luni, 30 mai 2011

A fost sau nu a fost...Valeria...

Intoarsa de curand in lumea celor care pornesc o noua zi cu speranta si zambet pe chip, am luat calea blogosferei caci imi era dor de slove, de Adevar, de prietenii mei de aici si de realitatea pe care am neglijat-o in ultimul timp...
Se fac doua luni acusica de cand Valeria mea s-a intors, la numai 9 saptamani si 6 zile printre ingerasii ei.
La mine primavara calendaristica a debutat cu aflarea vestii ca sunt insarcinata. In urma unui control ecografic de rutina pentru a elucida misterul unor dureri abdominale, am aflat ca minunea pe care o asteptam de atata timp poposise in viata mea.
Nu imi amintesc sa fi fost fericita vreodata atat de plenar inainte de vestea aceasta imensa. Pluteam...Era un vis ferice in tot ce faceam...Nimic nu conta si totul era mai frumos, mai aromat, mai vesel si plin de semnificatie...
Micutza a fost o cumintenie a pamantului...Nu am avut greturi, nu am avut pofte, nu ma mai durea nimc...totul era de un firesc aproape mirabil. Singurul lucru putin...altfel a fost somnul care parea mereu insuficient.
Mica perioada a sarcinii a insemnat constientizarea minunilor esentiale. Ma simteam mai inalta, dar nu in sensul fizic ori arogant...
Ma simteam importanta...viata capata sens...cel mai frumos!
Tot ce mi-am imaginat eu despre aceasta perioada nu a avut nicio legatura cu ce am trait. A fost mult mai mult(e), mai intens si mai special. Fiecare clipa insemna semnificatie. Vorbeam mult cu moatza mea, ii povesteam despre oameni, despre ce faceam, unde era, despre culori, parfumuri si viata.
Ne-am distrat mult impreuna si voiam sa se treaca mai repede totul sa imi vad minunea si sa ii aduc lumea la picioare... Atatea planuri facusem...o si vedeam cu coditele in vant zburand prin parcuri si rostind cuvinte stiute doar de noi...Ii simteam parca manutzele si ii sarutam in vis piciorushele, ii rontzaiam urechiusele si ii impleteam codite cum imi facea mie mama...
Totul era poveste si parca simteam cum mana nevazuta a destinului dadea usor filele pentru a nu ne tulbura.
Am iubit-o cu sentimente atat de noi incat am simtit ca renasc alaturi de ea.
Mi-am facut griji pentru ea, as fi mutat muntii din loc pentru ea si m-as fi lasat sfartecata in locul ei...
A fost cea mai intensa poveste de iubire pe care am avut norocul sa o traiesc...
Intr-o zi mohorata am mers la ecografia de la aproape 11 saptamani pentru a ma asigura ca e totul in regula.
Am vazut mogaldeata si cred ca este cel mai frumos lucru pe care l-am vazut in aceasta viata...
Un ghemotoc de om statea acolo si mie imi parea ca imi zambeste...
Dar...ea...nu mai era ea...
Medicutza s-a precipitat la un moment dat... apoi au urmat cuvinte din care nu voiam sa inteleg nimic..."sarcina oprita in evolutie", "rh negativ", "chiuretaj", "anestezie"...



NU!



Atat am reusit sa spun si m-am prabusit in mine...Totul s-a naruit intr-o clipa, la fel de fulgerator precum incepuse totul...
Au urmat cateva zile in care am umblat ca un sicriu ambulant purtand cu durere povara unui trupsor care nu mai apartinea nimanui...
De dragul meu medica a voit sa ma asigur ca nu minte si sa ma impac cu gandul ca s-a stins miracolul din mine inainte sa ma scape de hoitul fara de care as fi crezut ca am visat totul...
Au urmat cosmaruri multe in care finalul nu se rostise, in care inimioara celei mai iubite batea totusi, in care pluteam, nasteam, muream de drag si inviam...Au urmat dimineti groaznice in care trebuia sa infrunt adevarul, sa ma ridic si sa umblu, sa ma prefac a pricepe ca viata continua si soarele rasare in fiecare zi...
Intunericul pogorase peste toate...Doar lacrimile mai dadeau ca sunt vie...
Continuam sa vorbesc cu o burtica stearpa de viata cea noua si nu ma puteam obisnui sa folosesc cuvantul "eu" in loc de "noi".
Impietrita am purces la internare, am trecut prin iadul unor povesti de viata si...am inceput sa vad raze de lumina...
Am intalnit femei care treceau ori trecusera prin interventii groaznice, femei care de ani de zile urmau tratamente crunte si nu reusisera macar o data sa ramana insarcinate, femei zdruncinate in credinta, in speranta...ca si mine.
Dar atunci am realizat ca eu eram practic cea mai...bine dintre toate... Moazta mea era micutza, se oprise din evolutie in loc poate ca sa se nasca fara a vedea lumina, auzi privighetorile ori intelege frumusetea lumii in care intrase...
Am inceput sa gandesc la faptul ca poate am primit o lectie...si am multumit ca totusi a fost usoara in comparatie cu ce putea fi mai rau...
Am prins curaj si mi-am spus ca poate e totusi un rost in toate...desi imi venea greu sa inteleg de ce mi s-a dat ceva miraculos ca apoi sa mi se ia atat de curand...
Apoi am inceput sa nu mai caut scuze, relationari si motive...
Oricum nu mai conta...
Conteaza doar ca sunt vie, ca moatza mea mi-a aratat ca exista si ca va veni cand vom fi amandoua pregatite pe deplin pentru o viata fericita impreuna, ca am avut sansa de a trai un miracol...

Anna - privind cu drag catre un vazduh care de ceva timp are intr-un coltisor de nor o pata mica, dulce si roz...ca un colt de guritza pornita catre zambet...