miercuri, 12 octombrie 2011

Intrebatoare...

Ce ati face daca ati avea toti banii din lume, posibilitatea teleportarii si...doar 24 de ore ramase de trait?
Aceasta idee mi-a venit savurand niste galusti cu prune dupa care sunt pur si simplu lesinata...
Rontaind la ele cu o pofta sora cu inanitia ma gandeam ca este una din placerile vietii mele si cu toate acestea, in caz de cine stie catastrofa eu ce ma fac daca nu voi mai putea manca vreodata asa ceva? Ori amandine...cum arata o viata eliptica de savoarea amandinelor ori lipsita de crema de zahar ars???
Pe sistemul tara arde si babele se gandesc la cai verzi pe pereti, m-am gandit cum ar fi sa pot ajunge in orice clipa a existentei unde vreau... intr-o clipita. Sa ma trezesc in creierul noptii si sa dau o fuga moleculara pana la o cofetarie, intr-un parc ori intr-o tara de care mi-e drag?
Sa nu stau mult...sa trag o gura de aer, sa infulec o amandina, sa inspir un parfum, sa mangai o fantana si sa revin apoi in pijamale cu un ranjet imens si sa adorm cat ai zice..."teleportare"...
Cum o fi sa ai o gramada de bani si fiecare gest sa il incep cu "ce pot face pentru tine?" Sa ma ingrop in mormane de carti, sa imi sap tunele printre personaje in drum catre o cana cu apa, sa construiesc, sa croiesc, tivesc, incurajez, sustin si daruiesc dincolo de orice inchipuire?
Gandul rau spune ca m-as plictisi...probabil are dreptate...cat poti calatori, manca, visa, darui, iubi, intreba, raspunde, cauta, afla...fara urma de plictis?
Si atunci m-am gandit sa condensez putin jocul si sa adulmec o conditie...eliminatorie in peisaj...finalul.
Poimaine nu voi mai fi...il am pe "azi", am spatiu cat cuprinde, bani cat incape insa...nu am Timp dupa pofta inimii, nu am Timp de pierdut, de irosit, de uitat si amanat...
Ce as face atunci? Cat as sta sa fac planuri? As avea posibilitatea sa regret...dupa? As tisni in 20 de locuri in acelasi timp? As mai dormi? As mai pune intrebari, as mai asculta muzica, as mai citi?
As mai gasi rost sa ma plimb prin tot felul de locuri stiind ca nu totul va fi intr-o goana nebuna si de nestravilit?
As mai gasi putere sa ma ridic din pat dimineata si sa asist la propriu-mi sfarsit?
As reusi sa discern cui sa ii las mostenire zambetele, cartile, prunele, zacustile, muraturile, amandine, visele, ratele si...trecutul meu care brusc nu mai pare asa pretios?
As reusi sa imi imbratisez toti oamenii dragi, as reusi sa spun te iubesc exact cat as simti si cui mi-as dori?
As dovedi sa misc macar un milimetru lumea intr-o singura zi?

Probabil mi-as oferi luxul a vreo doua ore de zbenguiala catre destinatii dragi, as infuleca pe drum cateva placeri lacrimand de dor si...as fugi la ai mei...le-as face toate poftele vremelnice, i-as iubi la culme, m-as purta ca si cum nimic nou nu se va intampla in viata mea si a lor, ne-am hlizi o multime, le-as lasa in constructie o casuta, cu toate detaliile bine definite si...am merge inspre somn la o ora destul de micutza pentru sufletul meu, insa rezonabila in universul lor....
Apoi as pleca in soapta, cu urlet in inima dar zambet pe chip si, ca o tornada as purcede la toti cei cunoscuti pentru a le darui celor care au un vis posibilitatea implinirii...
Apoi...puff!

Anna - fericita ca toamna a revenit pe meleaguri cu toate culorile ei dureros de frumoase, cu ploile datatoare de sperante, palariile cu flori...si poate...cu un "poimaine" traibil...

vineri, 17 iunie 2011

Vis si iasomie...

Se facea ca nu asteptam, nu visam de ceva timp si nu imi aminteam mare lucru...
Stateam asa pironita intr-un prezent ciudat care parca nu imi apartinea... S-a deschis o usa iar prin fanta creata o clipa in mijlocul naturii inlemnite ai intrat zambind cu priviri in care ce citea ceva indescriptibil.
M-ai intrebat ce fac, pe unde am haladuit si de ce am intarziat atatea...lumi.
Eu am inceput sa rad expirand flori de nu-ma-uita, iar in jur totul se reorganiza. Copacii, norii, florile, pasarile, ciutele si apele, muntii si ogoarele...toate se realiniau asteptand cuminti semne venind de niciunde.
Imi povesteai despre bacania din colt, despre prajituri inexistente si despre iubire devenita matematica superioara. Auzeam cumva ca unu si cu unu nu mai fac de ceva vreme doi, ci fac tot unu...adica noi.
Radeam cu fluturii de pe perdea alaturi de un apus colorat straniu parca pe o panza bidimensionala aspra la pipait...
Muzica diafana si ne imbaia in falduri si pene de bal.
Paseam. Desi nu inaintam, decorurile se succedau haotic si uneori absurd.
Parea ca ni se combina gandurile, trecuturile, himerele si nalucile intr-o hora halucinanta si apoi...liniste.
Trezita la malul raului, m-am invelit in valurile devenite pled si am pus crestetul pe muschi mirosind a balsam de iasomie... Soarele urcase pe cer si isi sorbea cafeaua cu scortisoara iar imaginea ta devenea neclara.
Am purces inspre o noua zi trainda in uitare, cu tine alaturi insa absenta pe retina existentei ingemanate.

Anna - privind de dupa cortina firii catre un viitor construit din amintiri...

miercuri, 8 iunie 2011

Bregovic sau despre timpul...viselor:)





Pentru mine muzica lui Goran Bregovic inseamna joc, inseamna radere de moarte si bucurie de viata. Acest artist si muzica sa m-au:) invatat ca imaginatia nu are cum sa zaca in acelasipeisaj cu regulile stramte, iar creativitatea poate trece usor dincolo de nori.
La pachet cu muzica lui a venit originalitatea "de-a rasu'-plansu'" a regizorului Emir Kusturica, pentru ca intaia oara cand am ascultat "Underground cocek" - cred - se intampla in timpul liceului cand am avut imensa sansa de a cunoaste o persoana cu totul speciala care mi-a aratat primii pasi in multe aspecte ale vietii, printre care muzica si filmul. Afland ca un film nu inseamna doar o succesiune manifesta de acte, sentimente si cadre, am ajuns ca uneori sa nu imi amintesc foarte clar parti din aspectele narative, dar sa retin clar lumina, muzica, mesajele ticluite printre randuri si alte sumedenii de aspecte intamplate in planurile secundare ce pot deveni mult mai interesante decat primul plan de multe ori. Imi plac destule filme si mai multe texte si  pretuiesc in egala masura lumile noi in care patrund si sentimentul covarsitor care se isca la finalul vizionarilor sau lecturarilor, cand nu am putere sa misc pentru a nu tulbura vraja momentului in care ma intreb cum poate exista cineva care sa imagineze atat de plenar, complex si nemaiintalnit aspecte la care suntem toti martori dar ne multumim sa privim doar, obtuz si liniar un univers care astfel perceput continua sa se refuze...
Nu stiu cum ar fi fost muzica lui Bregovic fara filmele regizate de Kusturica si invers. Cert pentru mine este ca le-am interiorizat impreunate. Pot asculta foarte bine muzica din filme fara sa imi amintesc aspectele ilustrative...poate as putea privi si filmele fara sonor, insa nu exista aceeasi magie...
Fiecare din cei doi au pasit separat pe drumurile creatiei si fiecare face genial ceea ce stie mai bine, iar eu mi-am implinit acum cateva zile un vis.
Am ascultat live melodiile care au devenit parte din viata mea de zi cu zi de mai bine de 10 ani... Dupa atatea cd-uri tocite de ascultat acasa, pe drum ori la servicii, in clipe de fericire ori abis, am reusit sa imi intalnesc visul si sa fiu "hic et nunc" alaturi de artistul care interpreta tot ce stiusem eu pana atunci si inca pe atat.
A fost o seara superba cand, dupa atatia ani de amanari, lipsuri si vise ramase cu buzele umflate, am reusit sa rezist tuturor figurilor de vedete din carton presat care spargeau seminte si barfeau la colturi, sa ma abtin sa ii trag una fatucii care, intrebata fiind "cine mai canta?" sa raspunda "unul care o sa cante cu salam(majuscula imi permit sa mi se para de prisos)"(hahahaha, va dati seama...Bregovic identificat dupa... acela si nuuuu invers:)))...
Am amutit cand a trecut pe langa noi (am asistat la spectacol chiar de langa intrarea artistilor) si nu imi venea sa cred...
Desi pana in acel moment m-am zbantuit pe melodiile autohtonilor nostri extrem de talentati si ei...cand a aparut Bregovic parea ca s-au estompat toate in jur si nu imi venea sa ma agit foarte tare pentru a nu rata nimic...nicio nota, niciun gest....
In mutenie am ramas si dupa ce se pare ca voia sa intrerupa concertul din pricina sonorizarii ingrozitoare si cand a reusit totusi sa performeze asa cum ii este caracteristic...
O seara superba, muzica speciala, un artist spectaculos, o trupa senzationala cu oameni senini, veseli si indragostiti de ceea ce fac...
Urmeaza Cesaria Evora cu stilul ei inconfundabil si Roxana Moisanu cu harpa ei magnifica...

Anna - Et in Arcadia ego!

luni, 30 mai 2011

A fost sau nu a fost...Valeria...

Intoarsa de curand in lumea celor care pornesc o noua zi cu speranta si zambet pe chip, am luat calea blogosferei caci imi era dor de slove, de Adevar, de prietenii mei de aici si de realitatea pe care am neglijat-o in ultimul timp...
Se fac doua luni acusica de cand Valeria mea s-a intors, la numai 9 saptamani si 6 zile printre ingerasii ei.
La mine primavara calendaristica a debutat cu aflarea vestii ca sunt insarcinata. In urma unui control ecografic de rutina pentru a elucida misterul unor dureri abdominale, am aflat ca minunea pe care o asteptam de atata timp poposise in viata mea.
Nu imi amintesc sa fi fost fericita vreodata atat de plenar inainte de vestea aceasta imensa. Pluteam...Era un vis ferice in tot ce faceam...Nimic nu conta si totul era mai frumos, mai aromat, mai vesel si plin de semnificatie...
Micutza a fost o cumintenie a pamantului...Nu am avut greturi, nu am avut pofte, nu ma mai durea nimc...totul era de un firesc aproape mirabil. Singurul lucru putin...altfel a fost somnul care parea mereu insuficient.
Mica perioada a sarcinii a insemnat constientizarea minunilor esentiale. Ma simteam mai inalta, dar nu in sensul fizic ori arogant...
Ma simteam importanta...viata capata sens...cel mai frumos!
Tot ce mi-am imaginat eu despre aceasta perioada nu a avut nicio legatura cu ce am trait. A fost mult mai mult(e), mai intens si mai special. Fiecare clipa insemna semnificatie. Vorbeam mult cu moatza mea, ii povesteam despre oameni, despre ce faceam, unde era, despre culori, parfumuri si viata.
Ne-am distrat mult impreuna si voiam sa se treaca mai repede totul sa imi vad minunea si sa ii aduc lumea la picioare... Atatea planuri facusem...o si vedeam cu coditele in vant zburand prin parcuri si rostind cuvinte stiute doar de noi...Ii simteam parca manutzele si ii sarutam in vis piciorushele, ii rontzaiam urechiusele si ii impleteam codite cum imi facea mie mama...
Totul era poveste si parca simteam cum mana nevazuta a destinului dadea usor filele pentru a nu ne tulbura.
Am iubit-o cu sentimente atat de noi incat am simtit ca renasc alaturi de ea.
Mi-am facut griji pentru ea, as fi mutat muntii din loc pentru ea si m-as fi lasat sfartecata in locul ei...
A fost cea mai intensa poveste de iubire pe care am avut norocul sa o traiesc...
Intr-o zi mohorata am mers la ecografia de la aproape 11 saptamani pentru a ma asigura ca e totul in regula.
Am vazut mogaldeata si cred ca este cel mai frumos lucru pe care l-am vazut in aceasta viata...
Un ghemotoc de om statea acolo si mie imi parea ca imi zambeste...
Dar...ea...nu mai era ea...
Medicutza s-a precipitat la un moment dat... apoi au urmat cuvinte din care nu voiam sa inteleg nimic..."sarcina oprita in evolutie", "rh negativ", "chiuretaj", "anestezie"...



NU!



Atat am reusit sa spun si m-am prabusit in mine...Totul s-a naruit intr-o clipa, la fel de fulgerator precum incepuse totul...
Au urmat cateva zile in care am umblat ca un sicriu ambulant purtand cu durere povara unui trupsor care nu mai apartinea nimanui...
De dragul meu medica a voit sa ma asigur ca nu minte si sa ma impac cu gandul ca s-a stins miracolul din mine inainte sa ma scape de hoitul fara de care as fi crezut ca am visat totul...
Au urmat cosmaruri multe in care finalul nu se rostise, in care inimioara celei mai iubite batea totusi, in care pluteam, nasteam, muream de drag si inviam...Au urmat dimineti groaznice in care trebuia sa infrunt adevarul, sa ma ridic si sa umblu, sa ma prefac a pricepe ca viata continua si soarele rasare in fiecare zi...
Intunericul pogorase peste toate...Doar lacrimile mai dadeau ca sunt vie...
Continuam sa vorbesc cu o burtica stearpa de viata cea noua si nu ma puteam obisnui sa folosesc cuvantul "eu" in loc de "noi".
Impietrita am purces la internare, am trecut prin iadul unor povesti de viata si...am inceput sa vad raze de lumina...
Am intalnit femei care treceau ori trecusera prin interventii groaznice, femei care de ani de zile urmau tratamente crunte si nu reusisera macar o data sa ramana insarcinate, femei zdruncinate in credinta, in speranta...ca si mine.
Dar atunci am realizat ca eu eram practic cea mai...bine dintre toate... Moazta mea era micutza, se oprise din evolutie in loc poate ca sa se nasca fara a vedea lumina, auzi privighetorile ori intelege frumusetea lumii in care intrase...
Am inceput sa gandesc la faptul ca poate am primit o lectie...si am multumit ca totusi a fost usoara in comparatie cu ce putea fi mai rau...
Am prins curaj si mi-am spus ca poate e totusi un rost in toate...desi imi venea greu sa inteleg de ce mi s-a dat ceva miraculos ca apoi sa mi se ia atat de curand...
Apoi am inceput sa nu mai caut scuze, relationari si motive...
Oricum nu mai conta...
Conteaza doar ca sunt vie, ca moatza mea mi-a aratat ca exista si ca va veni cand vom fi amandoua pregatite pe deplin pentru o viata fericita impreuna, ca am avut sansa de a trai un miracol...

Anna - privind cu drag catre un vazduh care de ceva timp are intr-un coltisor de nor o pata mica, dulce si roz...ca un colt de guritza pornita catre zambet...

joi, 3 februarie 2011

NU - ul plantei din pervaz


Vine un moment in viata cand o fiinta trebuie sa isi puna stavila sentimentelor dictate preponderent chimic si sa lase aritmetica ratiunii sa preia haturile parcand milimetric sareta numita destin...
Vine un moment in care planta care in mod normal are radacinile intrinseci simte ca i-au dat radacinile pe afara si se ancoreaza periculos intr-un sol neprielnic- procedeu numit dependenta, obisnuinta... In momentul in care primele frunze s-au parlit de lipsa orizontului, declinului si pustietatii, planta trebuie sa isi retraga discret partea radacinoasa si sa o ia la sanatoasa...
Vine o clipa de luciditate in care te simti planta se simte captiva in propriul ghiveci si totusi straina, ca si cum altcineva ii traieste viata cu frunzele ei, cu petalele... cu tot...
In clipa aceea planta stie ca oglinda in care priveste nu mai e tulburata de nouri si ca acela este Adevarul de urmat.
Este greu...radacinile au impanzit o realitate care dintr-o data nu ii apartine, de care vrea sa scape si totusi e singura seva pe care o are la dispozitie.
Se minte...
Se pacaleste ca fotosinteza i-a fost perturbata de o perdea prea deasa si ca poate maine se va scalda in soare si veselie... Zilele trec si plantutei i-a crescut un vrej imens in loc de gat cu care se tot incapataneaza sa cuate lumina cea mare si adevarata...
Lumina i se refuza. Caci ea nu este in locul potrivit... Doar nu se va modifica geometria camerei pentru o biata planta incapatanata...
Planta urla. Insa urletul nu se aude caci planta nu are buze, corzi vocale...nici macar glas? Si atunci cum urla o planta? Nu are nici urechi...
Planta isi urla neputinta, se zdruncina in pamantul prea batatorit care ii paralizeaza viitorul... Planta retine oxigenul si se hotaraste sa isi reprime orice gest, gand, floare si stralucire...
Va fi o planta banala, cu radacini incolacite in jurul propriului ax pana cand se va transforma in cenusa cu radacini.
Planta arde... O dogoresc necazurile, ne putinta, limitele pe care si le deseneaza cu polen in fiecare dimineata.
Planta ar vrea sa paraseasca ghiveciul neincapator, insa viseaza de-a valma maini, florari, ghivece noi si fapte bune prin care ea sa fie transmigrata fara efort sau riscuri din ghiveciul stramt in vasta jardiniera meritata...
Visele nu o ajuta nici macar un centimetru... Se viseaza peste...Peste sarind din bol in bol in cautarea oceanului plin de anonimat dar valurit de libertate...
Intr-un final planta se resemneaza...ghiveciul parca nu e atat de stramt...iar daca isi mai strange putin radacinile inspre stanga, poate chiar sa mai incapa o planta...O planta micuta, firava, numai bine de crescut si inoculat adevaruri strambe si frustrari milenare...
Planta ofteaza... Radacinile ei simt pericolul si parca se indesesc vizibil...
Planta face liste...pune bune si rele si egale si urate si frumoase si...
Planta isi da seama ca de ea depinde totul...ca pasii ei, facuti tocmai din capsorul ei firav vor face diferenta, ca de ea depinde daca isi va picta zilnic o minciuna pe paravanul interior ori va infrunta fiecare zi ca pe o coala alba pe care va adauga treptat alte bucurii, impliniri, saruturi...fiori...
Cu o smucitura planta zbura din ghiveci, iar cadrele caderii se succedau cu un incetinitor fantastic, de credeai ca in orice moment poate reveni de unde a pornit totul...
Insa nu se opri...la fel de incetinit ateriza pe caldaram, apoi isi aduna in sacosa frunzele strivite, florile mocirlite si porni sonticaind pe un nou drum, inaripata de speranta, veselie si liniste...
Lumea ii apartinea iar radacinile ramase in ghiveciul stricat se transformau in scrum, intuneric si uitare...

Anna - stergandu-si colbul de pe haine...