Bregovic sau despre timpul...viselor:)

Pentru mine muzica lui Goran Bregovic inseamna joc, inseamna radere de moarte si bucurie de viata. Acest artist si muzica sa m-au:) invatat ca imaginatia nu are cum sa zaca in acelasipeisaj cu regulile stramte, iar creativitatea poate trece usor dincolo de nori.

La pachet cu muzica lui a venit originalitatea "de-a rasu'-plansu'" a regizorului Emir Kusturica, pentru ca intaia oara cand am ascultat "Underground cocek" - cred - se intampla in timpul liceului cand am avut imensa sansa de a cunoaste o persoana cu totul speciala care mi-a aratat primii pasi in multe aspecte ale vietii, printre care muzica si filmul. Afland ca un film nu inseamna doar o succesiune manifesta de acte, sentimente si cadre, am ajuns ca uneori sa nu imi amintesc foarte clar parti din aspectele narative, dar sa retin clar lumina, muzica, mesajele ticluite printre randuri si alte sumedenii de aspecte intamplate in planurile secundare ce pot deveni mult mai interesante decat primul plan de multe ori. Imi plac destule filme si mai multe texte si  pretuiesc in egala masura lumile noi in care patrund si sentimentul covarsitor care se isca la finalul vizionarilor sau lecturarilor, cand nu am putere sa misc pentru a nu tulbura vraja momentului in care ma intreb cum poate exista cineva care sa imagineze atat de plenar, complex si nemaiintalnit aspecte la care suntem toti martori dar ne multumim sa privim doar, obtuz si liniar un univers care astfel perceput continua sa se refuze...

Nu stiu cum ar fi fost muzica lui Bregovic fara filmele regizate de Kusturica si invers. Cert pentru mine este ca le-am interiorizat impreunate. Pot asculta foarte bine muzica din filme fara sa imi amintesc aspectele ilustrative...poate as putea privi si filmele fara sonor, insa nu exista aceeasi magie...

Fiecare din cei doi au pasit separat pe drumurile creatiei si fiecare face genial ceea ce stie mai bine, iar eu mi-am implinit acum cateva zile un vis.

Am ascultat live melodiile care au devenit parte din viata mea de zi cu zi de mai bine de 10 ani... Dupa atatea cd-uri tocite de ascultat acasa, pe drum ori la servicii, in clipe de fericire ori abis, am reusit sa imi intalnesc visul si sa fiu "hic et nunc" alaturi de artistul care interpreta tot ce stiusem eu pana atunci si inca pe atat.

A fost o seara superba cand, dupa atatia ani de amanari, lipsuri si vise ramase cu buzele umflate, am reusit sa rezist tuturor figurilor de vedete din carton presat care spargeau seminte si barfeau la colturi, sa ma abtin sa ii trag una fatucii care, intrebata fiind "cine mai canta?" sa raspunda "unul care o sa cante cu salam(majuscula imi permit sa mi se para de prisos)"(hahahaha, va dati seama...Bregovic identificat dupa... acela si nuuuu invers:)))...

Am amutit cand a trecut pe langa noi (am asistat la spectacol chiar de langa intrarea artistilor) si nu imi venea sa cred...

Desi pana in acel moment m-am zbantuit pe melodiile autohtonilor nostri extrem de talentati si ei...cand a aparut Bregovic parea ca s-au estompat toate in jur si nu imi venea sa ma agit foarte tare pentru a nu rata nimic...nicio nota, niciun gest....

In mutenie am ramas si dupa ce se pare ca voia sa intrerupa concertul din pricina sonorizarii ingrozitoare si cand a reusit totusi sa performeze asa cum ii este caracteristic...

O seara superba, muzica speciala, un artist spectaculos, o trupa senzationala cu oameni senini, veseli si indragostiti de ceea ce fac...

Urmeaza Cesaria Evora cu stilul ei inconfundabil si Roxana Moisanu cu harpa ei magnifica...

Anna - Et in Arcadia ego!

Probejenia

An de an, de doua milenii, lumea crestina celebreaza sarbatoarea "SCHIMBARII LA FATA" sau PROBEJENIA (cum ii spun oamenii satelor) la data de 6 august, cind schimbarile astronomice si meteorologice specifice zonei temperate - in cicluri de patru anotimpuri - anunta si prima zi de toamna.
Schimbarea la Faţă a Mântuitorului este unul din Praznicele împărăteşti ale Bisericii Ortodoxe.

Iisus Hristos împreună cu cei trei ucenici, Apostolii Petru, Iacov şi Ioan au mers pe Muntele Tabor unde, în timp ce Îl priveau, Mântuitorul a început să strălucească foarte puternic. În timpul acestei străluciri, au venit Ilie şi Moise şi au vorbit cu El. Ucenicii au fost foarte uimiţi şi înspăimântaţi.
Această întâmplare dezvăluie divinitatea lui Iisus Hristos, înainte de Patimile Sale, astfel încât ucenicii să înţeleagă, după Înălţarea Sa, că El este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu Tatăl şi că Patimile Sale au fost acceptate cu bună ştiinţă (Marcu 9:2-9). De asemenea, ne arată pobilitatea propriei noastre îndumnezeiri.
Această întâmplare a subiectul unei dispute între Sfântul Grigorie Palama şi Varlaam de Calabria. Varlaam credea că lumina strălucirii lui Iisus era lumină creată, în timp ce Grigorie Palama susţinea că ucenicilor le-a fost dat harul de a percepe lumina necreată a lui Dumnezeu. Acest fapt susţine argumentul lui Grigorie, mai larg, cum că noi nu-l putem cunoaşte pe Dumnezeu în esenţa Sa, dar Îl putem cunoaşte în energiile Sale, pe măsură ce El Însuşi se revelează.
La şase zile după ce a spus ucenicilor Săi: "Sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere" (Matei 16, 28; Marcu 9, 1), Iisus îi luă pe Apostolii Săi preferaţi: Petru, Iacov şi Ioan; ducându-i deoparte, urcă pe un munte înalt - muntele Taborului în Galileea - ca să se roage. Se cuvenea într-adevăr ca cei care aveau să asiste la suferinţa Sa la Ghetsimani şi care aveau să fie martorii cei mai importanţi ai Patimilor Sale, să fie pregătiţi pentru această încercare prin priveliştea slăvirii Sale: Petru, pentru că tocmai îşi mărturisise credinţa în dumnezeirea Sa; Iacov, căci a fost primul care a murit pentru Hristos; şi Ioan care mărturisi din experienţa sa slava dumnezeiască, făcând să răsune ca "fiu al tunetului" teologia Cuvântului întrupat.

El îi urcă pe munte, ca simbol al înălţării spirituale care, din virtute în virtute, duce la dragoste, virtute supremă care deschide calea contemplării dumnezeieşti. Această înălţare era de fapt esenţa întregii vieţi a Domnului care, fiind îveşmântat cu slăbiciunea noastră, ne-a deschis drumul către Tatăl, învăţându-ne că isihia (liniştirea) este mama rugăciunii, iar rugăciunea este cea care arată către noi slava lui Dumnezeu.
"Şi pe când se ruga, deodată, faţa Sa deveni o alta, Se schimbă şi sclipi ca soarele, în timp ce hainele sale deveniră strălucitoare, de un alb scânteietor, cum nu poate înălbi pe pământ înălbitorul" (Marcu 9, 3). Cuvântul lui Dumnezeu întrupat îşi arăta astfel strălucirea naturală a slavei dumnezeieşti, pe care o avea în El însuşi şi pe care o păstrase după Întruparea Sa, dar care rămânea ascunsă sub acoperământul trupului. Încă de la zămislirea Sa în pântecele Fecioarei, într-adevăr, dumnezeirea S-a unit cu natura trupească iar slava divină a devenit, în mod ipostatic, slava trupului asumat. Ceea ce Hristos le arăta Apostolilor Săi în vârful muntelui nu era deci o privelişte nouă, ci manifestarea strălucită în El a îndumnezeirii naturii omeneşti - inclusiv trupul - şi a unirii Sale cu splendoarea dumnezeiască.
Spre deosebire de faţa lui Moise care strălucise de o slavă venită din afara după revelaţia din Muntele Sinai , faţa lui Hristos apăru pe muntele Taborului ca un izvor de lumină, izvor al vieţii dumnezeieşti făcută accesibilă omului şi care se răspândea şi pe "veşmintele" Sale, adică asupra lumii din afară dar şi pe lucrurile făcute de activitatea şi civilizaţia omenească.
"El s-a schimbat la Faţă, ne confirmă Sfântul Ioan Damaschin, nu asumând ceea ce El nu era ci arătându-le Apostolilor Săi ceea ce El era, deschizându-le ochii şi, din orbi cum erau, făcându-i văzători". Hristos deschise ochii Apostolilor Săi iar aceştia, cu o privire transfigurată de puterea Duhului Sfânt, văzură lumina dumnezeiască indisociabil unită cu trupul Sau. Fură deci ei înşişi schimbaţi la faţă şi primiră prin rugăciune puterea de a vedea şi cunoaste schimbarea survenită în natura noastră datorate unirii sale cu Cuvântul (Sf. Grigore Palama).
"Precum soarele pentru cele ale simţurilor, aşa este Dumnezeu pentru cele ale sufletului" (Sf. Grigore Teologul), de aceea autorii Evangheliilor spun că faţa Dumnezeului-Om, care este "lumina cea adevărată Care luminează pe tot omul care vine în lume". sclipea ca soarele. Dar această lumină era în fapt incomparabil superioară oricărei lumini a simţurilor şi, incapabili să îi mai suporte strălucirea inaccesibilă, Apostolii căzură la pământ.
Lumina nematerială, necreată şi situată în afara timpului, aceasta era Împărăţia lui Dumnezeu venit întru puterea Duhului Sfânt, după cum Domnul promisese Apostolilor Săi. Întrevăzută atunci pentru o clipă, această lumină va deveni moştenirea veşnică a aleşilor în Împărăţie, când Hristos va veni din nou, strălucind în toată scânteierea slavei Sale. Va reveni învăluit în lumină, în această lumină care a strălucit în Tabor şi care a ţâşnit din mormânt în ziua Învierii Sale, şi care, răspândindu-se asupra sufletului şi trupului celor aleşi, îi va face să strălucească şi pe ei "precum soarele".
"Dumnezeu este lumină, iar vederea Sa este lumină" - Sfântul Simeon Noul Teolog. Asemeni Apostolilor în vârful Taborului, numeroşi Sfinţi au fost martorii acestei revelări a lui Dumnezeu în lumină. Totuşi lumina nu este pentru ei doar un subiect de contemplaţie, ci şi harul îndumnezeitor care le permite sa "vadă" pe Dumnezeu, astfel încât se confirmă cuvintele Psalmistului : "întru lumina Ta vom vedea lumină".
Pe vremuri, sărbătoarea Schimbării la Faţă se situa în Postul Mare, dar a fost considerată o sărbătoare prea veselă pentru perioada respectivă. Sfântul Grigorie Palama, un mare propovăduitor al înţelesurilor Schimbării la Faţă este prăznuit în zilele noastre într-una din Duminicile Postului Mare.
În Grecia şi Romania, anotimpul recoltelor începe, în mod tradiţional, în ziua Schimbării la Faţă. Strugurii, în special, nu se mâncau înainte de 6 august. În unele parohii, primii struguri sunt aduşi la biserică pentru a fi binecuvântaţi şi împărţiţi enoriaşilor.
In traditiile populare romanesti, aceasta zi este marcata de sacre analogii, definite de etnologi ca "imitatio dei". Ca si momentul biblic, aceasta zi era considerata de lumea satelor ca un "prag", din perpetua curgere a anotimpurilor, ca punte de legatura intre vara si toamna, intre pirguirea holdelor, a pomilor, a viilor si toamna implinirilor si a belsugului.

PROBEJENIA avea si valente premonitive in credintele populare: daca aceasta zi era insorita si calda, toamna urma a fi roditoare, iar daca ploua, toamna va fi trista, innegurata.
Primul semn al toamnei in aceasta zi era schimbarea culorilor padurii, de la verdele intens, stralucitor, la galben si ruginiu, dealurile si muntii parind ca ard
Apele riurilor devin reci, copiii nu se mai scalda in unda, caci "o spurca jivinele"- spun credintele populare. Cerbii si ursii coboara spre ape, inainte de a-si pregati adaposturile pentru hibernare. Spuneau batrinii ca de la aceasta zi intreaga Fire "da-napoi", regreseaza, iarba ingalbeneste, pasunile secatuiesc, iar "copacii pling, ca nu-si mai vad crescind lastarii".

Pasarile migratoare dau puilor lectii de zbor, iar berzele si stircii pornesc cu vaier spre alte zari, lasindu-si cuiburile prada vintului si vijeliilor toamnei. Toate vietuitoarele se pregatesc sa intre in ascunzatori si in borte, serpii, sopirlele, broastele se retrag la caldura "din inima pamintului". Doar serpii albi, pazitori ai caselor, se cuibaresc la temelia acestora, "caci vai de locuinta sub care nu se aude ticaitul sarpelui"- spuneau oamenii satelor. Acesta, ca un "genius loci" (spiritul locului) atrage norocul si sporul in toate.
Oamenii satelor - care la vremea solstitiului de vara (la Sinziene) isi scoteau patul pe prispa casei, in cerdac sau in "tirnat", pentru a respira aerul curat al noptii sau pentru a numara stelele (care adesea le erau calauzitoare in urmarea etapelor muncii) - de la Probejenie isi duceau din nou patul in casa, caci semnele apropiatei toamne se aratau. Acest gest uman, dependent de miscarea astrelor si de "curgerea" calendarului era cuprins in sugestiva sintagma populara:
"Numa-atita-i vara vara,
Cit sta patu mindrii afara"
(inf. Ionita G.Andron, Negreni, jud. Satu-Mare)
PROBEJENIA marca si inceputul culesului viilor, "pe rod de vara". Fiind in perioada Postului Sfintei Marii, era dezlegare la peste si la struguri, ca si la miere, caci se "descapaceau stupii" si se aduna in camari "dulceata florilor".

In aceasta zi se culegeau si plantele de leac ce purtau numele Maicii Domnului: "Parul Maicii Domnului", "Palma Maicii Domnului", "Rugul sintamaresc", busuiocul, ca remedii "pentru bolile copiilor si ale batrinilor".
Pentru sufletul mortilor se dadea pomana din "coliva de struguri", alaturi de colacul sau piinea din griu nou, pentru a-i face partasi la rodul anului si bucuria omului. In cuptoare se aprindea focul cu "pahuiul" de la Armindeni, pentru a se coace piinea sfinta din griu nou, consumata de toti membrii familiei, ca act "sacramental". Era marea sarbatoare a "degustarii piinii cu bobul de strugure", caci acestea reprezentau in sens "euharistic" insusi rostul muncii si esenta Credintei!

Anna - cu sufletul preschimbat in speranta, cu lacrima prefacuta in zambet, cu gandul inspre alte zari...

Sfintii Petru si Pavel

Sfintii Apostoli Petru si Pavel se bucura de o cinstire deosebita din partea Bisericii, fiindca au fost “capetenii apostolilor” si “lumii invatatori”, contribuind, prin ravna lor, la raspandirea cuvantului evanghelic in multe parti ale lumii.

Informatiile pe care le avem despre Sf. Petru sunt furnizate in special de Evanghelii, Faptele Apostolilor, Epistola catre Galateni a Sf. Apostol Pavel si traditia bisericeasca. Petru a fost de origine din Bethsaida, localitate in apropierea Lacului Tiberiadei. Locul chemarii lui Petru la apostolat este prezentat de Ioan Evanghelistul ca fiind Betania.
Numele lui Petru a fost Simon. La acceptarea lui ca apostol, el primeste numele de Chifa, echivalentul lui Petru in arameica, ceea ce inseamna piatra. Asemenea fratelui sau, el a fost pescar. In rastimpul activitatii de pe pamant a Mantuitorului, Petru a fost de fata in toate ocaziile, cand doar un grup restrans dintre ucenici au fost admisi. Adeseori, el devine purtatorul de cuvant al celorlalti apostoli. Petru se numara intre primii ucenici care au sosit la mormantul Mantuitorului, dupa ce femeile anunta invierea Sa, iar dupa inaltarea la Cer, se erijeaza, fara a fi ales de cineva, in conducator al apostolilor, isi exercita rolul de conducator in numirea celui care il inlocuia pe Iuda; vorbeste la Pogorarea Duhului Sfant; este unul din cei dintai apostoli care savarseste o minune in numele lui Iisus; ii condamna pe Anania si Safira; savarseste multe minuni; il primeste pe Cornetius in Biserica, ceea ce a fost interpretat ca un prim gest de deschidere a invataturii crestine catre neamuri, desi in disputa cu Sf. Apostol Pavel, este cel care sustine cererile iudeo-crestinilor privind observarea practicilor impuse de Lege; iese in evidenta cu ocazia sinodului apostolilor de la Ierusalim.
Sf. Petru a fost rastignit cu capul in jos, dupa propria lui dorinta, si a fost inmormantat, potrivit marturiei preotului roman Caius, slujitor in timpul episcopatului lui Zefirin, pe dealul Vatican. Descoperirile arheologice de sub Basilica Sf. Petru au confirmat traditia. Pe langa cele opt cuvantari pastrate in Faptele Apostolilor, de la Sf. Petru au ramas doua epistole care ii poarta numele: I si II Petru.
Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel au fost la aceeaşi înălţime religioasă şi morală, neavând alt scop al vieţii şi activităţii lor, decât a mărturisi pe Hristos, a vesti cuvântul Lui, a fi de folos oamenilor şi a-şi împăca cugetul lor.
Sfântul Apostol Petru a fost pescar si impreună cu fratele său Andrei îşi câştigau cele de lipsă pentru trai, pescuind în apele lacului Ghenizaret. Aceasta până când auziră glasul de chemare al Mântuitorului: “Veniţi după Mine şi vă voi face pe voi pescari de oameni”. Era într-o dimineaţă. Trudiseră o noapte întreagă fără să prindă nici un peşte.
La îndemnul lui Iisus aruncară din nou mreaja şi, spre uimirea lor, – căci experienţa de până atunci îi făcea să creadă că dimineaţa nu se poate pescui cu rod – mreaja se umplu de peşte, atât de mulţi încât abia au putut să o tragă la mal.
După această minune, ascultară de chemarea lui Iisus şi îi urmară. Au lăsat uneltele, familia, rude şi au devenit apostoli, primind o misiune nouă plină de răspundere de a vesti tainele împărăţiei lui Dumnezeu şi de a împărtăşi harul divin. De atunci cei doi fraţi au fost nedespărţiţi de Hristos şi martori ai minunilor pe care le-a făcut.
În vremea Patimilor Domnului, Apostolul Petru, deşi făgăduise că nu se va despărţi de Iisus, chiar dacă toţi ceilalţi Îl vor părăsi, a avut o clipă de slăbiciune, spunând că nu-L cunoaşte pe Iisus şi că nu face parte dintre ucenicii Săi. Îndată, însă, s-a căit de fapta sa şi ieşind afară din curtea arhiereului, a plâns cu amar.
Greşeala i-a fost iertată căci, după Învierea Sa, Mântuitorul s-a arătat Apostolilor şi l-a întrebat pe Petru de trei ori dacă îl iubeşte. Cel ce a zis în Joia Mare de trei ori că nu-L cunoaşte, acum spune de trei ori: “Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc”, iar Iisus i-a zis: “Paşte oile Mele”, reaşezându-l în misiunea de apostol.
După Înălţarea Mântuitorului la cer, plin de curaj şi de Duh Sfânt, Sf. Apostol Petru a propovăduit pe Hristos în Ţara Sfântă, în cetăţile din Asia Mică, şi până a ajuns la Roma împăraţilor păgâni.
De mai multe ori a fost închis în temniţă.
Şi-a sfârşit viaţa şi osârdia apostolică în Roma cezarilor, fiind răstignit cu capul în jos, acolo unde se înalţă astăzi magnifica bazilică San Pietro.
Sf. Apostol Pavel, înainte de convertire se chema Saul (“cel dorit”) şi era iudeu de origine din oraşul Tars, capitala provinciei Cicilia. Venind de tânăr la Ierusalim, el a studiat “legea”, adică Scriptura Vechiului Testament, în şcoala învăţatului Gamaliel, spre a deveni “rabi”. Într-adevăr, a devenit un cunoscător şi apărător al “legii” şi tradiţiilor iudaice, aparţinând la secta fariseilor.
În anul 33 este întâlnit la uciderea cu pietre a arhidiaconului Ştefan; el păzea hainele ucigaşilor, fiind cunoscut ca un prigonitor al creştinilor. În zelul lui anticreştin, a cerut învoire de la sinedriu, ca să se ducă la Damasc, spre a-i prinde pe creştini şi a-i aduce la Ierusalim, unde să fie judecaţi şi condamnaţi la moarte. Pe drum însă, a fost convertit, în chip minunat, la credinţa cea nouă. O lumină puternică l-a învăluit şi i-a luat vederea; el a căzut cu faţa la pământ, apoi a auzit un glas care i-a grăit: “Saule, Saule, de ce mă prigoneşti ?”.
El a zis: “Cine eşti Doamne ?”. Acelaşi glas i-a răspuns: “Eu sunt Iisus pe care tu îl prigoneşti”. Tremurând şi plin de groază, Saul a întrebat: “Doamne ce voieşti să fac ?”. Domnul i-a zis: “Ridică-te, intră în cetate şi ţi se va spune ce trebuie să faci”. Saul s-a ridicat de la pământ, dar nu mai vedea. Însoţitorii l-au dus în Damasc, unde a primit Botezul de la preotul Anania. Din Damasc s-a dus în Arabia, unde a petrecut trei ani în post şi rugăciune, şi s-a pregătit, spre a fi cu adevărat “vas ales care să-i ducă numele înaintea neamurilor, a împăraţilor, a fiilor lui Dumnezeu”.
Marele duşman al creştinilor devine cel mai mare apărător al lor, fariseul fanatic devine mare propovăduitor al Evangheliei pe care o vesteşte în întreg cuprinsul imperiului roman.
Sfântul Ioan Gură de Aur a spus despre el că “este fereastra prin care lumea păgână a văzut pe Hristos”.
A călătorit pe uscat şi pe mare, de multe ori aflându-se în primejdii din partea oamenilor sau din cauza furtunilor pe apă. Niciodată nu şi-a pierdut râvna şi curajul. Cine ar putea înşira toate necazurile şi primejdiile prin care a trecut marele Apostol Pavel, cum însuşi spune: în primejdii de la fraţii iudei, de la păgâni, bătut, închis, lovit cu pietre, dar dumnezeu l-a apărat şi i-a purtat de grijă în tot locul şi în diferite chipuri.
Sanpetru
In traditia populara exista numeroase obiceiuri si superstitii legate de aceasta sarbatoare. In ceea ce priveste Sanpetru, este interesanta transformarea celor doi sfinti crestini (Pavel si Petru) intr-unul, dar si atributiile primite de acesta in Calendarul popular, intrucat marcheaza miezul verii agrare si perioada secerisului. Sanpetrul de Vara, a preluat data (29 iunie) si numele Sfantului Apostol Petru din Calendarul crestin. In Panteonul romanesc Sanpetru de Vara este despartit de fratele sau, Sanpetru de Iarna, patron al lupilor, de aproximativ o jumatate de an. In traditia populara Sanpetru apare fie ca personaj pamantean, fie ca divinitate celesta. In povestirile si snoavele populare Sanpetru este un om obisnuit: se imbraca in straie taranesti; se ocupa cu agricultura, cresterea animalelor si, mai ales, cu pescuitul.
Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel au greşit mult în faţa lui Hristos, Petru s-a lepădat de El, iar Pavel i-a prigonit pe creştini, dar după căinţă puternică au fost iertaţi, deci pot fi un exemplu de iertare şi încredere în bunătatea lui Dumnezeu pentru cei ce greşesc;
Amândoi au fost închişi, nu pentru că au făcut ceva rău, ci pentru vina de “a-L fi predicat pe Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu şi Mântuitorul oamenilor”,
Au fost consideraţi, a fi cei mai potriviţi ocrotitori ai sistemului penitenciar din România.
Protocoalele semnate între Patriarhia Română şi Ministerul Justiţiei, privind desfăşurarea Asistenţei Religioase în sistemul penitenciar românesc, primul din anul 1993 – la articolul 15, iar al doilea din anul 1997 – la articolul 10, prevăd că “Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel vor fi consideraţi ocrotitori ai sistemului penitenciar din România”, iar Legea 293 din 28 iunie 2004, privind Statutul funcţionarilor publici din Administraţia Naţională a Penitenciarelor – la articolul 77 stipulează: “Ziua de 29 iunie se proclamă ca zi a personalului din sistemul administraţiei penitenciare”.

Anna - dorind multi ani cu sanatate si bucurii celor care isi sarbatoresc astazi onomastica!

Ana, Sanzaiana...

Sanzienele sunt sarbatorite pe 24 iunie, ziua in care se face pomenirea nasterii Sfantului Ioan Botezatorul. In calendarul popular, ziua de 24 iunie este cunoscuta si sub denumirea de "Cap de vara”, pentru ca acum soarele ajunge la apogeu.
Hora sanzaienelor
Potrivit traditiei, Sanzienele plutesc in aer sau umbla pe pamant in noaptea de 23 spre 24 iunie, canta si danseaza, impart rod holdelor, umplu de fecunditate femeile casatorite, inmultesc animalele si pasarile, umplu de leac si miros florile, tamaduiesc bolnavii si apara semanaturile de grindina.
Legendele spun că Sânzâienele sunt nişte fete deosebit de frumoase, care trăiesc prin păduri sau pe câmpii. Ele se prind în horă şi "dau puteri" deosebite florilor şi buruienilor, acestea devenind plante de leac, bune la toate bolile. Ele cânta si împart rod holdelor, femeilor căsătorite, înmultesc păsările şi animalele, tămăduiesc bolnavii, apără semănăturile de grindină. Dacă oamenii nu le sărbătoresc cum se cuvine, ele se supără, devenind surate bune cu inrăitele Iele sau Rusalii. Sânzâienele se răzbună pe femeile care nu tin sărbătoarea de pe 24 iunie, pocindu-le gura. Nici bărbaţii nu scapă uşor. Pe cei care au jurat strâmb vreodată, sau au făcut alt rău, îi aşteptă pedepse îngrozitoare, despre Sânzâene ştiindu-se că sunt mari iubitoare de dreptate.
Sânzienele reprezintă şi un prilej de intâlnire a tinerilor ce doresc să-şi unească destinele, o sărbătoare iubirii, cinstită cum se cuvine, cu cântec şi joc. In ajunul Sânzienelor, fetele şi băieţii care urmează a se căsători se adună spre seară in sat. Se tin bâlciuri cu tiribombe şi căluşei. Flăcăii aprind ruguri. Fetele mari culeg de pe câmp flori de sânziene şi impletesc cununi. Apoi aruncă peste case coroniţele. Dacă se lovesc sau se agată de horn, vestesc o cununie apropiată. In zorii zilei flăcăii se adună in cete şi străbat satele, cu flori de sânziene la pălării. Se alege "Drăgaica". Este propusă una dintr-un grup de şapte fete. Ea trebuie sa fie cea mai frumoasă, cea mai cuminte şi cea mai bună dintre fetele satului. Va fi impodobită cu spice de grâu. Celelalte tinere se imbracă in alb. Astfel format, alaiul Drăgaicei porneşte prin sat şi pe ogoare. La răscruci fetele fac o horă şi cânta voioase. Flacaii canta: "Du-te, Soare, vino, Luna / Sanzienele imbuna, / Sa le creasca floarea - floare, / Galbena, mirositoare, / Fetele sa leadune, / Sa le prinda in cunune, / Sa puna la palarie, / Floare pentru cununie, / Babele sa le rosteasca, / Pana-n toamna sa nunteasca."
Adesea "Drăgaicele" sunt confundate cu "Sânzienele". După unii specialişti, sărbătoarea Sânzienelor işi are originea intr-un cult geto-dacic străvechi al Soarelui. Aceste personaje au fost adesea reprezentate de traci inlăntuite intr-o horă care se invârteşte ametitor.

Ceremonialul cuprinde apoi intreg satul. Gospodarii primesc câte un spic de grâu, pe care il aşază pe grindă, in şură. Ei speră că până la acea inăltime să li se adune grânele. Bătrânii vorbesc ca in noaptea de Sânziene, ielele se adună şi dansează in pădure. Cine le vede rămâne mut pentru totdeauna sau se sminteste, pentru a nu povesti celorlati taina a carui martor a fost, la fel si oamenii care au calcat locul batatorit de Hora Ielelor (in aceasta situatie cei vinovati sint prinsi in hora, intr-un dans demential care ii duce la nebunie), oameni si vite mor in mod misterios, apare grindina, se produc inundatii catastrofale, se usuca pomi, casele iau foc, alti oameni sint paralizati sau schiloditi. Toti cei care au reusit sa invete si sa cinte cintecele Ielelor sint rapiti si dispar fara urma. Cine nu respectă Drăgaica poate avea parte de multe nenorociri: cel care spală, coase sau mătură in acea zi poate muri inecat ori fulgerat.
Poporul a inventat si remedii impotriva acestor actiuni ale Ielelor, fie preventive - pelinul si usturoiul purtate la briu, in sin ori la palarie - fie medical-exorciste, jocul caluseresc dansat pe trupul unui bolnav "de Iele" (Calusarii).
In popor se spune că fetele care vor să se mărite repede trebuie să se spele cu rouă. Insă, pentru ca acest scăldat ritual să aiba efectul scontat, se respectă anumite condiţii: in zori, din locuri necălcate, babele strâng roua Sânzienelor intr-o cârpă albă, de pânză nouă, apoi o storc intr-o oală nouă. In drum spre casă, ele nu vorbesc deloc şi mai ales nu trebuie să intâlnească pe nimeni. Dacă toate acestea sunt implinite, cine se spala cu roua respectivă va fi sănatos şi drăgăstos peste an. Femeile măritate pot face si ele acest ritual, ca să fie iubite tot anul de sot si să aibă copii frumosi şi sănătoşi. (texte culese si pensate pe alocuri de pe site-urile http://www.crestinortodox.ro/, http://www.obiceiuri-populare.ro/)

Anna - dorindu-va o vara frumoasa, bucurie si magie:)...
La multi ani, mami si tati cu ocaziunea sarbatoririi a 32 ani de casnicie (nunta de cupru)!!!

Sfintii Constantin si Elena

Biserica Ortodoxa ii praznuieste astazi, 21 mai, pe Sfintii Imparati Constantin si mama sa, Elena. Constantin cel Mare, imparat roman (306-337), a devenit suveran al intregului Imperiu Roman dupa invingerea lui Maxentiu si a lui Liciniu. In ziua premergatoare luptei cu Maxentiu, in anul 312, Constantin a vazut pe cer o cruce luminoasa si o inscriptie: In hoc signum vinces (prin acest semn vei birui). Imparatul va insemna toate steagurile armatei sale cu semnul sfintei cruci si va intra biruitor in Roma. Prin Edictul de la Milano (313) a acordat libertatea de cult a crestinismului, acesta devenind religie de stat in timpul lui Teodosie cel Mare.

Imparatul Constantin a convocat primul Sinod ecumenic la Niceea (325), unde dupa lungi dezbateri, invatatura lui Arie a fost condamnata si s-a adoptat formula ca Fiul lui Dumnezeu este de o fiinta cu Tatal si deci, din veci cu El. La sinod au fost alcatuite si primele 7 articole ale Simbolului de credinta (Crezul), a fost fixata data Pastilor (prima duminica dupa luna plina, dupa echinoctiul de primavara) si s-au dat 20 de canoane referitoare la disciplina bisericeasca.
Sfantul Constantin cel Mare a fost botezat pe patul de moarte de catre episcopul Eusebiu de Cezareea. A murit la scurt timp in Nicomidia si a fost inmormntat in Constantinopol, in biserica ctitorita de el.
Flavia Iulia Helena s-a nascut in provincia Bitinia. In anul 293, generalul roman Constantiu Chlorus, la indemnul imparatului Diocletian, divorteaza de imparateasa Elena. Acesta nu se recasatoreste, ci traieste departe de atentia publica, dar aproape de fiul sau. A reusit sa descopere pe dealul Golgotei crucea pe care a fost rastignit Hristos. Potrivit traditiei, in urma sapaturilor s-au gasit trei cruci. Pentru a se identifica crucea pe care a fost rastignit Hristos, au atins cele trei cruci de un mort. Acesta a inviat in momentul in care a fost atins cu Crucea Domnului.

Imparateasa Elena a zidit Biserica Sfantului Mormant, Biserica din Bethleem, pe cea din Nazaret si multe alte sfinte locasuri.
Semnificatia numelor Constantin si Elena
Numele Constantin este de origine latina si vine de la constans, constantis ("constant", "ferm").
Elena - Stravechiul nume Helene este explicat de unii prin gr. helane ("torta", "faclie", dar si "foc sacru", la sarbatorile numite Heleneia, dedicate zeitei Artemis), iar de altii prin gr. hele ("lumina arzatoare a soarelui").
 

In aceasta zi, de pomenirea Sfintilor Imparati Constantin si Elena, in calendarul popular intalnim o sarbatoare adresata pasarilor de padure, numita Constandinu Puilor sau Constantin Graur. Se crede ca in aceasta zi, pasarile isi invata puii sa zboare.

Tinand seama ca o noua generatie ameninta recoltele, era interzis sa se munceasca in acesta zi. Prin acesta odihna de la muncile campului, se credea ca recoltele nu vor fi mancate de pasari.


Anna - dorind multa sanatate tuturor celor care "se cheama" Constantin si Elena, mult spor si veselie!
La multi ani, Su' a mea!!!!

Inaltarea Domnului!

Numită şi Ispas, Înălţarea este celebrată de fiecare dată, joia, la şasea săptămâni după Paşte, când Iisus Hristos s-a înălţat la cer de pe Muntele Măslinilor, în prezenţa apostolilor săi.

În această zi, în anumite zone se ţin Moşii de Ispas: casele şi mormintele sunt împodobite cu crengi de paltin, iar la ferestre se pun frunze de leuştean. Tot azi se fac şi pomeni pentru morţi.
E ultima zi în care se mai pot înroşi ouă.
Sărbătoarea Înălţării Domnului are loc la 40 de zile de la Paşti şi precede sărbătoarea Rusaliilor. Dintre evanghelişti, doar Luca, în capitolul 24, versetele 50-53, ne relatează, pe scurt, Înălţarea lui Iisus la cer. "El i-a dus afară din Betania şi, ridicându-şi mâinile, i-a binecuvântat. Pe când îi binecuvânta, a fost despărţit de ei şi a fost înălţat la cer...". După ce a înviat, Iisus s-a arătat mai întâi Mariei Magdalena, care s-a dus şi a dat de ştire celor care fuseseră împreună cu El, dar aceştia nu au crezut-o. Apoi, s-a arătat într-un alt fel la doi dintre ei. Aceştia au vestit celorlalţi, însă nici pe ei nu i-au crezut. După aceea, s-a arătat celor unsprezece şi i-a mustrat pentru necredinţa şi împietrirea inimii lor. De asemenea, s-a arătat lui Toma, zis Geamănul, şi s-a mai arătat ucenicilor la Marea Tiberiadei, acolo unde vesteşte moartea lui Petru. Aşadar, în ziua Înălţării, Iisus era printre ucenicii Săi, cărora le-a poruncit să vestească Evanghelia. Astfel, după ce a vorbit cu ucenicii, Iisus a fost înălţat la cer şi S-a aşezat la dreapta lui Dumnezeu.

Inălţarea lui Iisus este amintită si în Simbolul Apostolilor şi în Crezul niceeano-constantinopolitan. Inaltarea la cer a Mantuitorului nu reprezinta numai un eveniment esential din viata Sa ci, in acelasi timp, constituie inaltarea omului din umilinta catre fiinta libera creata de Dumnezeu, deci indumnezeirea fapturii. Inaltarea Domnului ne intareste credinta ca Iisus va reveni iarasi, in glorie, asa cum au spus cei doi îngeri, asa cum L-au vazut Sfintii Apostoli inaltandu-se si, apoi acoperit de nor; este norul din care a vorbit Dumnezeu lui Moise pe Muntele Sinai, este norul care a invaluit pe Iisus si pe cei trei ucenici pe Muntele Toborului; este norul pe care va veni Dumnezeu pentru marirea Sa sa judece vii si mortii la sfarsitul veacurilor.

Dar sarbatoarea Inaltarii Domnului pentru noi, Romanii, mai are un sens : acela ca cinstim si pomenim pe Eroii si Martirii Neamului, care si-au dat viata pentru apararea si intregirea tarii, pentru dreptate si adevar. In credinta noastra ortodoxa marturisim ca acei crestini cu viata curata, care au murit cu credinta in inviere, nu mor, ci raman vesnic vii. La moartea trupului, sufletele lor se inalta la ceruri, in Casa lui Dumnezeu, si asteapta ziua cand toate trupurile vor invia. De aceea, de Inaltare sarbatorim Ziua Eroilor, Biserica Ortodoxa Romana din Tara si din Exil savarsind, prin preoti si Ierarhi, parastase sau slujbe de pomenire si rugandu-se pentru iertarea pacatelor si vesnica odihna a sufletelor celor care, din dragoste de Tara, Neam si Biserica, si-au dat viata.

Anna - Sperand ca totul sa nu fie in van...

Sf. Gheorghe

Sfântul Mare Mucenic Gheorghe sau George (versiuni: Georgiu, Georz, Giurgiu, Iorgu; din greacă Gheorghios «agricultor»; c. 275/280 – d. 23 aprilie 303) este un sfânt megalomartir, pomenit de aproape toate Bisericile tradiţionale, de obicei pe data de 23 aprilie. Patron al unui număr de ţări(printre care Anglia), regiuni şi oraşe (BOTOSANI). Sfântul Mare Mucenic Gheorghe/George s-a născut în Cappadocia, într-o familie creştină, şi a trăit în timpul domniei împăratului Diocleţian. Mai multe date nu se cunosc cu certitudine, neexistând nici un document al epocii, care să conţină date despre viaţa sa. Ceea ce se ştie despre el a fost scris ulterior, în Evul Mediu.
S-a înrolat în armata romană şi, parcurgând ierarhia militară, Sf. Gheorghe s-a făcut remarcat prin faptele de arme. În ciuda decretului împotriva creştinilor, emis de Diocleţian în 303, Sf. Gheorghe a ales să-şi mărturisească public credinţa creştină. Din ordin imperial, sfântul a fost întemniţat şi supus torturii pentru a-şi renega credinţa. Loviri cu suliţa, lespezile de piatră aşezate pe piept, trasul pe roată, groapa cu var, încălţamintea cu cuie, băutura otrăvită, bătaia cu vâna de bou şi toate celelalte torturi nu au reuşit să-l facă să renunţe la credinţa sa.

Martorii suferinţelor Sfântului Gheorhe, uimiţi de puterea sa de a rezista la durere, au renunţat la credinţa în zeităţi păgâne, îmbrăţişând creştinismul. O dovadă a sfinţeniei sale o reprezintă o minune săvârşită de Sf. Gheorghe în timpul întemniţării sale. Atingând trupul unui deţinut mort din celula sa, acesta a înviat, convingând-o astfel chiar pe împărăteasa Alexandra, soţia lui Diocleţian, să se creştineze. Întrucât Sf. Gheorghe a respins oferta împăratului de a-i acorda înalte onoruri în schimbul renunţării la creştinism, Diocleţian a ordonat omorârea prin decapitare a Sf. Gheorghe şi a soţiei sale.
Obiceiuri vechi, pierdute in negura anilor.

Sf. Gheorghe este stãpânul verii; oamenii aduc câte un pom verde pe care-l pun înaintea casei si, dacã se prinde, se spune cã Sf. Gheorghe l-a dat. Se pun în prag brazde verzi în care se înfig crengi de salcie, ca sã stie mortii de venirea Sf. Gheorghe cu primãvara; dacã douãzeci si patru de ore se pãstreazã verzi, se zice cã anul are sã fie vesel si oamenii sãnãtosi. Cine doarme în noaptea de Sf. Gheorghe în ieslea boilor îi aude vorbind. Cerul se deschide si în noaptea de Sf. Gheorghe, când dã putere tuturor pomilor sã înfloreascã: nucul, salcia si toti pomii pãdurilor. Paparudele tin într-una din cele nouã joi dupã Pasti.  Se tine de oamenii cu plugul si de femei în casã. Se lucreazã pânã la amiazã, când, întorcându-se cu plugul de la arat, se udã boii de la plug pentru a invoca ploile. Bãieti, fete si femei grele se udã cu apã unii pe altii, având credinta cã vor urma ploi regulate. O tin mai ales femeile, care în mare parte umblã din casã în casã cu gãletile cu apã, udã pe ai casei ca sã plouã, si cu banii strânsi chefuiesc toatã ziua; sustin ele cã bãrbatii n-au drept sã le zicã nimic în acea zi.
La hramul bisericii se asezau mese în curtea bisericii si se fãcea o masã comunã pentru tot satul. Se pregãteau bors cu peste, sarmale, pilaf, fripturã, brânzã. Se fãcea colac si colivã. Alesul: sãrbãtoare a ciobanilor – se aleg ciobanii, locul unde se va face strunga sau stâna; se aleg mieii din oi, sunt pregãtite oile pentru primul muls; se face primul cas. În timp de secetã, copiii se îmbracã în trente si unii cu boji în cap si pe la brâu, pleacã seara din casã în casã strigând: „Paparudã, rudã,/ Vino de ne udã/ Cu o gãleatã plinã,/ Ploaiele sã vinã;/ Cu o gãleatã rasã,/ Ploaia sã ne lase”. La auzul acestor cuvinte, fiecare stãpân al casei iese si udã cu apã pe copii. Dacã nu fac aceasta, se întâmplã sã nu plouã încã o sãptãmânã.
Pentru bunul mers al vietii si al treburilor: Mai toatã noaptea stau destepti, crezând cã astfel vor fi vioi si sãnãtosi tot anul. Unii rãmân douã nopti cu vitele pe câmp, pãscându-le ca sã fie sãnãtoase si lãptoase, ca, precum oamenii, asa si vitele sã capete putere pentru tot anul. Oamenii se bat cu urzici, spre a fi harnici si iuþi tot anul. Spun cã dacã tin aceste zile, Paparudele, le dã Dumnezeu ploaie la timp.


Anna - urand la multi ani tuturor celor a carui nume este Gheorghe, cu derivatiile de rigoare:).
La multi ani, tata-George!!!

PASTE FERICIT!

Serbarea Invierii Domnului este o celebrare speciala, cu semnificatii fundamentale si trairi intense...
Pentru mine este cea mai frumoasa Sarbatoare, cu toate ritualurile, cu metaforele si intelesurile ei...
Aproape tot ce se intampla pare un ritual continuu pe care il urmam aproape cu inima, fara a mai da atentie de ce-urilor enervante.
Curatirea prin post, spovedanie si impartasire alina un drum spinos odinioara, ne face sa devenim mai buni, mai blanzi, mai rabdatori, toleranti si constienti de rosturi...
Pastele inseamna unirea terestrului, trecatorului, finalului cu celestul, eternul si inceputul... Este simbioza prin care trupul devine spirit, iertarea devine iubire, datul devine soarta si moartea devine viata...alt fel de viata, dar totusi ceva, dincolo de moartea seamana sfarsit...
Eliberarea sufletului, a energiei creatoare catre alte ceruri decat cele cunoscute, tradarea-iertarea-iubirea dincolo de puteri de intelegere, invierea naturii sau re-aducerea intru viata a fortelor latente in iarna... toate ne pot face sa ne redam blanzeniei, iubirii si iertarii...
Bucuria inceputului, maririi perioadei de lumina in zi, soarelui deja datator de veselie si caldura, fac din aceasta Sarbatoare un festin al tuturor simturilor, credintelor, amintirilor si sperantelor...
De ceva vreme, pentru ca nu petrec foarte multe amintiri cu parintii mei din cauza ca Moldova mea e la ceva distanta..., de Sarbatori ii vizitez, pentru ca Sarbatoare pentru mine inseamna familie, iubire, intelegere, duiosie...
Abia astept sa parcurgem pasii cunoscuti intru intampinarea cum se cuvine a unui Adevar fundamental, primenindu-ne cugetele si sufletele, casele si mesele:).

Pentru ca pana dupa Paste nu va voi fi "in preajma", va urez de pe acum Paste Fericit!, sanatate, impliniri, toleranta, iubire, credinta, armonie si intelepciune...
Fie ca Lumina sa va insenineze sufletul, curatandu-l de temeri, urateli cotidiene si moine care nu va apartin, iar raspunsul dat sa fie zalog de viitor luminos...

Anna - visand la calatorii in Timp, la spalarea obrazului de dupa slujba (cu flori, banuti, ou alb, ou rosu, busuioc si apa sfintita), la pasca cu ciocolata, la mangaierea mamei si zambetul tatalui, la corul celor care simt si cred, la casa bunicilor (pe vremea cand ei o locuiau...).

Martisor - speranta si viata....

A fost odata ca niciodata, o vreme in care Soarele intruchipat intr-un barbat chipes obisnuia sa coboare pe pamant pentru a dansa hora in sate. Stiind care este noua pasiune a Soarelui, un dragon l-a urmarit si intr-una dintre aceste incursiuni pe pamant, l-a rapit si l-a aruncat intr-un beci, in castelul sau.
Pasarile au incetat sa cante iar copiii nu mai puteau sa rada, dar nimeni nu indraznea sa-l infrunte pe dragon.
Intr-una dintre zile, un tanar curajos a decis sa coboare in beci si sa salveze Soarele. Majoritatea oamenilor l-au insotit, dandu-i tanarului din puterea lor, pentru a reusi sa invinga puternicul dragon.
Calatoria sa a durat trei anotimpuri: vara, toamna si iarna. La sfarsitul ultimului, tanarul a reusit sa gaseasca castelul dragonului, unde era intemnitat Soarele. Si a inceput lupta, care a durat zile pana cand dragonul a fost infrant.
Fara puteri si ranit, tanarul a eliberat Soarele, reusind sa faca fericiti pe toti cei care-si pusesera ultimele sperante in el. Natura a reinviat, oamenii au inceput sa zambeasca din nou, doar flacaul nu a mai apucat sa vada primavara venind. Sangele cald din ranile sale cadea pe zapada.
In timp ce zapada se topea, flori albe, numite ghiocei, mesageri ai primaverii, rasareau din pamantul destelenit. Cand ultimul strop de sange al tanarului s-a scurs pe zapada imaculata, a murit fericit ca viata sa a servit unui scop atat de nobil.
De atunci oamenii obisnuiesc sa impleteasca doi ciucuri: unul alb si altul rosu. La inceputul lunii martie, barbatii ofera aceasta amuleta, numita martisor, fetelor pe care le iubesc.
Culoarea rosie reprezinta dragostea pentru tot ceea ce e frumos si ramane simbolul sangelui bravului tanar. Albul simbolizeaza puritatea, sanatatea si ghiocelul, prima floare care apare primavara.
Semnificati literara a martisorului este: micul martie. Un martie mai mic pe care sa-l purtam la piepturile noastre pentru ca iarna sa fie uitata si noul an sa inceapa.

Martisorul este strans legat de traditia romaneasca: el nu se intalneste decat in spatiul carpatic si in zonele limitrofe, la romani si la unele populatii invecinate, care l-au preluat de la acestia. Obiceiul este cu mult anterior crestinismului, stand in legatura cu scenariul ritual al anului nou agrar, celebrat primavara. Pana in veacul trecut, martisorul se daruia copiilor si tinerilor - fete si baieti deopotriva - de 1 martie, inainte de rasaritul soarelui. Snurul de martisor, format din doua fire de lana rasucite, colorate in alb si rosu, sau in alb si negru, reprezinta unitatea contrariilor: vara-iarna, caldura-frig, lumina-intuneric, fertilitate-sterilitate. Snurul era legat la mana, prins in piept si purtat, dupa zone, pana la Macinici, Florii, Paste, Armindeni, sau pana la inflorirea unor pomi fructiferi. Apoi era agatat, ca semn benefic, pe ramurile inflorite de macesi, vita-de-vie, visin, cires, se punea sub closca ori se agata la icoana. Ziua scoaterii martisorului era marcata de o petrecere numita "bautul martisorului". Cu trecerea timpului, de snurul bicolor s-au legat monede de argint si de aur. In ziua de astazi, de acest snur se atarna obiecte artizanale, intruchipand diferite animale, flori, litere etc. Unele legende populare spun ca martisorul ar fi fost tors de Baba Dochia, probabil o veche zeitate agrara, care, ajunsa la varsta senectutii, moare si apoi renaste la echinoctiul de primavara."Funia anului" Martisorul ramane peste veacuri "funia anului", care aduna laolalta saptamanile si lunile in cele doua anotimpuri stravechi ale calendarului popular: vara si iarna, simbolizate de snurul bicolor. La geto-daci si la latini anul nou incepea la 1 martie. Martie (mens Martius, "luna zeului Marte") era prima luna a anului. Astfel se explica numele lunilor septembrie (luna a saptea), octombrie (a opta), decembrie (a zecea). Calendarul popular la geto-daci avea doua anotimpuri: vara si iarna. Martisorul era un fel de talisman menit sa poarte noroc, oferit de anul nou impreuna cu urarile de bine, sanatate, dragoste si bucurie.Impletirea alb-rosie a snurului se regaseste in steagul calusarilor, la bradul de nunta, la podoabele junilor, la sambra oilor si in multe alte obiceiuri stravechi. Arheologii romani au gasit in asezarea preistorica de la Schela Cladovei, veche de 8000 de ani, pietre de rau cu urme de vopsea alba si rosie. Impletirea celor doua culori simbolizeaza geneza si regenerarea vietii.

Anna - fericita in pragul primaverii, catand inlauntru dupa renastere, viata, iubire, triluri si culori, zambete si flori...

Va doresc Bine...sa fiti sanatosi, norocosi, veseli si iubiti, impliniti si fericiti!

Sa purtati vesnic in suflet primavara, ramanand tineri si frumosi la chip, suflet si port:)...

1 Martie calator...

...sa v-aduc-un martisor!

"Vleau un maltisor!"

A strigat de zor

Sora mea mai mica

Care-i cam peltica.

"Sa fie-o pisica

Cu ochi de malgica

Cu bot neglicios

Cu colpul pufos!"

De lucru eu m-apuc de zor

Sa fauresc un martisor.

Am luat din curte ghiocei

Si-am împletit apoi din ei

Lipind cu-o raza de lumina

Un trup pufos, ca de felina

Drept ochi i-am pus doi licurici

Picioare- patru tepi de-arici

Dar coada din ce pot s-o fac?

Din fruzele unui copac!

Articol propus de: Chivu Alexandra GeorgianaLiceul Pedagogic - Clasa a-VI-a C

"Au innebunit salcamii

De atata primavara,

Umbla despuiati prin ceruri

Cu tot sufletu-n afara

Si l-au scos de dimineata

Alb si incarcat de roua

Cu miresme tari de ceruri

Smulse dintr-o taina noua

Au innebunit salcamii

Si cu boala lor odata

S-a-ntamplat ceva imi pare

Si cu lumea asta toata

Pasarile aiurite

Isi scot sufletul din ele

Pribegind de doruri multe

Calatoare printre stele

S-a-mbatat padurea verde

Nu mai e asa de calma,

Tine luna lunguiata

Ca pe-o inima in palma

Nu-mi vezi sufletul cum iese

In haotice cuvinte,

Au innebunit salcamii

Si tu vrei sa fiu cumïnte?"

Antiprimavara...

(A. Paunescu)

Ce daca vine primavara

Atata iarna e in noi

Ca martie se poate duce

Cu toti cocorii inapoi

In noi e loc numai de iarna

Vom ingheta sub ultim ger

Orbecaind pe copci de gheata

Ca un stingher spre alt stingher

Primavara care-ai fost

Nu veni, n-ai nici un rost

Poti sa pleci, suntem reci

Iarna ni-i pe veci.

Si vin din patriile calde

Cocorii toamnei ce trecu

Si cuiburi au murit la stresini

Si langa mine nu esti tu

Schimbari mai grave decat moartea

Au fost si sunt si vor mai fi

La mine-n suflet este vifor

Si vin nebuni sa faca schi

Si ninge pana la prasele

Ninsoarea-mi intra-n trupul tot

E-un dans de oameni de zapada

Ce-mbratisarea n-o mai pot

In noi e iarna pe vecie

Doi fosti nefericiti amanti

Ia-ti inflorirea primavara

Si toti cocorii emigranti!

Andreei mele dragi, cu toata coregrafia stiuta doar de sufletele noastre, lacrimi si amintiri...

Dragobete pupa fete!

Dragobete - zeu al dragostei pe plaiurile romanesti
Opozitia Dochiei (anul vechi) este nora sa, tot un personaj feminin care apare, in unele legende, este sotia lui Dragobete, (Dragomir, Iovan). Dragobete, numit si Cap de Primavara, era sarbatorit, in functie de zona etnografica, in una din zilele de la sfarsitul lunii februarie si inceputul lunii martie. Dupa legenda, el este fiul Babei Dochia si reprezinta, in opozitie cu aceasta, principiul pozitiv. Dragobetele, purtatorul dragostei si al bunei dispozitii pastreaza unele atributii ale zeului dragostei, Cupidon.
Dragobete - sarbatorit in ziua imperecherii pasarilor
El este sarbatorit in ziua imperecherii pasarilor care se strang in stoluri, ciripesc si incep sa-si construiasca cuiburile. De aceea, fetele si baietii asteptau cu nerabdarea si sarbatoreau Dragobetele pentru a fi si ei indragostiti tot anul. In aceasta zi, considerata, local, prima zi de primavara, fetele si baietii se adunau in grupuri si ieseau haulind si chiuind in camp, de unde adunau viorele si tamaioare. La Sanziene culegeau alte doua flori, roji (un fel de trandafir salbatic) si oglici (flori mici galbene), numite surioarele viorelelor si tamaioarelor, le faceau buchete si le slobozeau pe apa. Traditia sustine ca impreunarea florilor surori, vitregite de natura sa nu se intalneasca niciodata, echivala cu o fapta buna, reprezentand jumatate de sarindar.
Dragobete - Cap de Primavara, Cap de Vara, fiu al Babei Dochia
Dragobete este un zeu tanar al Panteonului autohton cu data fixa de celebrare in acelasi sat, dar variabila de la zona la zona (24 si 28 februarie; 1 si 25 martie), patron al dragostei si bunei dispozitii pe plaiurile romanesti. In unele traditii este numit Cap de Primavara, Cap de Vara, fiu al Babei Dochia si cumnat cu eroul vegetational Lazarica. Dragobete este identificat cu Cupidon, zeul dragostei in mitologia romana, si cu Eros, zeul iubirii in mitologia greaca (Muntenia, Dobrogea, Oltenia, Transilvania).
Se crede ca la ziua lui pasarile nemigratoare se strang in stoluri, ciripesc, se imperecheaza si incep sa-si construiasca cuiburile. Pasarile neimperecheate in aceasta zi ramaneau stinghere si fara pui pana la Dragobetele din anul viitor. Asemanator pasarilor, fetele si baietii trebuiau sa se intalneasca pentru a fi indragostiti pe parcursul intregului an. Pretutindeni se auzea zicala: "Dragobetele pupa fetele!" Daca timpul era favorabil, fetele si feciorii se adunau in cete si ieseau la padure haulind si chiuind pentru a culege primele flori ale primaverii. Din zapada netopita pana la Dragobete fetele si nevestele tinere isi faceau rezerve de apa cu care se spalau in anumite zile ale anului, pentru pastrarea frumusetii (Muntenia, Oltenia, Dobrogea, Transilvania).
Dragobete identificat cu Navalnicul
Dragostea curata a tinerilor, asociata de romani cu ciripitul si imperecherea pasarilor de padure, este pusa sub protectia unei indragite reprezentari mitice, Dragobetele. El este identificat si cu o alta reprezentare mitica a Panteonului romanesc, Navalnicul, fecior frumos care ia mintile fetelor si nevestelor tinere, motiv pentru care a fost metamorfozat de Maica Domnului in planta de dragoste care ii poarta numele (o specie de feriga). Celebrarea lui Dragobete este prefatata de o alta zi indragita de tineri, Vlasie.
Sfantul mucenic Vlasie (11 februarie) din calendarul ortodox a devenit in Calendarul popular protector al pasarilor de padure si al femeilor gravide. De ziua lui s-ar intoarce pasarile migratoare, li s-ar deschide ciocul si ar incepe a canta. Peste doua saptamani, la Dragobete, se strang in stoluri, ciripesc, se imperecheaza si incep sa-si construiasca cuiburile in care isi vor creste puii. De frica sa nu ciricaie ca pasarile, nimeni nu lucra in ziua de Dragobete. Din pacate, aceasta frumoasa zi a dragostei, nascuta pe pamant romanesc, inca vie in satele oltenesti, intim legata de ritmurile naturii (infloritul florilor de primavara, imperecherea pasarilor) se incearca a fi inlocuita de Sf. Valentin, sarbatoare de import, aparuta de cativa ani pe trotuarele si pietele publice ale oraselor.

In dimineata zilei de 24 februarie, tinerii ieseau din sat la padure, faceau o hora, se sarutau si se strangeau in brate. Fetele adunau flori de primavara pe care le foloseau pentru descantecele de dragoste. Viorelele si tamaioarele erau pastrate pana la Sanziene, pe 24 iunie, cand erau aruncate pe o apa curgatoare. Exista credinta ca cele care nu faceau acest lucru, ramaneau nelogodite. Pretutindeni se auzea zicala: "Dragobetele saruta fetele!".Nu cred ca este intamplator faptul ca tinerii ieseau la padure in aceasta zi, daca tinem seama ca Dragobetele locuia prin paduri, pentru a pedepsi persoanele care au lucrat in ziua praznuirii sale. De aici a luat nastere si expresia "Nu te-o prinde Dragobetele prin padure".In apropierea pranzului, fetele incepeau sa coboare in fuga spre sat. Aceasta fuga era numita "zburatorit". Flacaii urmareau fetele dragi si acestea se lasau prinse daca tinerii erau dupa placul inimii lor. Avea loc o imbratisare, ce era urmata de un sarut, care semnifica logodna pentru cel putin un an de zile. Multi parinti abia acum aflau simpatiile tinerilor. Se intampla ca unii sa fie multumiti, iar in cazul in care nu erau de acord cu alegerea facuta, logodna virtuala era respectata. Din zapada netopita pana la Dragobete, fetele si nevestele tinere isi faceau rezerve de apa cu care se spalau in anumite zile ale anului, pentru pastrarea frumusetii.Dragobetele trebuia tinut cu orice pret: Daca nu se facea cumva Dragobetele, se credea ca tinerii nu se vor indragosti in anul care urma. In plus, un semn rau era daca o fata sau un baiat nu intalnea la Dragobete macar un reprezentant al sexului opus, opinia generala fiind ca, tot anul, respectivii nu vor mai fi iubiti, iar daca o fata iesea impreuna cu un baiat si nu se sarutau, se credea despre ei ca nu se vor mai iubi in acel an.Etimologia cuvantului Dragobete
Unii filologi sustin ca numele "Dragobete" provine de la doua cuvinte vechi slave "dragu" si "biti", care s-ar traduce prin expresia "a fi drag". Alti filologi sustin ca vine din cuvintele dacice “trago” - tap (mai tarziu devenit “drago”) si “bete” - picioare. Tapul simbolizand la romani fecunditatea!
Exista si ipoteza ca "Dragobetele” se traduce prin "chipul frumos din Casa lui Dumnezeu, tanarul frumos, ales ", de la cuvintele dacice "drag”, ce semnifica "chip frumos”, "chip de lumina’’ si "betel”- "casa lui Dumnezeu”.
Etnograful Marcel Lutic sustine ca „Majoritatea denumirilor pentru aceasta sarbatoare sunt calchieri dupa numele din slava veche a sarbatorii crestine a "Aflarii Capului Sfantului Ioan Botezatorul", sarbatoare numita in spatiul slav "Glavo-Obretenia". Romanii au adaptat aceasta denumire din slava, asa aparand in veacurile evului de mijloc denumirile "Vobritenia", "Rogobete"," Bragobete", "Bragovete" (unele dintre ele, foarte apropiate de mult mai cunoscutul Dragobete), pana cand, probabil si sub influenta principalelor caracteristici ale sarbatorii, s-a impus pe arii destul de extinse, mai ales in sudul si sud-vestul Romaniei, denumirea "Dragobete".Floarea dragostei
In lumea satului, plantele erau de mare ajutor pentru a afla daca tinerii se casatoresc. Una din aceste plante era numita Floarea dragostei, o planta cu frunze in forma de lance si flori roz-purpurii, care crestea in locuri inalte. Se plantau in gradina doua fire de Floarea dragostei pentru tinerii indragostiti si daca cele doua plante se apropiau, era semn ca ei se vor casatori.Daca in unele legende, Dragobete apare ca fiu al Babei Dochia, in altele ca fiind Navalnicul sau cumnatul lui Lazarica cel mort din dor de placinte, un lucru e sigur: este tanar si este protectorul dragostei si al indragostitilor. (crestin-ortodox.ro)

Anna - pur si simplu fermecata...

Valentine...

Odată era un împărat roman al cărui nume era Claudiu al II-lea. Acesta era un luptător îndârjit şi a avut multe războaie. A vrut o armată puternică dar majoritatea bărbaţilor lui nu au vrut să meargă în luptă. Fin sociolog, Împăratul s-a gândit că bărbaţii voiau să stea acasă cu soţiile şi copiii lor în loc să se lupte pentru el (oare de ce?!).
Claudiu a găsit o soluţie pentru această problemă. A decis ca niciunul dintre soldaţii din Roma să nu se mai poată căsători. Împăratul s-a gândit că această lege îi va face pe bărbaţi să meargă la război şi să lupte ca nişte adevăraţi soldaţi. De parca nu iubirea, ci casatoria ii facea pe bietii lancieri sa lancezeasca in alcov decat sa imbratiseze bravi calea razboaielor sangeroase...
Valentin, care era un preot, credea că oamenii trebuiau să se căsătorească (probabil avea darul ironiei...vorba ceea: "cum e mai bine: sa ma casatoresc sau nu? Raspuns: oricum faci, vei regreta mai tarziu"). Astfel el a căsătorit în secret cupluri, slabind puterea militara si potentialul de propasire al propriului regat... El făcea cununiile în locuri secrete, deci împăratul nu-l putea găsi (caci desigur, daca erau locuri secrete, nimeni nu le stia locatia...nici macar mirii).
Dar Claudiu l-a găsit. Valentin a fost arestat şi adus în faţa împăratului (caci daca era adus in spatele sau...). Lui Claudiu i-a plăcut de Valentin (mai bine ca nu i-au pus fata in spate!!!) şi a crezut că este un om tânăr şi înţelept (oare ce i-a spulberat aceasta prima impresie? ). L-a încurajat să renunţe la creştinism şi să devină un soldat roman (prietenos, Claudiu asta...). Valentin a refuzat. El a fost întemniţat şi condamnat la moarte. Până în ziua execuţiei, el a trimis scrisori de adio către prietenii săi şi le-a semnat scriind "Adu-ţi aminte de Valentin al tău."
Valentin a fost probabil ucis pe 14 februarie în anul 269 sau 270. Totuşi este necunoscută data datorită faptului că nu se ştie dacă legenda este adevărată dar este oricum o poveste frumoasă. Nu există dovezi pentru a arăta dacă această poveste este adevărată sau nu dar oricum ziua de Sfântul Valentin este celebrată în onoarea sa. In sensul ca il comemoram pe sarmanul om despre care nici nu stim daca a existat? sau daca a murit, in cazul in care a existat?

Randurile de mai sus reprezinta una din povestile vehiculate despre ziua de 14 februarie (mai sunt niste adaosuri care apartin unei subsemnate putin ofuscate).

Un nene (ba doctor, ba preot, cand tanar, cand batran, cand calare, cand pe jos...) a murit in aceasta zi, iar praznuirea sa a devenit peste multi ani pretext de uriase vanzari de dulciuri, treburi invariabil rosii, de preferat cordiforme...

Fiecare intelege ce vrea... unii poarta lucrusoare rosii pentru ca alienii nedumeriti sa priceapa ca sunt indragostiti, altii consuma ori daruiesc portii generoase de romantism, fiecare incearca sa profite cumva de pe urma unei zile pe care daca o ignori, se razbuna. Am vazut cupluri "cerebrale" , care au hotarat dezicerea de aceste manifestari infantile dar care, contaminati de atatea declaratiuni, inimaciuni, dulcegarii si promovari tasnitoare a sangelui din nas, ar fi cedat... doar asa... de dragul uniformitatii... Dar s-au tinut tari pana la adaportul serii care a adus plansete si reprosuri...

Pardalnica inimioara asta...

Si eu, ca altii nu inteleg de ce sa sarbatorim iubirea, casatoria, romantismul (ori ce o mai fi...) intr-o unica zi, atata timp cat originile celebrarii sunt cam departe de sensul perpetuat... Si oricum, parca manifestarile desacralizeaza...Se cronometreaza saruturi, se concureaza declaratii de dragoste, oamenii pot deveni bigami, dodecagami intr-o unica zi gratie falselor casatorii cu durata determinata... intr-un fel de turma sub semnul inimioarei....

Imi plac sarbatorile, imi place enorm Dragobetele nostru, care are noima si rezonanta dulce, insa praznicul de maine are un iz suspect.

Anna - dorindu-si ca oamenii sa se iubeasca si sa isi arate acest lucru zilnic, sa se luniverseze, nu doar aniverseze:), sa isi inventeze propriile sarbatori pline de semnificatii si sa creada in cele care adevarate, nu in surogate importate...

Boboteaza

Boboteaza (Iordanul) - 6 ianuarie: la Boboteaza nu se spala rufe, apa sfintita luata acum are puteri miraculoase, ea nu se strica niciodata. La Boboteaza se sfintesc toate apele, iar preotul se duce la o apa unde va arunca crucea. Mai multi barbati se arunca in apa ca sa o aduca inapoi, iar cel care va scoate crucea din apa va avea noroc tot anul.

Iordanitul femeilor: in satele din nordul tarii, pe vremuri, femeile se adunau in grupuri mari acasa la cineva si duceau alimente si bautura. Dupa ce serveau masa, ele cantau si jucau toata noaptea. Dimineata ieseau pe strada si luau pe sus barbatii care apareau intamplator pe drum, ii luau cu forta la rau amenintandu-i cu aruncatul in apa. Tot acum, in unele regiuni, avea loc integrarea tinerelor neveste in comunitatea femeilor casatorite prin udarea cu apa din fantana sau dintr-un rau. In noaptea de Boboteaza, tinerele fete isi viseaza ursitul. Ele isi leaga pe inelar un fir rosu de matase si o bucatica de busuioc; busuioc se pune si sub perna. Fetele care cad pe gheata in ziua de Boboteaza pot fi sigure ca se vor marita in acel an.
Sfantul Ioan Botezatorul - 7 ianuarie: acest obicei, numit "Udatul Ionilor", are loc in Transilvania si Bucovina. In Bucovina, la portile tuturor care poarta acest nume se pune un brad impodobit, iar acesta da o petrecere cu lautari. In Transilvania cei care poarta acest nume sunt purtati cu mare alai prin sat pana la rau unde sunt botezati/ purificati.
Boboteaza In suita celor 12 sarbatori importante crestine se numara si Boboteaza (Botezul Domnului), tinuta in fiecare an, in ziua a sasea a lunii ianuarie. Sarbatoarea este menita sa reaminteasca cele petrecute la apa Iordanului, inainte ca Iisus sa paseasca in viata publica, la implinirea varstei de aproximativ 30 de ani. Intrucat in aceasta zi Iisus s-a prezentat pentru prima data in lume, sarbatoarea se mai numeste si Epifanie, Teofanie, Aratarea Domnului. Inca din sec. 3, poate si mai inainte, este semnalat inceputul acesteia. Cert este ca in "Constitutiile Apostolice" Boboteaza figura deja printre sarbatorile crestine, alaturi de Craciun si de Pasti.In Iordan botezandu-Te Tu, Doamne...

Evenimentul Botezului este descris de catre toti evanghelistii. Matei ne relateaza ca Iisus a venit din Galileea la raul Iordan unde boteza Ioan Botezatorul, cerand sa fie si el botezat. Ioan i-a zis: "Eu am trebuinta sa fiu botezat de tine si tu vii la mine" (Matei 3, 14), iar la raspunsul lui Iisus ca asa se cuvine, a fost botezat in cele din urma de catre Ioan. Boboteaza (Botezul Domnului) este o manifestare a celor trei Persoane ale Treimii: Fiul se boteaza in Iordan de catre Ioan, Spiritul Sfant se coboara asupra lui Iisus in chip de porumbel, iar Tatal din cer Il declara ca fiind Fiul sau. Boboteaza (6 Ianuarie) si cu Sf. Ioan (7 Ianuarie) aproape ca formeaza una si aceeasi sarbatoare. In ajun, preotul sfinteste casele cu apa care a fost sfintita in dimineata aceea dupa Liturghie. Oamenii tin post negru pana ce vine preotul si beau din aceasta apa sfintita. Preotul este precedat de copii imbracati in camasi albe, sunand din clopotei si deschizand calea preotului, strigand Kira Leisa, adica pronuntarea romaneasca a grecescului Kyrie Eleison (Doamne miluieste). Pe langa Troparul Bobotezei, copii canta colinde speciale care descriu minunea care a avut loc la Iordan (Botezul lui Iisus). In ziua aceasta, in afara de preot, nimeni nu se duce colindand din casa in casa.
In ziua de Boboteaza, dupa liturghie, preotul impreuna cu enoriasii fac o procesiune spre un lac, rau sau vreun izvor, pentru slujba Sfintirii Apelor. Cand Troparul Bobotezei incepe, vanatorii si padurarii satului impusca peste ape ca sa alunge duhurile necurate. Astazi, acest obicei a pastrat doar semnificatia festiva a unui foc de artificii, fiind lipsit de simbolism. Daca este frig, se pregateste o cruce de ghiata, pentru a marca locul slujbei si la sfarsit preotul arunca in apa o cruce de lemn, iar feciorii satului se arunca sa o scoata, chiar daca este ger. Se crede ca in ziua aceasta toate apele pamantului sunt sfintite; de aceea femeile nu spala rufe pentru urmatoarele opt zile pana la sfarsitul praznicului.

Mos Nicolae

Distanta de numai sase zile care separa Santandreiul de Sannicoara a favorizat o vie circulati a motivelor si practicilor rituale, astfel ca cercetatorul intampina serioase dificultati cand incearca stabilirea semnificatiilor calendaristice. Santandreiul este plasat intr-un timp sumbru, invaluit de spiritele malefice care devin extrem de violente in "Noaptea Strigoilor". Puterea fortelor potrivnice incepe sa scada dupa miezul noptii, la cantatul cocosilor. Lumea ce parea ca merge spre prabusire este salvata insa in fiecare an de Sannicoara, personaj mitologic imaginat ca un mos cu barba alba, calare pe cal, a carui atributie principala era vegherea portii cerului dinspre apus, pe unde incearca soarele sa se strecoare in tinuturile de miazanoapte. Acelasi rol il avea, sustine legenda, Santoaderul care pazea poarta dinspre rasarit a cerului.
Mos Nicolae este o personificare la varsta senectutii, a timpului imbatranit care a preluat din Calendarul crestin numele si data de celebrare ale Sf. Nicolae (6 decembrie), personaj real (episcop din Myra, mort probabil in anul 342), aparator al dreptei credinte in Iisus. In traditiile romanesti Mos Nicolae are atributii straine de statutul sau ierarhic: apare pe un cal alb, aluzie la prima zapada care cade la inceputul iernii, pazeste Soarele care incearca sa se strecoare pe langa el spre taramurile de miazanoapte pentru a lasa lumea fara lumina si caldura, este iscoada lui Dumnezeu pe langa Drac, ajuta vaduvele, orfanii si fetele sarace la maritat, este stapanul apelor si salveaza de la inec corabierii, apara soldatii pe timp de razboi, motiv pentru care este invocat in timpul luptelor. In noptile marilor sarbatori, cand se deschide cerul pentru o clipa, oamenii pot sa-l vada stand la Masa Imparateasca in dreapta lui Dumnezeu. Mos Nicolae imparte astazi, asemanator lui Mos Craciun, daruri celor mici. Mai veche este insa traditia pedepsirii copiilor neascultatori cu nuielusa lasata in incaltarile lor in noaptea de 5/6 decembrie. Ca sfant, Mos Nicolae a fost mai darnic cu pedepsele decat cu recompensele. Conform traditiei crestine, el pedepsea pe cei care se abateau de la dreapta credinta lovindu-i cu nuiaua peste maini. Ziua de 6 decembrie incheie ciclul de sarbatori si practici magice, dedicate in special lupilor si spiritelor mortilor-strigoi, inceput la mijlocul lunii Noiembrie (Filipii de Toamna, Filipul cel Schiop, Ovidenia, Lasatul Secului de Craciun, Noaptea Strigoilor si Santandrei) si incheiat la inceputul lunii decembrie (Zilele Bubatului, Varvara, Mos Andrei), specific unui stravechi inceput de an autohton, probabil Anul Nou dacic.
Sannicoara reproduce un vechi nume propriu, gr. Nikolaos, folosit in Grecia antica cu multe secole inaintea erei noastre. "Nikolaos se incadreaza intr-o bogata familie de compuse al caror prim element este nik- (verbul nikao - "a invinge", substantivul nike- "victorie"), semnificatia acestuia explicand in buna masura favoarea de care se bucura numele si, implicit, frecventa lui in onomastica greaca". Traditiile populare romanesti par a nu fi straine de semnificatiile stravechi ale numelui grecesc. Sarbatoarea de pe sase decembrie prefigura victoria binelui asupra raului, a luminii asupra intunericului: "la Sf. Nicolae se intoarce noaptea la ziua cu cat se suceste puiu-n gaoace" , spune o zicala musceleana. Aceleasi simboluri optimiste apare si din legenda ardeleana despre Sannicoara si Santoader, pazitori ai Soarelui, ca si din traditia bucovineana care sustine ca Sannicoara poate fi vazut in noaptea de Anul Nou "in lumina mare, atunci cand cerurile se deschid de trei ori" Legendele si traditiile dedicate lui Sannicoara, in esenta precrestine, vorbesc de puterea sa neobisnuita invocata de soldatii care porneau la lupta, de ajutorul dat, ca stapan al apelor, corabierilor; de sprijinul acordat fetelor sarace la maritat, de grija purtata sufletelor etc. Daca la informatiile etnografice si folclorice de mai sus adaugam contextul favorabil in care este prezentat Sannicoara in colinde, ca si pozitia sa privilegiata in Panteonul romanesc, putem afirma ca acesta a fost un personaj mitologic al carui cult se asemana cu cel al Santoaderului, Sangiorzului, Santiliei si Samedrului. Sunt indicii ca unele atributii ale lui Sannicoara au fost preluate, treptat, de sarbatorile vecine: Santandrei si de sarbatorile de iarna (crestinortodox.ro)

Sfantul Andrei

Ziua de 30 nioembrie este sarbatoarea Sfantului Apostol Andrei. Ea are o semnificatie aparte pentru poporul roman. Sfantul Andrei este cel care a botezat primii crestini pe teritoriul tarii noastre, fiind considerat patronul spiritual al romanilor.
Sfantul Andrei, originar din Betsaida, inainte de a fi Apostol al Domnului era ucenic al Sfantului Ioan Botezatorul. El s-a hotarat sa-l urmeze pe Iisus Hristos si a devenit „cel intai chemat”, dupa cum aflam din scripturile bisericii. Dupa Invierea lui Iisus si coborarea Spiritului Sfant (Rusaliile), apostolii s-au intalnit si au tras la sorti care unde se va duce pentru propavaduirea credintei crestine. Tinutul Scytia, adica Dobrogea, i-a revenit Sfantului Andrei. Dupa multe peregrinari, el se stabileste in Peloponezul grecesc, în orasul Patras, langa Corint in judetul Constanta, unde moare din ordinul guvernatorului roman Aegeas pe 30 noiembrie in anul 60 in timpul Imparatului Nero.
Sursele bisericesti vorbesc despre faptul ca Sfantul Andrei a fost rastignit pe o cruce in forma de X cu capul in jos, careia i s-a spus „Crucea Sfantului Andrei” si care se regaseste pe steagul Scotiei.
Peste tot in lume exista datini si obiceiuri populare, insa parca niciunde traditiile nu cunosc „fastul” si semnificatiile celor romanesti. Legendele spun ca in noaptea Sfantului Andrei (29/30 noiembrie) se practica ritualuri cu scopul de a proteja oamenii, animalele si gospodariile. Este noaptea in care spiritele negre bantuie locurile pamantesti. De aici traditia ca de Sfantul Andrei se dezleaga secrete, se gasesc autorii unor crime, ale unor furturi. Acest obicei se desfasuara la miezul noptii, in cimitir cu apa sfintita, lumanari, un vas nou cu gura larga si cativa banuti de argint care se pun pe un mormant parasit. Dupa ce se spun cateva rugaciuni, se poate vedea in apa turnata in vas firul evenimentelor.
Traditiile de Sfantul Andrei sunt variate si multiple, poate nicio alta sarbatoare nu este asa plina de simboluri ca aceasta. Legendele din Bucovina spun ca in noaptea Sfantului Andrei lupii incep sa vorbeasca si isi misca gaturile intepenite. Cel ce vrea sa auda vorbele lupilor, va muri repede, iar daca un om este atacat de lupi acesta se va transforma in varcolac.
De Sfantul Andrei femeile intorc oalele si canile cu gura in jos sau scot din soba cenusa calda pentru ca strigoii sa nu se adaposteasca la caldura sau imprastie prin curte bucati de paine pe care strigoii sa le manance si sa nu mai intre in casa. Ca sa se apere de varcolaci atarna siruri de usturoi la intrare si lasa candela aprinsa (in unele zone exista obiceiul de a se unge cu usturoi tocurile usilor si ferestrelor). Animalelor li se amesteca in hrana cate un fir de busuioc sau li se pune o picatura de aghiasma in apa. In trecut exista „descantecul sarii”: un drob de sare descantat era ingropat in fata grajdului. El era dezgropat la primavara de Sfantul Gheorghe cand sarea era amestecata in hrana animalelor ca sa le fereasca de farmece.
Sarbatoarea Sfantului Andrei este prevestitoarea ursitului pentre fetele tinere nemaritate. Se spune ca un fir de busuioc asezat sub perna face ca in vis sa apara imaginea ursitului. In alte parti se foloseste metoda „facutului cu ulcica”: singura in fata sobei, fata intoarce un vas nou de lut pe fundul caruia lasa sa arda 3 carbuni. Rostind o incantatie ea roteste usor vasul si atrage atentia celui iubit. Un alt obicei pentru a ghici viitorul consta in a privi un pahar cu apa neinceputa in care arunca o verigheta sfintita de preot in mijlocul caruia apare chipul ursitului. Tot pentru aflarea viitorului o fata dezbracata se aseaza intre doua oglinzi cu o lumanare in fiecare mana si priveste intens in oglida din fata. Se spune ca in oglinda din spate i se reflecta scene din viitor si imaginea viitorului sot.
De Sfantul Andrei se poate afla prognoza pentru anul urmator. Traditia spune ca se iau 12 cepe care se duc in podul casei si se lasa acolo pana in seara de Craciun. Fiecarei luni a anului ii corespunde o ceapa. Cepele care s-au stricat semnifica luni ploioase cu grindina, iar cele care au incoltit, luni favorabile pentru recolta. La fel se face si cu graul care este pus la incoltit pentru fiecare membru al familiei. Cel al carui grau este frumos si inalt se spune ca va avea un an bun cu bani si sanatate. Daca in noaptea Sfantului Andrei este senin si cald, atunci vom avea o iarna blanda, daca este ger, vom avea o iarna grea.

Mihail & Gavril - 8 noiembrie

Despre ingeri, Biserica afirma ca ei sunt "duhuri slujitoare", adica fiinte fara de trupuri, slugi credincioase lui Dumnezeu si totodata prieteni si ocrotitori ai nostri, pusi de Dumnezeu, pe drumul anevoios de la leagan, la patria noastra cereasca, la "Cerul nou si pamantul nou" ce vor sa fie. Asadar, daca ingerii se arata sub forme vazute, nu-i asta firea lor cea adevarata, forma vazuta este un chip de imprumut, ei sunt "lumea nevazuta", "cerul". Dupa descoperirile Sfintei Scripturi si dupa marturisirile Sfintilor, ingerii iubesc pe Dumnezeu, Il preamaresc si-I implinesc voia Lui in conducerea lumilor, imparatiilor, a popoarelor, a oamenilor. Ca slujitori, ingerii sunt uneori implinitori ai pedepselor lui Dumnezeu, cum a fost focul peste Sodoma sau pedepselor peste Egipt. Dar, in mod statornic, ingerii slujesc la apararea si calauzirea oamenilor. Ei duc rugaciunile noastre la Dumnezeu, ei ocrotesc pe cei drepti: pe Lot de foc, pe Ilie de Ahab, pe cei trei tineri in cuptorul din Babilon, pe Apostolul Petru de Irod. Ei vestesc faptele mari ale mantuirii: Nasterea Domnului, suferinta din Ghetsimani, Invierea Domnului, a doua Lui venire. Ingerii pazitori sfatuiesc de bine pe oameni prin glasul constiintei: tot ce este in noi bun, curat, luminat, orice gand frumos, orice miscare buna a inimii, rugaciunea, pocainta, faptele bune, toate acestea se nasc in noi si se infaptuiesc din indemnul ingerului pazitor. La inceput, toti ingerii au fost facuti de Dumnezeu buni, stralucind de frumuseti, de intelepciune si de tot felul de daruri. Dar, Stapanul Cerului si al pamantului i-a supus unei incercari prin care ingerii, cu voie libera, sa-si dovedeasca ascultarea. Incercarea aceasta s-a petrecut inainte de facerea lumii. Si, in aceasta incercare, o parte din ingeri, in frunte cu Lucifer, cel mai frumos si cel mai inzestrat dintre ei, s-a razvratit impotriva Ziditorului sau, zicand: "Pune-voi scaunul meu deasupra norilor si voi fi asemenea cu Cel Preainalt". Si ametit de mandrie, n-a vrut sa mai asculte de Dumnezeu. Despre caderea lui Lucifer si a ingerilor lui, Scriptura ne vorbeste asa: "Si s-a facut razboi in cer: Mihail, si ingerii lui, au pornit razboi cu balaurul. Si se razboia si balaurul si ingerii lui si n-a izbutit el, nici nu s-a mai gasit pentru ei loc in cer. Si a fost aruncat balaurul cel mare, sarpele cel de demult, care se cheama satana, diavolul cel ce insala pe toata lumea, pe pamant si ingerii lui au fost aruncati cu el". Si asa a cazut Lucifer din cinstea de arhanghel, precum graieste Domnul: "Am vazut pe satana ca un fulger cazand din cer". Si asemenea cu el si ceata de ingeri ce era sub dansul, inaltandu-se, a cazut si demonii, luptatori impotriva mantuirii noastre s-au facut.
Dar Arhanghelul Mihail, de-a pururi laudatul, pazind ca o sluga credincioasa, "credinta catre Stapanul sau, s-a aratat adevarata capetenie peste cetele celor fara de trupuri". Ca, vazand cum a cazut vicleanul Lucifer, a laudat cu glas pe Domnul tuturor si a zis: "Sa luam aminte, noi, care suntem fapturi, ce a patimit Lucifer, cel ce era cu noi: cel ce era lumina, acum intuneric s-a facut. Ca cine este ca Dumnezeu? Mi-ca-El? Ca numele de Mihail asta insemneaza: "Cine este ca Dumnezeu". Si asa s-a intocmit soborul, adica adunarea si unirea tuturor ingerilor credinciosi lui Dumnezeu, iar Mihail Arhanghelul a fost randuit de Atotputernicul Dumnezeu capetenie a ingerilor buni si mare folositor si de bine facator al mantuirii noastre si, luand chip vazut, s-a aratat multora, atat in Legea veche cat si in Legea noua.
Impreuna cu Sfantul Arhanghel Mihail serbam astazi si pe preafrumosul si inveselitorul Arhanghel Gavriil, ca si acesta, luand chip vazut, multe faceri de bine a daruit neamului omenesc, aratate in amandoua Testamentele. Asa, in proorocia lui Daniil, Gavriil este numele talmacitor al vedeniei. Asemenea, Gavriil - Dumnezeu este puterea mea - arata lui Daniil intelesul celor saptezeci de saptamani de ani pana la venirea lui Mesia Hristos. Dupa traditie, tot el, Gavriil, vesteste lui Ioachim si Ana ca din ei va sa se nasca Doamna, Stapana noastra, Maria, Nascatoarea de Dumnezeu. In Legea noua, Gavriil descopera preotului Zaharia, nasterea lui Ioan, Botezatorul Domnului. Tot Gavriil anunta Fecioarei din Nazaret nasterea de la Duhul Sfant a Domnului Hristos, Mantuitorul lumii. Unii zic ca tot Arhanghelul Gavriil a fost ingerul in vesmant alb, care, pogorandu-se din cer, a rasturnat piatra de pe usa mormantului si a sezut deasupra ei, la ceasul Invierii Domnului. Si el a fost acela care, cel dintai, a dat Mironositelor vestea Invierii. Si, ca sa zicem mai cuprinzator, dumnezeiescul Gavriil a slujit la toata iconomia Intruparii Cuvantului lui Dumnezeu, din inceput si pana la sfarsit.

Sfintii Ioachim si Ana

Sfânta Ana, care prin harul lui Dumnezeu deveni bunica dupa trup a Domnului Nostru Iisus Hristos, se tragea din neamul lui Levi, ultima nascuta a marelui Preot Matan si a sotiei sale Maria. Ana s-a cununat cu inteleptul Ioachim din Galileia si a nascut pe Maria Prea Sfânta Maica Domnului. Dupa ce a nascut pe Maica Domnului, pe care Dumnezeu o rostuise ca cea mai sfânta din neamul omenesc, singura atât de curata ca sa primeasca in ea pe Mântuitorul lumii, si dupa ce a incredintat copilul la Templu, la vârsta de trei ani, ca o ofranda pura si neprihanita, Sfânta Ana si-a petrecut restul vietii sale in post, rugaciune si faceri de bine celor lipsiti, asteptând sa se indeplineasca ceea ce promisese Dumnezeu. Si-a dat sufletul in pace in mâinile lui Dumnezeu la vârsta de 69 de ani. Sfântul Ioachim a murit la vârsta de 80 de ani ; dar nu se stie care dintre cei doi a murit mai întii. Singurul lucru pe care ni l-a transmis Traditia Bisericii este ca Prea Sfânta Maica Domnului isi pierduse deja parintii la vârsta de 11 ani pe când era inca in Templu.

Tatal Sfintei Fecioare, Ioachim, se tragea din neam imparatesc. Credea cu tarie in Dumnezeu si, fiind bogat, le facea multe daruri celor nevoiasi. Cel mai mare necaz al lui era ca nu putea avea copii. Textele spun ca Ioachim a urcat pe munte sa se roage la Dumnezeu, Care l-a ascultat si a dat sotiei sale Ana rod sfant pantecelui, pe Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu - de unde numele pus copilului: Maria, care inseamna 'copil dorit'. Dar Ana se tragea din Matan, al 23-lea din neamul lui David si al lui Solomon. Este motivul pentru care Evanghelia incepe prin afirmatia ca Iisus e un descendent, prin Mama Sa, al regilor iudei Solomon si David.

Sărbătorirea în aceeaşi slujbă a Sfinţilor Ioachim şi Ana, părinţii Maicii Domnului şi bunicii lui Isus, este un omagiu adus bunicilor şi o reamintire a datoriei de a cinsti pe părinţii părinţilor noştri.

Ioachim este numele folosit şi în Vechiul Testament; se compune din numele lui Dumnezeu, Iahvé, şi un alt cuvânt care poate însemna: "a acorda, a împlini" sau "a ridica, a uşura (pe un nenorocit)"; împreună au înţelesul: "Dumnezeu acordă" ceea ce i s-a cerut sau "Dumnezeu ridică", scapă pe cel nenorocit de ocară. Numele acesta se dădea copiilor doriţi şi ceruţi în rugăciune de la Dumnezeu; prin naşterea lor împlineau rugăciunea părinţilor şi ridicau ocara ce apăsa familia fără copii.

Ana este unul dintre cele mai răspândite prenume feminine. După diferitele forme ale unui cuvânt ebraic, poate avea înţelesul de "graţioasă, amabilă, drăguţă" sau "Iahvé - Dumnezeu - a avut milă, a fost îndurător, a fost darnic", cu înţelesul de: "a revărsat multe daruri, calităţi".

Nasterea Maicii Domnului sau Sfanta Maria mica

Naşterea Maicii Domnului este unul din Praznicele Împărăteşti ale Bisericii Ortodoxe, care este sărbătorit în 8 septembrie.
Presfânta Fecioară, Născătoarea de Dumnezeu Maria s-a născut din părinţi în vârstă, care mai înainte fuseseră fără copii, pe nume Ioachim şi Ana, ca răspuns la rugăciunile lor. Creştinii ortodocşi nu mărturisesc doctrina romano-catolică a Imaculatei Concepţii a Mariei, prin care se presupune că Maria a fost ferită de păcatul strămoşesc pe care noi toţi îl purtăm ca urmare a descendenţei din Adam şi Eva, anticipând astfel naşterea lui Hristos cel fără de păcat. Biserica Ortodoxă mărturiseşte, bineînţeles, că Maica Domnului a primit păcatul strămoșesc, fiind concepută la fel ca întreaga omenire şi astfel a avut nevoie de mântuire ca și noi. Credinţa ortodoxă nu tratează subiectul foarte clar, reținând doar mărturisirea că Maica Domnului ar fi primit păcatul originar și că Maria a devenit Preacurată în momentul Bunei Vestiri.

Intre sfintii Bisericii Ortodoxe, Binecuvantata Fecioara Maria ocupa un loc aparte.Biserica o numeste "mai cinstita decat heruvimii si mai marita, fara de asemanare decat serafimii".Ea este onorata ca Maica Dumnezeului nostru, dar este foarte clar inteles ca ea nu face parte din Sfanta Treime si nu este slavita ca Dumnezeu.
Cele mai importante epitete pe care le folosim cu referire la Fecioara Maria sunt: Theotokos (Maica Domnului sau Nascatoare de Dumnezeu), Aeiparthenos (Pururea Fecioara) si Panagia (Preasfanta)."Maica Domnului" a fost introdus la Sinodul din Efes din anul 431 iar "Pururea Fecioara" la Sinodul din Constantinopol (553). "Preasfanta" nu a fost niciodata definit din punct de vedere dogmatic, dar este acceptat si folosit de intreaga Biserica Ortodoxa.Numele de Theotokos este de o deosebita importanta, intrucat ne explica bazele devotiunii noastre pentru Fecioara Maria: noi o onoram pentru ca este Maica Dumnezeului nostru. Parintii de la Sinodul din Efes au introdus termenul Theotokos pentru a defini latura umana a lui Iisus (pe langa cea dumnezeiasca).
Daca ne gandim adanc la semnificatiile frazei biblice "Cuvantul a devenit trup", intelegem cat de important a fost rolul Fecioarei Maria in implinirea acestei taine.Dumnezeu, care tine seama de libertatea de a alege a oamenilor, nu a vrut sa se intrupeze fara acceptul Sfintei Fecioare si a asteptat consimtamantul ei: "Iata-ma, roaba Domnului sunt; sa se implineasca ceea ce ai spus" (Luca i,38).Iata ce spune Nicolae Cabasila: "Intruparea nu a fost numai lucrarea Tatalui, a Puterii Sale si a Sfantului Duh, dar si cea a vointei si credintei Fecioarei. Asa cum Dumnezeu S-a intrupat din proprie vointa, tot asa El a dorit ca mama Sa sa Il poarte in pantece din proprie vointa".
Biserica Ortodoxa crede ca Maica Domnului dupa ce a murit in trup, s-a inaltat in ceruri si sade acum la picioarele lui Dumnezeu si intervine pentru cei ce i se roaga ei. Desi inaltarea in ceruri a Maicii Domnului nu a fost dogmatizata de catre Biserica Ortodoxa, ea este unanim acceptata si face parte din Traditia Bisericii.
Calendaristic, Sfanta Maria Mica inseamna sfarsitul verii si inceputul toamnei. Sf. Maria Mica se pazeste prin nelucrare, la fel ca Sf. Maria Mare. Tot in preajma acestei sarbatori, romanii nu aprind focul in vatra, timp de doua zile, acest lucru fiind aducator de ghinion si boala. Este ziua in care pasarile migratoare, in special randunelele, pleaca in stoluri spre regiunile mai calde, iar insectele si reptilele se ascund in pamant, semn ca e timpul sa inceapa lucrarile agricole de toamna. Incepe sezonul targurilor si al nuntilor. De la Sfanta Maria Mare pana la Sfanta Maria Mica se culeg plante bune de leac, dar si vita-de-vie. Iar pentru ca este timpul innoirilor, se organizeaza targurile si nuntile (sezonul nuntilor incepe in 16 august si se sfarseste la 14 noiembrie). In unele zone, femeile care isi doresc copii trebuie sa mearga in aceasta zi la biserica, precum Ioachim si Ana, caci Dumnezeu le poate indeplini dorinta. Acelasi lucru trebuie sa-l faca si femeile insarcinate, pentru ca Maica Domnului sa le ajute sa nasca usor. In fiecare casa de crestini trebuie sa existe icoana Maicii Domnului, iar in aceasta zi candela trebuie sa arda neincetat. Cercurile Sfintei Marii Zilele de 7 si 9 septembrie se tin si ele prin nelucrare. E rau de arsuri: cine lucreaza in aceste zile va avea parte de multe nenorociri. Sarbatoarea este tinuta indeosebi de mame, care, temandu-se ca arsurile se pot abate asupra copiilor lor, nu gatesc in aceste zile. Traditia spune ca oala cu mancare aflata pe foc in aceste zile se va varsa si va provoca arsuri copiilor. Din batranii se stie ca aceia care nu vor tine aceste zile si vor lucra vor avea parte de izbituri, de lovituri, de dureri circulare in jurul capului. Nerespectarea sarbatorii aduce paguba casei.