Poate ca o tara este precum o casa, adapostind intre peretii de hotar o natie - teoretic - de la primul scancet pana la ultima suflare. De ceva timp imi privesc locuinta si nu inteleg fantele prin care intra viscolul uitarii, privesc locul in care odinioara erau ferestre spre cer, iar acum cadrul lipsit de sticla ranjeste had din pricina grinzii care sta sa se prabuseasca...
Molozul care si-a pierdut rabdarea pe pereti coloreaza incaperile in ceata, iar dintr-un ungher intunecat susura "Balada", ca o ultima tanguire intr-un timpan surd...
Intrari sunt multe, iar iesiri... intr-un mod ciudat...si mai multe... Locuitorii pleaca in concedii si treptat locul pare mai gol, de parca nu ar veni inapoi cu aceleasi hanie (ba chiar si mai multe!) si de parca suvenirurilepier in apa "Crizei mondiale". Locuitorii duc pe alte meleaguri credinte, sperante, valori...si le uita pe acolo, ca e drept, la noi sunt destule si de ce sa nu se bucure si altii?
O casa fara perdele este ca si fara pereti, lumina traversand fara jena meridiane, explorand fara jena fiecare taina dezvaluita privitorilor ca un teatru in "aer liber", in care aerul, eliberat probabil de prin sticle, gatlejuri sau pungi, participa la cele mai neinspirate repetitii.
Privitorii citesc evenimentele din casa ca de pe visele imprimate de subconstient in pelicula somnului...
Si sunt multi spectatori al piesei din casa, unii chiar doresc sa cumpere locul, sufletele din el, trecutul si mai ales viitorul... Iar unii locuitori inlesnesc tranzactiile dezmembrand cutiile de rezonanta ale codrilor sau manerele de la usile care inca mai pastrau intacte indaratul lor ganduri si slove. Rufele nu se mai spala in rauri, ci in piete, de preferat in case model Strainezia, cu public ce nu intelege o iota din cuvinte, insa pricepe din gesturi ca maimutelele vorbitoare si-au alienat istoria...
Dintr-o casa frumoasa si autosuficienta am ajuns cersetori infofoliti doar in temeri, intre niste ziduri care ma intreb daca ne mai voiesc...
"Acasa" nu mai inseamna loc, ci stare...putem fi acasa in Roma, Atena ori Papua Noua Guinee, atata timp cat nu ne ingrozim la auzul unui "maine" care inseamna zi scadenta la nu stiu cate rate, inceput de an scolar, facturi de platit si achizitii urgente, in conditiile in care buzunarul isi falfaie goliciunea ca o femeie usoara in desert...
"Unde nu e cap, vai de picioare"...dar unde e cap, insa colocatarii ne dau la picioare sa nu se vada fruntea semetita din lanul de mohor? Sa ne luam picioarele la spinare si sa pornim spre alte zari ale aceluiasi Soare? Sau cum?
Ne mandrim cand colocatari izbandesc in porturi-cheie (sau speraclu...), in competitii... arborand imnuri straine, insa uitam ca datorita noii lor case au reusit, ca datorita noilor colocatari (care privesc tot spre culmi) si-au deschis aripile spre zbor.
Slovele noastre lancezesc sub stereotipuri pe care le aplaudam, dar nu ne apartin, filmele inca prezinta viata din suburbii, iar argoul devine limba oficiala.
Facem spume in culise, insa sub lupa reflectorului plecam ceafa incet si zambim incurcati iar buzele tranforma revolta in lauda. Suntem sceptici ori cinici si stingem lumanari de vis in loc sa ardem ruguri si sa ducem torte indiferent de vreme sau de nume. Idealul comun a intrat la apa si continua sa insemne franturi de liniste si belsug trecator...
Citim, vorbim...mai scriem si mai radem...insa Timpul nu iarta amanarile si recursurile la dreptul de a fi fericit. Autonomia fericirii nu mai este in casa locuita, decat daca o numim cu litere soptite sau ne prefacem strasnic.
Orice zi aniversara presupune un inceput, o dorinta si o flacara. (Chiar, de ce stingem lumanari de zile aniversare dupa ce ne punem o dorinta? Si culmea! daca se sting toate inseamna ca se va indeplini?! Asta nu inseamna finalul, irealizarea? Ori e doar o simbol retinut invers sau neinteresant decat prin scop?)
Inceputul meu, caci nu ratez sa imi aniversez casa, orice ar fi... reprezinta inceputul sfarsitului tacerii. Sub impresia de nesters a unui roman teribil, am aflat alaturi de mine ca tacerea si nehotararea chemate fals cu numele de modestie ori decenta pot ucide...pot anihila incet si clar orice sansa, retezandu-i radacinile chiar din momentul de "concept".
Dorinta mea este sa ma plimb prin casa mea/noastra...iar aceasta sa fie asa cum era in visul meu... O casa curatita de carcalaci politici, de interese obscure ascunse in orbecairi liliecesti, de mucegaiul intins pe pereti al demagogiei usturatoare in gat (si nu numai...), curatita de moinele caruntilor fomisti dupa un ultim exemplu de respect furat cu indarjire, de liche(lele)nii trogloditilor asa-zis boemi care imprumuta, inventeaza stari si in afara de a recunoaste si cita textele altora au carente patologice...de umbrele care au invatat ca daca fac un pas in tupeu devin sefi de tura pentru umbrele inca latente in intuneric, de zgomotele care trebuie sa se auda singulare - gaj de la sine inteles al Dreptatii.
Flacara pe care de astazi refuz sa o sting se numeste, aidoma unui proiect cu mult mai vechi... libertate. Libertate in sensul amintirii ca putem avea o viata ferita de capete plecate si de docilitati de orice fel. Libertate in sensul fortei, vointei si puterii de mai bine...de fapt de..cum trebuie sa fie. Nu imi doresc putin mai bine, ci Binele, caci avem tot dreptul din lume la el!
Ce frumos ar fi, ca in ceas de Sarbatoare, cu totii sa hotaram sa purcedem spre fericire, dar nu multumirea cuminte din ziua de salariu sau din ziua in care am primit/daruit un sarut timid... Ci Fericirea care trebuie sa ne "bantuie" placut maruntaiele in fiecare clipa, visele din toate zilele si noptile timpului nostru...
Anna - dorind in ceas de sarbatoare, tuturor romanilor...LIBERTATE!
img5.jpg)
