am aflat adevarata maretie construita doar din lemn, cea de la Peri avand intr-adevar temelia - si inca ceva peste - constuita din piatra. Inclusa in patrimoniu mondial, am aflat ca este vizitata preponderent de straini sau de romani adusi -culmea!- de prieteni din afara hotarelor tarii. Imaginea ministresei:D turismului calatorind mult si facand...mai nimic mi-a razbatut in minte cu tristetea aferenta neputintei.
Este un loc magic prin modestie si maretie deopotriva.
Iar cand pastratoarea cheii bisericii (o femeie cu cautatura darza dar cu suflet bland) ne-a deschis usa... am pasit in mine si in trecutul poporului meu aproape simultan.
Mi-au dat lacrimile la vederea si simtirea interiorului. Este unul din locurile in care gandirea este de prisos, sufletul traind in nestire privelistea...
Construita prin anii 1700, biserica este functionala si acum, insa pastreaza icoane, bancute si stergare inca de atunci.
Si aici exista o scara sapata in truchiul unui singur copac, dar mai exista si picturile sau pirogravurile inceputurilor executate direct pe lemn...
Tigla acoperisului se inlocuieste la fiecare 30 de ani, insa pentru restaurarea interiorului exista slabe sperante, deoarece locul unde chipurile s-a restaurat la un moment dat, arata mult mai indescifrabil decat lucrarile ramase intacte ab initio.
Cuie de lemn, pietre funerare in chip de sarcofag, simboluri crestine (soarele, pocalul, ingerii, calea serpuita...), altar incetosat de mantia timpului, insa inca datator de sentimente pioase... toate te fac sa iti promiti ca vei reveni si ca vei povesti si altora indemnand spre (re)descoperirea unor sentimente pe care ades le lasam in coada listei cotidianului...

Anna - traind parca aievea momentul revelarii din spatele unei usi... a istoriei, credintelor si sufletului strabunilor...

Manastirea Barsana


Manastirea Barsana pare a fi cheia de bolta a spatiului maramuresean. Lemn, piatra, curatire, flori, betie de culori...
Privirile par neputincioase in fata privelistii si parca vrei sa cuprinzi cat mai multe dintr-o singura ocheada...
Nu te poti hotara ce e mai frumos, ce ti se pare mai plin sau intreg de semnificatie, ce iti place mai mult si ce te copleseste mai intai...
Prima senzatie privind padurea din apropiere si apoi manastirea a fost ca sunt martora a discrepantei dintre comun si geniu... Priveam copacii vietuind in tihna si apoi priveam plasmuirile din lemn sacrificate sau metamorfozate doar in lacas de cult inaltator.
Nu stiu altii cum sunt:), insa eu pasind pe aleile grijite dintre cladiri simteam ca sunt un soi de intrus care tulbura zborul fluturilor felurit colorati, care opreste lumina astrului inspre florile care aici au parca nuante mai vii si diferite de cele cunoscute anterior...
Calcand pe lemnul treptelor parea ca ofteaza sub povara trupului meu, iar gustand din izvorul ce parea tamaduitor, aveam senzatia fricii de imputinare a curgerii.
Este drept ca in acea zi eram ceva mai obosita si putin tulburata, insa asteptarea... transcendentei pe care am simtit-o in alte locuri mi s-a refuzat de aceasta data, lasand loc doar muteniei...estetice sa spun...
Anna - rememorand textul de la intrare: "Aceasta nu e alta fara numai casa lui Dumnezeu. Aceasta e poarta cerului!"

Muzeul Maramuresului

Muzeul Maramuresului ori a satului maramuresean, strange pe o intindere ce pare fara de masura, case din care parca gospodarii tocmai au pornit la muncile campului, dale imense in chip de trepte care duc cu gandul la giganti, in fata cosmeliilor totusi ciudat de joase.
La unele case acoperisul pare dublu fata de corpul locuibil, sugerand imaginea unor batrani cu chipuri uscate de vant si de vremuri, ascunse sub cusme nejustificat parca de inalte.
Asezamant bogat in taine si pastrand intacte valorile zonei si neamului. Plaiuri tesute cu flori si insecte, liniste si impacare, ferite privirilor turistilor plictisiti, insa primitoare celor deschisi cu sufletul...
Este un loc din care cu greu te desprinzi pentru intoarcerea in mijlocul poluarii de toate felurile, rautatilor si tulburarii...

Anna - intrebandu-se cum am putea imbutelia linistea si armonia:)...

Maramures - Biserica de la Peri


Biserica din Peri, inalta de 78 de metri pare ca strapunge norii cu turlele asemeni unor palme impreunate in chip de rugaciune.
Este o biserica impunatoare care te duce cu gandul la micimea fiintei si inutilitatea proprie...
Pe langa scara scobita din trunchiul unui singur stejar, pe langa simboluri pe care nu prea le intalnim in orice biserica (crucea malteza, roza-crucea, crucea Sf. Andrei, daltuiri care sper ca amintesc de Vlad Tepes...), am incercat un sentiment de uimire in fata maretiei lacasului inchinat Divinului, uimire in fata mainilor care plasmuiesc, modeleaza natura creand enormitati (nu doar in sens cantitativ!) miraculoase.

Anna - ametind si acum in amintirea privirii scrutand inaltimea ultimei turle...

Pieta din Sapanta...

Am poposit apoi la casa mesterul initiator al acestei forme de celebrare specifica a Marii Treceri. O casuta scunda care adaposteste lucruri magice prin gand si executie. Aici m-a uimit o opera a lui Stan Ioan Patras care m-a purtat in timp catre o alta care m-a tulburat in egala masura: Pieta a lui Michelangelo Buonarotti.














P.S. - Tot aici am aflat celebra zicere de pe un monument funerar artizanal: Sub această cruce grea / Zace biată soacră-mea / Trei zile de mai trăia /Zăceam eu și ea citea.
Strasnic popor!

Anna - cu gandul la cerdacul micut dupa care astepta cuminti bogatii neasemuite.

Maramures - Cimitirul Vesel

De anul trecut planificam o incursiune intr-un spatiu cunoscut doar prin intermediul unor povestiri si fotografii datatoare de vis si nostalgie.
Implinirea insa a venit in acest an, iar minunatiile au fost pe masura asteptarii.
Maramuresul este un tinut magic, unde totul pare mai linistit, mai asezat, mai implinit...
Primul obiectiv vizitat a fost Cimitirul Vesel de la Sapanta:
Este singurul cimitir in care am pasit fara vreo strangere de inima, fara tristete sau teama.
Culori vii, forme studiate ale crucilor, epitafuri care desi sunt elaborate pe un ton grav, pornind de la realitati tragice pe alocuri, pastreaza o urma de ironie fina populara si mari adevaruri despre cele mai importante momente viata omului...
Simplitatea bucura ochiul si sufletul, iar gramatica stangace pe alocuri nu zgaraie timpanul, ci te transpune intr-o stare vecina cu asculatrea unor voci de dincolo de lespezi care isi povestesc traiul si decesul, nu cu tristete, ci un soi de resemnare...daca nu cumva chiar bucurie dacica...
Anna - pornind pe firul amintirii si fragmentand experientele pentru ca nu se dumireste cum poate adauga imagini in orice parte a textului ar dori:).

Durere de femeie...

Cand am aflat ieri cumplita veste, am simtit un soi de descumpanire... nefiind o consumatoare fidela de mass-media, nu prea mai eram la curent cu evolutia bolii ei..., iar aflarea plecarii ei pe cele meleaguri a asezat liniste dureroasa peste sufletul meu... E ca atunci cand te obisnuiesti cu trilul unei pasari ce parca e si glasul sufletului tau...te trezesti cu el, isi mangaie pasii prin zi, prin viata, iti alina visele si iti vindeca ranile... ajungi sa te confuzi pana la un punct cu acea existenta... si intr-un ceas descoperi...linistea... La inceput o refuzi punand la indoiala propriile simturi, insa apoi trebuie sa te aduni si sa te obisnuiesti cu lipsa, actualizand trairi si viniluri...
Ieri am ascultat mult muzica Tatianei Stepa, incercand sa imi intiparesc fiecare vibratie, fiecare vers si sunet, pentru ca uitarea sa nu se astearna peste memoria ei.
Simteam, ca la fiecare mare pierdere a neamului nostru, ca nu era Timpul, ca eu admit cu greu ca marii artisti, Oamenii, sufletele nobile se pot deda taranii, ca sunt si ei supusi greselii, bolii si, ca atunci cand Ceasul le vine trebuie sa porneasca in Marea Calatorie a altor meleaguri...
Mai saraci cu un Om, dar bogati prin contemporaneitatea cu el si cu amintirile de nesters, sa ne plecam crestetul pentru o clipa in cinstea celei ce a fost si sa nu uitam sa pretuim pe cei ramasi...
O femeie a carei priviri parca mereu izbandeau pre alte zari, un om discret si frumos cu sufletul, un univers desavarsit prin text si glasuire, nascocitor de bucurii si deznadejdi fara de seaman.
Fie ca Dumnezeu sa ii odihneasca sufletul si sa nu ii curme cantarea maiastra!

Am gasit un text pe doresc sa il impartasesc, pentru ca poate unii nu il stiu si este bine sa il afle...

Durere de femeie

"Muncim ca niste sclave zi de zi
Frumoase-am fost pe cel dintai traseu
Si condamnarea de-a ne uratii
Chiar voi ce ne iubiti, chiar voi ce ne iubiti ne-o dati mereu.
Stam in picioare inca de cu zor
Si va mirati ca nu mai sunt subtiri
Dar voi care va credeti tot feciori
De ce nu aratati, de ce nu aratati ca niste miri.
Pe unde ne dati dreptul de a munci
Lucram istovitor cu voi in rand
Din cand in cand in burti ne dati copii
Iar voi plecati la altele, iar voi plecati la altele razand.
V-am tot iertat v-am tot acoperit
Si sa mai amanam nu-i intelept
De-ar fi sa recunoastem in sfarsit
Femeia n-are totusi, femeia n-are totusi niciun drept.
Si uneori pacatuim curat
Crezand prin lacrimi mari de ochi atei
Ca insusi Dumnezeu este barbat
Si nu le intelege, si nu le intelege pe femei.

Dar vai! A fost odata prea frumos
Ca-n filmele de dragoste a fost
Acum ne omoram sarguincios
Si zilnic ne distrugem, si zilnic ne distrugem fara rost.
Ne-nvinge viata fara orizont
Si voi ne-nvingeti intr-un mod cainesc
Traim ca niste vaduve de front
Si mainile mereu, si mainile mereu ni se aspresc.

Acum cand auziti acest repros
Priviti fara privire inapoi
Incuviinati din cap marinimosi
Si credeti ca nu-i vorba si credeti ca nu-i vorba despre voi.
Si totusi este vorba despre toti
Sunteti la fel de rai si de flamanzi
Durerea femeiasca pentru soti-un credit fara giruri i-un credit fara giruri si dobanzi
Va e urat cu noi va e urat
Si ne-ati ucide dragilor barbati
Noi nu va mai rugam decat atat
Puteti sa ne jigniti, sa ne-njurati
Dar faceti-o cu tonul coborat
Si pan-adorm copii, si pan-adorm copii… asteptati."

Anna - tacuta dar cu sufletul doinind...