duminică, 3 noiembrie 2013

Despre...legende, numai de bine!?

Gratie oamenilor frumosi de la White Mahala si a unei mici doze de noroc - ce parea ca m-a cam uitat in ultima perioada :)) -  am petrecut o seara de neuitat alaturi de ei intr-un concert de zile mari la Sala Palatului. Au cantat in deschiderea - cum se zice - concertului lui Oscar Benton a.k.a. Bu-bui-bu-buuuui...
Din punctul meu de vedere o trupa care canta inaintea unei super-mega vedete este usor necunoscuta, poate nu chiar foarte interesanta, care vrea sa se promoveze si are rolul de a "incalzi" spectatorii pentru vedetissima care va urma, pregatind publicul pentru un feed-back senzational si o atmosfera net superioara calitativ.
In seara aceasta insa, senzatia mea si a mai multor persoane din sala (din cate am auzit in drum spre iesire) a fost ca am fost spectatoare la doua concerte, unul dupa celalalt, primul mai bun ca celalalt.
Desi imi plac mult si stiam cateva din piesele trupei White Mahala, sound-ul live si spectacolul creat de ei a fost mult mai mult decat as fi asteptat ori sperat, iar interpretarea  molipsitoare de bucurie, pofta de viata si uitare de grij. A fost acel gen de atmosfera care ai vrea sa nu se mai termine... Versuri inspirate din cotidian, dar condimentate cu ironii fine,hilare, orchestratia vie si aproape palpabila intr-un peisaj (lumini, abur, vestimentatie) care amintea de vremuri apuse..., de filme cu aroma de tutun vechi si bun, de muzica reala, de la si pentru oameni... Pentru un timp am avut impresia ca am calatorit in timp si spatiu si ca m-am teleportat intr-o lume pe care o cunosteam doar din auzite ori din fotografii, o lume in care cand era de cantat se bucura ori se suferea si cand se suferea ori se bucura se canta... O lume populata de femeie cu rochii si gene  negre, unghii si buze rosii, tigarete si gene lungi, zambete si localuri misterioase, barbati dintr-o bucata care stiu a trage cu arma cu precizie, a taia lemne cu forta si a mangaia o femeie cu delicatete..
Abia am rezistat tintuita in scaun, de dragul ori jena unor batranei simpatici de pe randurile din spate (care nu prea vedeau scena, uitand poate sa simta si sa dea frau liber bucuriei inventate ad-hoc de oamenii foarte talentati de pe scena), dar asa-i in tenis... Asa ca doar am cantat cu trupa, am batut din palme aproape tot timpul, am dansat si chiuit in sinea mea de veselie...
Foarte, foarte fain!!! Recomand tuturor celor care zabovesc uneori pe aici si se impleticesc printre randurile si gandurile mele sa asculte macar o piesa a celor de la White Mahala. Atentie! Da dependenta dar mai ales  buna-dispozitie! :)
Preferata mea este Pacat ...

Eiii...era sa zic "si abia pleca batranul", insa in cazul de fata abia venea:)). A urmat o destul de lunga asteptare pe ritmuri de jazz-blues cu o chitara ucigasa de timpane - posibil electrica (nu am nicio vaga idee despre ce vorbesc:)), dar stiu ca m-a capiat sunetul amplificat al chitarei afro-chinezului din trupa lui Osca Benton). Ni s-a mai povestit cate ceva, s-a mai cantat cate ceva...incepusem sa cred ca l-au pierdut pe drum pe Oscar Benton, insa era destul de ok acum ce se auzea de pe scena, iar pianistul si tobosarul mi-au placut mult, asa ca ma obisnuisem cu ideea.
Si... aparu un nene fooooarte batranel, un fel de Gica Petrescu dar imbracat ponosit, semi-trist, mangaie un scaun de bar pus acolo de catre organizatori nu prea stiu de ce ca era clar ca ar fi fost o misiune imposibila pentru sarmanul Oscar Benton sa se aburce pe asa ceva:))), si incepu sa cante.
Ei bine, cand a inceput sa cante parca s-a mai inaltat cu 10 centimetri si s-a mai indreptat de umeri parca:)) (e drept ca si microfonul ii era potrivit un picut mai sus decat era cazul:))), insa m-a uimit ce voce iesea din trupsorul acela care aveai senzatia ca se va prabusi in urmatoarea clipa. Acuma eu nu stiu daca era meritul sau ori a sunetistilor, dar nici nu cred ca vreau sa aflu.
A fost...interesant. Cam asa: bal-bal-bal Alain Delon, tra-la-tra - sa ma odihnesc putin pe un scaun si sa beau nitica apa, bla-bla-bla - Bensonhurst Blues - bu-bu-bui, fal-fal-fal - I Got my Mojo Working, la-la-la revedere, ovationat, Bensonhurst Blues reloaded, Merry Christmas you all!

Sa clarificam. Inteleg si respect viata sub aspectul batranetii. Inteleg, admir si respect o "legenda", inteleg foamea de public/recolta de resurse financiare/teama de final, imi plac mult melodiile lui Oscar Benton (favorita mea este Different dreams) insa am dreptul sa imi exprim sentimentele si cred ca uneori este bine sa nu fortam lucrurile ca rezultatul poate fi unul nu tocmai fericit. Inteleg ca e frumos sa impartim un spatiu si un timp cu un idol ori un mare nume care semnifica ceva in istoria muzicala internationala, insa cred ca e important si sa stii cand vine vremea sa iti vezi de treaba ta in afara scenei cand stii ca nu te mai tine ca acum 20 de ani. Prefer sa nu simt mila ori compasiune pentru un invelis supus legilor firii si sa pastrez in amintire ceva clar nemuritor. E ca atunci cand ai prefera sa nu mergi la mormantarea cuiva drag tocmai pentru a il pastra viu si intact in amintire...
La fel am simtit cand pe scena Teatrului National V. Alecsandri din Iasi am vazut o piesa de teatru care ar fi trebuit sa fie o referinta prin textul "interpretat", insa din pricina unor actori foarte in etate, deja uituci si plictisiti a fost un fiasco...
Dar, vorba ceea...despre...legende numai de bine! :)

O parte din spectatori au fost foarte incantati de prestatia lui Oscar Benton ori mai curand de amintirile reinviate de muzica sa. Au ovationat si au aplaudat si sper pentru bucuria lui si nu inspre epuizarea definitiva a acestuia:), l-au rechemat pe scena.
Nu am inteles de ce insa nu au reactionat la fel in cazul primei trupe. Ori poate asteapta ca si cei la White Mahala sa aiba 140 de ani de carcasa si abia atunci ii vor primi cum se cuvenea. Nu ma gandesc la patriotism ori incurajare pentru ca ar insemna ca apelez la trucuri sentimentale pentru care ar fi trebui ca si ai nostri, de la "intersectia bulevardului Simandicos cu ulita Vesela" sa primeasca aplauze si ovatii. Deci nu. :) Era frumos sa primeasca doar ce li se cuvenea. Mult mai mult decat li s-a oferit. Asa cum a fost frumos ca l-au sustinut pe Oscar Benton pentru ce a fost odinioara, nu pentru ce a daruit in seara aceasta.
Eu cand am plecat de la Sala Palatului tot in minte cu melodia Pacat am pasit.
Mult succes trupei White Mahala si sper sa aduca bucurie si chef in cat mai multe casa, suflete, petreceri!
Hai sa-i mai pretuim si pe ai nostri ca au cu ce si noi am avea cu ce ne mandri!

Anna - fericita si apoi zambind rautaciosel la gandul ca cel mai nou album al lui Oscar Benton se numeste..."Still alive". Pe bune! Fara comentarii! :)))




sâmbătă, 26 octombrie 2013

Si daca...?

Plimbarile pe aleile toamnei sadesc mereu intrebari, noi directii ori reevaluari.
Mi-au placut mereu oamenii care sunt aproape de infricosator de siguri pe ei si pe cunostintele lor putine dar trainice... Genul acela de om caruia chiar daca exista 10 oameni care ii explica in felurite moduri de argumentare ca peretele din fata e roz, el tot priveste semet si e convins ca peretele este verde-praz, privindu-i pe ceilalti superior si darz.
M-am tot intrebat ce mana in lupta un astfel de om, cum poate ramane asa neclintit si orb in fata unor aspecte care pentru ceilalti sunt... orbitor de evidente. M-am mai intrebat cum este mai bine...sa fii mereu in restructurari, sa modifici sisteme de referinta, sa incerci sa pricepi o prisma triunghiulara ascultandu-i si intelegandu-i fiecare unghi, fiecare latura in mod echidistant ori pur si simplu sa ii privesti doar un chip si sa adormi fermi convins ca nimic din ce stii sunt aparente, ca prisma e de fapt un dreptunghi asezat invers din motive care te lasa rece, fara sa iti pui problema ca ce azi consideri ca e adevar maine devine o minciuna gogonata ori ca daca ai privi mai atent ai putea observa ca exista bi, tridimensional si tot asa...?
Ma intreb ce a simtit Arhimede cand a realizat el mititelul ca nimic nu e clar si batut in cuie, ca nici macar un punctisor in universul asta nu e fix si ca totul e... cel putin miscare, daca nu iluzie, vis ori alte minunatii...
Totul e relativ, desigur, tot pentru ca nu exista un sistem de referinta nemiscat, nemiscabil la care sa ne putem raporta fara urma de tagada, iar conventiile metrice inventate de atitia omuleti sunt probabil gaselnite istete  pentru o linistire aparenta, pentru mascarea gaurii negre care inseamna ca oricat ne-am zbate, de fapt nu stim mare lucru.
Si in lumea asta in care un om atinge o frunza si nu stie sigur daca ce e el si ce simte el e iubire, e real ori visul cuiva ori visul lui ori stimularea chimica a unui creier aflat intr-un borcan...un alt om papa bine mici, bea o bericica, vede un mecisor si adoarme linistit dupa ce si-a iubit nevasta fara sa se intrebe daca e fericit, daca ea e fericita, daca maine va mai veni, daca e bine ori rau ce face, daca stomacul sau e bine ori daca ficatul isi poate vedea calm de treaba.
Normal, unii vor zice ca depinde de educatia fiecaruia, de cultura, de sperante, de interese, de gradul de evolutie, de vibratia cosmica, de zodie, de grupa sanguina... Si ei au dreptate.
Eu... ma intreb uneori urmatoarele: nu exista un moment in care omuletul, intors de la serviciu si stand el asa la rand in supermarket aude o melodie ori un schimb de replici... ori pe bancuta unui metrou citeste un slogan pe un panou urias ori...Si dintr-o data in fiinta lui se misca ceva, nu musai se trezeste, dar ceva scurt-circuiteaza si pufff! - in caputul sau sinapsele prind a se reorganiza si ajunge el acasa si dus pe ganduri asa isi intreaba nevasta daca stie ea cumva ce ii ala acid dezoxiribonucleic ori indoaiala carteziana? Iar femeia, dupa ce verifica daca barbatul sau a baut mai mult decat de obicei ori daca are febra ramane cu intrebarea in cap si incep ambii sa caute, sa intrebe, sa se mire, sa priceapa...?
Si daca ajuns a doua zi la munca isi pune la curent colegii ce si cum spununii si altii si se intreaba toti cum o fi...?
Si daca asa se produce o mica revolutie si as avea posibilitatea ca seara sa ii vad pe toti cei partasi la intamplare cum isi intreaba copiii, cauta pe net, se intreaba, socotesc, verifica, dau din una in alta si apoi adorm cu gandurile vraiste, privind circumspect micisorii, berica, femeia dupa sex, copilul in somn...intrebandu-se, intrebandu-se...
Cand eram micuta cineva zicea ca inteligent nu e cel care are raspunsuri, ci cel care isi pune intrebari, care apoi stie ce intrebari sa puna... Nu am inteles asta. Si cand (imi) pun intrebari nu ma simt strasnic de isteata. Nici acum nu prea pricep. Daca cel care raspunde nu e distept, cel care intreaba... pe cine intreaba? Isi intreaba sinele care oricum pare incapabil de raspuns ca altfel nu s-ar intreba!? Si chiar daca ar fi 2 in 1 (un sine apriori istet + un sine fost tabula rasa care a acumulat oaresce), cel care are un cat de mic raspuns nu e desteptul, nu? Ori e istet pentru ca intrebandu-se incepe sa caute si asa dobandeste...noi intrebari? Asa asa, sa mai radem si noi...
Oricum ar fi, de curand am sesizat ca nu mai am aceeasi pofta de argumente ca odinioara... La inceput m-am speriat ca devin lenesa, comoda ori pur si simplu eliptica de argumente. Pe vremuri ma consideram un fel de ciorna temporara. Aveam impresia ca la nastere eram aidoma unui caiet nescris si ca e treaba mea pe acea lume sa pricep cat mai mult, sa umplu caietul cu adevaruri, sa sterg apoi, sa revin, sa elimin, sa dezvolt...totul pana in ziua in care ma voi considera destul de maiastra incat sa imi permit sa intorc frumusel caietul si sa incep a scrie pe partea curata totul cursiv, clar si fara regrete ori stersaturi.
Am invatat, am daruit in stanga, in dreapta, m-am luptat cu mori de vant considerand ca nu se misca in directia care trebuie, am luptat sa scot oameni din lacasuri caldute, uneori sa ii oblig aproape sa "se" gandeasca, sa se intrebe, sa fie mai mult, mai bun (caci mi se parea ca evolutia n-a omorat pe nimeni si ca asta e cursul firesc al omenirii), ca sunt datoare sa impartasesc ce stiu ca ceilalti sa parcurga un drum mai usor, m-am straduit sa fiu buna, rabdatoare, echilibrata, m-am straduit sa pricep de ce aici, cine sunt, cine vreau sa fiu, de ce si pana cand si sa ii ajut si pe ceilalti sa inteleaga asta. Am intalnit provocari mari, oameni in care am incercat sa sadesc ceva... Astazi nu mai conteaza daca am reusit sa ii clintesc o nici macar un nanomilimetru. Am facut cum am stiut eu mai bine. Si ei la fel. Tot ce e bine este ca eu am invatat mult de la ei si ca nici acum nu ma consider pregatita sa scriu "pe curat".
Tata mi-a zis odata ca eu ar trebui sa invat din greselile lui si ale mamei ca sa nu le repet si sa pornesc in viata de la alt nivel. Eu am gandit ca nu pot invata decat din greselile mele. Amandoi aveam dreptate. Daca nu repetam greselile lor aveam doar timp sa comit altele. Desigur si greselile sunt relative pentru ca ce e gresit pentru tine pentru mine e bine si invers, dar vorbim asa...la modul general.
Am voit sa ajut oamenii, mereu ma gandeam cum daca as avea multi bani as daruit multor oameni. A fost un timp in care chiar imi imaginam cum daca as avea multi bani as lasa in cutii postale aleatoriu plicuri cu bani, apoi imi imaginam cum as face lucruri pentru batrani, copii, catei. Apoi a fost un timp in care mi-am dat seama ca asta e un bine ciudat, cu dus si intors. Daca fiecare isi are drumul sau, trebuie sa isi invete singur niste lectii si eu nu as fi o unealta a destinului in chip de ajutor ci dimpotriva?
Acum ajut oamenii doar cand mi-o cer. Cu drag. Facand mici exceptii, dar destul de rar.
Simt ca e ca atunci cand ajuti un coleg la o teza. Zici ca nu e mare lucru. Poate muncea si era prea obosit sa mai parcurga un curs si nu e mare lucru sa il lasi sa copieze pentru a nu suferi un esec. Si uite asa i-ai deturnat viata. Nota proasta ii putea aduce mai multe beneficii. Nu ai de unde sa stii, dar te simti mai bine si mai istet. Ai daruit unui boschetar o suma de bani. A doua zi nu il mai vezi in locul stiut. Iti imaginezi cum e frumos imbracat, isi cauta o slujba si a intalnit iubirea vietii. Adormi linistit si tare mandru de propria persoana ca ce suflet mare ai si cum ai daruit cuiva o noua viata. Sper sa nu afli vreodata ca nu il vei mai vedea in veci pe acel om al strazii pentru ca un altul a vazut cand i-ai dat banii si l-a omorat pentru asta.
Si tot asa...
Acum cand cineva isi da cu parerea ascult, dar nu mai simt decat rar tentatia polemizarii pana la sange. Mai aduc uneori argumente daca simt coplesitor intunericul, dar ma abat curand, pentru ca...fiecare are dreptul la orice. Chiar si la erori, pacla, siguranta, trufie...
Ma intreb (in continuare ma intreb!:)) daca nu cumva devin indiferenta. Si ciudat este ca sunt mai treaza, implicata si atenta ca oricand, insa cum respir putin in loc sa incalec pe primul impuls si sa ma lansez precum racheta alba:)).Acum imi dau seama cand e oportun sa intervin in vreun fel si ma indragostesc de taceri pentru ca probabil nu mai simt teama de vidul conversational ori factic si nu mai conteaza ce cred ceilalti asa de mult.
Fiecare cu drumul sau, cu datoriile, lectiile, comoditatea ori sarguinta, cu usorul sau cu greul... Ne nastem singuri, iesim de aici la fel. In rest, de fiecare depinde ce vrea si in ce fel. Si fiecare are dreptate sa fie exact cum e, sa creada exact ce vrea si sa faca ce simte.
Nu cred ca exista rau ori rautate, ci doar alegeri. Tu alegi sa descarci ceva pe carca mea. Eu aleg daca preiau sau nu bocceaua.
Cred ca dupa atatia ani de cautari pot scrie "pe curat" cam atat: sunt aici, nu voi mai fi aici intr-o zi, ceva mai mare si mai mult decat mine exista.. si treaba mea e sa imi vad de drumul dintre leagan si coparseu cum conider eu mai bine, iubind si... gata. :)

Anna - linistita... aproape la fiecare gand :)). Va iubeeesc!!!

joi, 3 octombrie 2013

Iubirea anotimpului inventat



      Sunt indragostiri de primavara, cand natura invie si omul simte probabil nevoia de re-valorizare. Acestea sunt  de culoarea verdelui crud, sunt cu muguri abia sarutati de soare si sunt cu priviri molatece si gesturi cu amploare speciala. Primavara oamenii gesticuleaza ciudat, nu stiu daca ati observat, dar gesturile au ceva din dezmortirea ursului dezvelit de hibernare. Primavara ritmul vietii si relatiilor izvorate din fosti oameni de zapada si ghiocei buimaci este unul aparte, oamenii sunt parca mai frumosi decat sunt vara (cand sunt semi-goi) ori iarna (cand sunt infofoliti si cuperozici), pentru ca primavara zambetul este precum prima raza calduta de soare care ispraveste iarna trimitand-o in amintire... Soarele primavara are o statura speciala...este mult mai scund si mai jucaus...de parca si el a disparut asta-iarna si acum a inviat recreand copilaria caruia i-a dus dorul niste ani-lumina...Indragostirile primavaratice sunt ludice, pline de muzica, flori de salcam, aroma de liliac si culori pastelate, pline uneori de roua precum sunt umezite privirile celor indragostiti pentru prima oara sau pentru a cincisprezecea "prima oara". Scapand de hainele groase, grele care impovareaza si impiedica trupul sa respire pe placul porilor insetati de oxigen, oamenii cauta insotiri primavara asa cum pisoii isi exerseaza imaginatia cu ghemele de lanita colorata. Oamenii zambesc mai mult si parca mai frumos primavara si, dintr-o data mai supli si mai infloriti simt fluturi mai vioi in stomacel, iar inimile se inaripeaza usor, capetele privesc de dupa nori si oamenii se straduiesc mult sa isi pastreze talpile pe sol si sa nu galopeze catre taramul vesnicii indragostiri.

Sunt apoi indragostirile varatice, atunci cand soarele paseste tantos de trei suliti pe cer, inunda totul cu o lumina feroce, aproape sfidatoare, iar oamenii in loc sa stea cuminti si sa astepte sa treaca parjolul, nu se pot abtine de la dragoste. O dragoste incandecenta precum soarele de iulie, o dragoste care arde imprejmuirea, arde in sine, in ceilalti... vreme de 3 generatii ulterioare uneori :)... Cuceririle pe timp de vara sunt de cele mai multe ori rezultanta fericita -ori ba- a simturilor, a instinctelor primare, a dorintelor care nu pot fi ostoite primavara cand zambetele caline invaluiesc totul si nici toamna cand melancolia si spleenul le adoarme...
Vara ritmul este alert, hainutele si asa putine aluneca mai rapid dezvaluind...caractere ce nu intereseaza pe nimeni cu adevarat:)...
Verile toride pot innegura sentimente, pot ravasi amintiri, pot provoca insolatii afective si suferinte mai degraba trupesti, chimice decat sufletesti...vara nu se priveste in neant, nu se zambeste bland decat rar de tot...vara se iubeste taifunistic, definitiv si de multe ori fragmentar, rudimentar :) si in pripa.
Vara toate cele ies in lumina orbitoare, se expun aproape indecent...defecte, detalii de nedorit, sperante, prafuiri...toate se amesteca infam cu soarele covarsitor si putini reusesc sa isi reziste contra exploziilor care naucesc pana si meteoritii...

Toamna pare anotimpul cel mai potrivit pentru indragostire... Toamna spleen-ul, nostalgia, melancolia dupa trecut ori viitor, muraturile:), culesul viei, dez-pielitatul nucilor dalbe si gustoase, ploile caldute si asezate, fara prea mult zgomot ori spectacol luminos...toate aduc omul aproape de el si parca il fac sa inteleaga ce este adevarat, etern si frumos... Parca toamna ploile spala oamenii de amintiri urate, de ticalosii, de jocuri, orgolii si ii vindeca de graba...
Toamna oamenii se vad altfel, lumina se insinueaza doar, nu loveste frontal ca vara...Toamna soarele subliniza, nu impune, mangaie ca parintele care nu atinge crestetul copilului, insa aceasta se simte alintat cu cea mai mare iubire...
Toamna oamenii nu alearga dupa iepuri, nici dupa lei ori gazele:)...Toamna se cauta caiuti liberi, egalitati frumoase si stabile, oameni care isi mentin verticalitatea pe drumul printre stropi...Toamna se impart pasii cuplului in doua si, cu toate ca parcurg un drum comun, fiecare isi ravaseste propriile frunze, se balaceste in covorul tomnatic si se indragosteste in tandem de coloritul inuman de minunat al toamnei, de crizantemele multicolore, de pomii aramii vegheati de cerul mov...
Toamna umbrelele viu colorate contrasteaza fascinant cu griul orasului cernit, inlacrimat zile in sir... Si este atat de frumos cand la metrou un tanar isi urmareste prin ploaie umbrela favorita, aceea rosie ca focul ce ii adaposteste iubita care parca danseaza printre picaturi si baltutze catre o destinatie diferita de a sa si zambeste duios precum parintele care isi conduce copilul catre scoala, in prima zi de curs...
Toamna migrenele se vindeca prin mere coapte, crema de zahar ars si pere fierte in vin...
Toamna omul simte parca nevoia de adapost, insa nu doar fizic in chip de stresina ori acoperis, ci nevoia de naufragiere voluntara la pieptul plin de caldura al unui alt om care simte ca fara celalalt bratele sale devin inutile...
Toamna se iubeste cu tandrete matura, plina de intelepciune, cu romantism duios, rotund, cu mai putine nebunii decat primavara, insa cu un curcubeu in plus fata de vara:)...

Iarna indragostirile sunt cu arome de portocala, cozonac, scortisoara, vin fiert si brad de Craciun...Iarna aproape ca nu se poate abtine cineva sa iubeasca...
In magazine mici si mari susura colinde, miroase a ciocolata si rasina, zburda jucarii, culorii vii si poleiala...nu stiu cati ar rezista ca in astfel de peisaje sa nu isi doreasca o imbratisare plina de iubire si un sarut sub vasc.
Iarna vrei sa stai la gura sobei ori la capatul caloriferului cu o ceasca de vin fiert parfumat diafan si cu cineva special alaturi cu care sa depeni tot felul de amintiri, planuri,..., iarna vrei sa te bulgaresti cu aceeasi persoana speciala, sa faceti ingerasi pe omatul moale si sa construiti oameni de zapada cu nas morcoviu si tigai cu buline pe asa-zis-ul crestet, apoi vrei sa canti colinde zambind cu tot dragul din lume tuturor, insa in special unei persoane cu care habar nu ai daca vei imbatrani, insa iti ajunge pentru un Craciun reusit si cateva amintiri care iti vor incalzi sufletul la primavara in cazul in care odata cu topirea derdelusului vei descoperi ca nu primesti ghioceii vestitori de la cel care de Revelion iti jura iubire vesnica:).
Iarna cred ca se minte cel mai mult in relatii. Iarna, finalul de an semnifica bilant, semnifica evaluarea anului scurs printre ceasuri si atunci oamenii au nevoie de plus-valoare, de bilant pozitiv, de o lista luuunga de realizari, de confirmarea jumatatii temporare... Iarna este greu sa te certi cu cineva pentru ca totul imbie catre zambet sclipitor de glob auriu, de ghirlande rosiatice cu reflexe de cadouri frumos ambalate... Iarna nu poti spune verde in fata mai nimic...lumea pare mai vulnerabila, mai toleranta... si e firesc pentru ca nimeni nu vrea sa paseasca in anul cel nou cu o cearta atarnata de coada constiintei, cu o iertare lipsa...
Iarna putine cupluri de destrama si cele care o fac sunt din pricina ca o persoana nu poate fi in doua locuri in acelasi timp :D in momentul numaratorii inverse catre noul an...
Chiar daca exista motive de despartire, cel care ar initia procesul mereu se gandeste "lasa, dupa Sarbatori"...tocmai pentru a ii asigura celuilalt o colinda plina de dragoste iar siesi niste Sarbatori tihnite...
Iarna cred ca indragostirile se produc si mai facil...Oamenii sunt imbujorati de la ger, privirile stralucesc de la luminile orasului si bucuria darurilor iminente, vrei - nu vrei ajungi sa crezi in magie si oricate dovezi ai avea nu reusesti sa nu adormi intrebandu-te daca nu cumva...Mos Craciun chiar exista...
Anna - iubind doar in anotimpul inventat, cel care nu exista decat in filmul ei de indragostire, in care soarele de primavara imbratiseaza ploile tomnatice, florile imbobocite saruta fulgii primei ninsori transformandu-i in frunze aramii pe caldaram, curcubeul rasare in timpul saniusului zambind pasarilor frumos ciripitoare,serile caldute de vara stau la taclale cu noptile scartaitoare de iarna, freziile infloresc in arbustii din fata geamului in fiecare joi, in teii de pe alee se coc pere in fiecare marti, clematele miros a vanilie, cadouri se ofera zilnic, iar bradul se impodobeste in via mustind de veselie in timpul culesului... 







joi, 12 septembrie 2013

Lepadarea umanizarii...

      In ultimele zile pe unde ma plimb cu gandurile mele bune si visele mele frumoase intalnesc din ce in ce mai des oameni incruntati, care se iau la intrecere sa aiba intaietate la metrou, care - tot la metrou - asteapta sa intre fix prin locul, din ce in ce mai stramt, pe care ar trebui sa iesi tu si daca nu te fofilezi abil exista sanse mari sa nu mai reusesti sa iesi in timp util..., sunt oameni care cearta batrani ca nu sunt gheparzi pe trecerea de pietoni, care isi altoiesc pruncii pentru ca merg prea incet, care se iau la harta in trafic si se lovesc din nimic...
Inteleg ca se strang frustari la locul de munca, in familie/cuplu, ca fiecare om poarta cu el poveri poate nebanuite de ceilalti, insa poate ar fi bine sa intelegem ca nimeni nu este scutit de probleme la o adica, cu totii avem in doze comparabile tristeti, nelamuriri, boli, oameni dragi care sufera, nemultumiri, vise care asteapta, rate si facturi neachitate care asteapta, operatii care asteapta, copii ori parinti care tot asa...asteapta, iar noi nu mai stim in cate persoane ori functiuni sa ne dividem pentru a impaca toate cele...
In tot noianul de fracturari de timp, suflet, renuntari, compromisuri, omisiuni, foame de abdicare de la toate si toti macar pentur un timp care parca nu va mai veni in aceasta viata, un copil a fost omorat de un caine.
Si parca timpul a inghetat. Parca si vad scena in care a luat totul nastere. doua mii de oamnei sa zicem paseau preocupati catre serviciu, spital, parc, alimentara, piata...Varste diferite, preocupari diferite, mananti in lupta existentiala de resorturi poate inca nebanuite ori dimpotriva clare, cu par galben, rosu, negru, imbracati felurit si fiecare incercand sa solutioneze mental cate o problema sau un exercitiu dificil de depasit.
Si dintr-o data, un zvon, un murmur ca o ceata verzuie, deasa, precum matasea-broastei ii cuprinde pe toti. Se opresc. Incremenesc. Totul se clarifica parca in capul lor. Cainii sunt problema. Daca azi a fost omorat un copil, maine pot urma ei sau copiii lor sau nepotii sau vecinii (aici desigur, nu ii includem doar pe toti...c-asa-i in tenis :)). Daca un caine este tampitel toti trebuie ca sunt la fel. Rationamentul pare simpul, desi imi scapa propozitia secundara... Un caine a omorat un copil deci toti cainii pot omora toti copiii. Prin urmare e fie cainii, fie copiii, asa ca vom ucide toti cainii.
Suntem Dumnezei, nu-i asa?! Ne permitem orice. Taiem copaci sa ne facem mobila ori ii taiem doar asa...ca nu se vede bine casa, rupem flori si le daruim cadou cu fala, ucidem furnici, fluturi, albine, soareci...acum urmeaza cainii pentru ca sunt un potential pericol, apoi vom ucide ursii ca ce sa mai vorbim de pericol in cazul lor...si tot asa...
Cum spun unii ...maine-poimaine vom realiza ca suntem in pericol din cauza oamenilor fara adapost...ii vom uri si pe ei si apoi ucide fara mila? Sau vom demola blocurile ca nah, ne pun in pericol viata (daca se darama pe noi, ori ne cade un ghiveci in cap cand trecem pe acolo?!?!). Sau vom arde toate masinile, trenurile, avioanele caci iata alte surse de potentiale finaluri groaznice?! Lista ridicolului poate continua la nesfarsit.
Inteleg si mi se pare groaznica moartea micutului, am vazut multi caini (inclusiv cei pe care i-am crescut eu de-a lungul timpului) reactionand ciudat in apropierea unor copii si am observat ca nelinistea este reciproca. Poate irationalul accesat mai facil de ambele fiinte reactioneaza nefericit in anumite situatii. Nu stiu ce s-a intamplat acolo sau in alte cazuri de agresiune a cainilor impotriva oamenilor. Sau aparare a cainilor sau... Dar acest aspect cred ca poate fi lesne ignorat si e legitim, nu-i asa, sa fie lovita o catea dupa ce a fatat si e vulnerabila, sa fie lovit un pui care nu a aflat inca de dusmanie ori nu are putere sa se apere...
Stiu persoane care au fost muscate de caini, care pe langa teama si aspectul estetic mai mult au fost deranjate de injectiile in burta... si care dupa experienta din pacate au generalizat morbid incercand sa se razbune cumva pentru timpul pierdut ori piele ori bani ori incredere...
Si cum lucrul la care omul(acest zeu, nu oricum!) se pricepe de minune este generalizarea, ia te uita cum statuile mele umane incep sa se destinda din amorteala insa capata ochi din aceia parca de peste, translucizi care nu vad desi privesc, de o intransigenta totalitarista care dintr-o data au realizat ca sursa tuturor nefericirilor personale, motivelor de temere, problemelor nerezolvate...insasi sursa mortii care le atarna deasupra fruntii in fiecare secunda sunt cainii!!!
Nu stiu detaliile politico-economice ale acestui eveniment social, nu stiu daca suntem manipulati ori ba, nu stiu care este in realitate finalitatea acestor demersuri triste, nu stiu daca se vrea ca noi sa privim in alta parte in timp ce se intampla ceva cu adevarat important care daca ar fi avut intreaga noastra atentie nu s-ar fi desfasurat in acelasi mod...nu stiu multe asa ca nu vorbesc decat din ce vad, simt, aud...
Pe mine ma sperie nonsalanta cu care cineva poate lua o viata, o mie de vieti doar banuind ceva apocaliptic.

Astazi dimineata priveam la stiri...vine toamna mea minunata, insa vin si ploile mai putin minunate... An de an, primavara si toamna vad la stiri case care se transforma in insule plutitoare, oameni care traiesc cu teama cuibarita in podul casei unde se aciueaza si ei uneori de groaza finalului.Uneori scapa macar oamenii, alteori de duc si ei pe cea lume alaturi de animale, grane, agoniseala de o viata...
Si vad aceleasi catastrofe, in fiecare an in cam aceleasi zone... Vreti sa punem osul la munca si sa votam, sa ajutam oamenii aceia din zonele net defavorizate? Vreti sa mergem sa punem manuta si sa facem ceva inainte sa fie prea tarziu? Acolo nu se presupune ca va urma ceva nasol, exista certitudinea!

Nu vreau sa diminuez intamplarea cu pricina, nu vreau sa ridiculizez manii, fobii ca deh, oameni suntem...:). Vreau doar sa spun ca privind in ochii celor care cu atata usurinta si vehementa au gasit scuza perfecta pentru crima, mi se face teama...Mi se face teama ca maine li se va nazari ca eu reprezint un pericol pentru ei si pana s-or apuca sa gandeasca ma "trezesc" plutind printre norisori.
Ma ingrozeste faptul ca atunci cand e violata o femeie se gasesc surate ale ei care ii gasesc aluia circumstante atenuante ca nah, daca ea nu umbla asa dezbracata...?!?!?!?!?!
Mi se face sila ca atunci cand o femeie este injurata ori agresata fizic e un barbat exista mereu mama lui sau sora sau vara sau vecina care ii gasesc tot femeii vina (prea e cicalitoare, prea e cu nasul pe sus...?!?!?!?!)...
Mi se face pielea gaina ca oamenii se impusca in plina zi, in plin centru, in plina capitala...
Argumentul definitiv (de fapt singurul) este cel emotional potentat apocaliptic: daca maine cineva din familia ta ar pati la fel? Si atunci, normal ca ti se face teama, scuipi de trei ori in san, in vant...unde apuci si te gandesti ca nah, daca toata lumea zice ca acesti caini sunt moartea si daca 1 caine a ucis 1 om, e clar ca sunt sanse colosale ca asta sa ni se intample tuturor, nu? Asa ca...sa ii ucidem noi pe ei inainte sa ne ucida ei pe noi.

Ma gandeam acum ca poate e usor sa dai din gura si pentru cei multi e distractiv si important sa fii de partea curentului, majoritatii, dar ca ei sunt eminamente buni, adica sper ca niciunul din cei care sustin sa starpim specia caineasca de pe pamantul romanesc ar pune efectiv mana pe spada ori pe piatra sa ucida un biet animal. La fel cum e usor sa zicem vai, saracii cei din Rosia Montana ori cei din Galati ori cei din Delta ori... Nu mergem efectiv acolo sa punem manutza la treaba, ci doar comentam, ne offf-uim, mai tragem o fuga pe la o adunare cetateneasca, mai dam un like pe FB, mai donam ceva si gata, suntem cetatenii model ai acestei tari, constant preocupati de problemele vitale ale ei/noastre si, in capul nostru, printr-un singur clik am salvat mii de vieti.
De ce insa, in loc sa tragem cu ochiul la cei care au rezolvat probabil de zeci de ani problema aceasta si au pus la punct un sistem functional, in loc sa ne unim neuronii si sa facem un plan viabil prin care si cainii sa traiasca si noi si tot asa...toata lumea fericita..., ei bine "primul impuls" este sa facem rau, sa ucidem, sa facem sa dispara ce nu ne convine???
Vecinul a parcat pe locul nostru? Ii tragem una in cap, ii vandalizam masina...nu ne gandim ca poate a parcat acolo ca si locul lui era ocupat, ca nu se simtea bine si era in graba...
Ne-a trecut o masina prin fata? Cat tupeu! Pai sa il urmarim, injuram, injunghiem eventual, sa il dam pe nemernic cu capul de portiera sa il invatam minte, nu-i asa?
Am fost la o bauta si abia ne tinem pe picioare? Ce conteaza? Conducem de 12-15 ani, ce se poate intampla? Omoram un copil, o familie...
.
.
.
Si in aceasta lume, in care daca e sa fim ingrijorati, ar trebui sa ne mutam pe Pluto, caci altfel pericolele ne pandesc in fiecare clipa..., am gasit sursa tuturor relelor si acum, fericiti nu avem decat sa convingem pe cat mai multi, sa sterilizam, sa omoram, sa lovim...
Si in aceasta lume, in loc sa ne amintim sa fim mai buni, mai blanzi, mai ingaduitori, mai fericiti, caci orice clipa de manie poate fatala pentru noi, pentru celalalt,... pentru ambii, in loc sa gasim solutii cautam vinovati, lacrimam pe la tv si...cam atat.

In timp ce scriam aceste randuri, o prietena m-a sunat si mi-a zis ca a gasit la un centru de plasament o copila absolut minunata si ca abia asteapta sa o revada, ca vrea sa mergem si sa facem bine acestor puisori de oameni fara de noroc.

Acum este soare din nou si stiu sigur ca oamenii sunt buni, doar ca avem parte de situatii, conjuncturi nefericite..., iar alti oameni, in loc sa evalueze situatia, de obicei judeca "vinovatii"  cu sau fara vina reala si apoi extrapoleaza...si genocidul e gata!

Haideti sa sadim bine, oameni buni!!!! Se poate!!!!


Anna - jucandu-se de-a rasul-plansul si intrebandu-se daca nu cumva asa au disparut si dinozaurii...si oamenii acum...niste anisori? :)








marți, 20 august 2013

Diamonds never made a lady

    Zilele trecute am parcurs un articol foarte interesant al unui Om pe care il admir foarte mult si care poate fi un model de urmat datorita atator motive incat as scrie pana dimineata si tot nu cred ca as epuiza valentele unui caracter puternic, frumos, care a reusit in primul rand sa isi ramana fidel intr-o societate in care oamenii valorosi de ieri astazi o iau razna , dau in mintea copiilor ori divorteaza prin mass-media ori isi spala lenjeria intima in mijlocul strazii. Persoana la care fac referire este domnul Virgil Iantu, iar articolul de la care pornesc in incercarea de a deslusi niste ite il puteti lectura aici. De-a lungul timpului si eu m-am intrebat care-i treaba cu o lady, cum reuseste sa se pastreze intacta langa suratele ei atat de diferite, ce o face sa fie asa, sa ramana asa..., se naste o lady sau devine, ce inseamna o lady contemporana...
Am observat in jurul meu personaje feminine care in acceptiunea mea sunt veritabile ladies, le-am inregistrat si pe cele care nu par a fi si m-am tot intrebat la ce sa raportez acest… aproape concept pentru a reusi sa ii captez toate ramificatiile sau oricum...cat de multe posibil. M-am gandit ce as raspunde fetitei mele - daca as avea una si m-ar intreba ce e o Doamna/lady -, sau ce as raspunde fiului meu in aceleasi circumstante, m-am
intrebat/ de ce nu toate femeile sunt niste Doamne ori de ce unele chiar stramba din nas a nesuferire cand aud ori sunt in preajma unei astfel de femei.
Pornind pe firul apei ori povestii despre Doamne si nu numai, imi amintesc partenere de joaca din vremurile copilariei... ori colege de scoala care erau mereu ca scoase din cutie si indiferent cat colb, nisip ori moine erau prezente in locul nostru de joaca ele erau singurele curatele la final, desi de multe ori purtau rochite ori hainute deschise la culoare, desi se jucau cot la cot cu toti ceilalti copii... Este drept ca de obicei fetitele imaculate de ieri - doamnele de astazi, probabil - nu prea se cocotau in copaci, nu despaducheau pisicile cartierului, nu prea imi amintesc sa le fi vazut nici sarind garduri, dar in rest faceau cam de toate... Iar cele enumerate nu le faceau tocmai pentru ca probabil nu se prea potrivea firii lor, nu ca ar fi fost niste mici pretioase care sa strambe din nasuc motivand ca "plintesele nu fac asa ceva!"
Multa vreme am considerat ca cele care se credeau "plintese" sunt doamnele de mai tarzior, insa nu este asa. "Printesele" de alaltaieri se pare ca au devenit femeile pisicesti de astazi, cele care au invatat felurite metode prin care sa manipuleze frumos pe cei din jur pentru bunul plac, cele care fac botic atunci cand ceva nu le convine, cele care miorlaie cand se alinta si scot gherutele ori bat din piciorus atunci cand ceva nu rezoneaza cu dorintele lor. Personal acestea mi se par delicioase si irezistibile...; poate fiecare dintre noi femeile ar fi bine sa pastram in noi ori sa invatam sa fim in anumite momente femei-pisicute...insa in doze controlate si doar atunci cand nu se poate altfel!:))
Crescand putin am mai observat diverse “candidate” la potentiale ladies, dar care totusi s-a dovedit in timp ca nu au reusit sa ajunga chiar unde isi propusesera . Am cunoscut fete care erau educate aproape draconic pana la un punct sa isi insuseasca abil si definitiv reguli de port-frumos in societate, erau invatate cum sa stea la masa, cum sa serveasca bucatele, cum sa tina corect tacamurile, cestile, painea…dar desi ele erau sarguincioase si dedicate unui scop care nici nu mai stiu daca era al lor ori a mamelor, bunicilor…, ceva nu rezona…era o tensiune aparte, o fortare de nota undeva…un elefantel in fustita roz…
Cand insa ma aflam in preajma unei lady, simteam ca totul este firesc…fiecare gest era o poezie suava, fiecare dialog o poveste cu zane, totul era de o armonie care parca ma facea sa imi tin respiratia ca nu cumva sa tulbur vraja care plutea peste toate…
Imi este greu sa imi imaginez o astfel de lady, in copilarie, luand rigle peste palme pentru ca papa cu manutele direct din farfurie ori statea neadecvat la masa ori hahaia cat o tineau plamanii la desene animate. Asa ca eu cred ca o lady se naste asa…eleganta fiecarei clipe nu cred ca poate fi invatata riguros, armonia intre interiorul calm, sigur pe sine, bland, cunoscator al propriei valori… si exteriorul cuceritor prin curatenie, decenta, adecvare permanenta la diverse situatii si temperare in toate... nu cred ca se poate dobandi chiar si in ani de exersare…
Ce mi se pare interesant este ca nu toate ladies sunt niste frumuseti rapitoare, insa felul lor de a fi farmeca iremediabil. Pur si simplu nu te saturi sa le privesti si probabil conteaza doar modul in care te fac sa fii, sa vrei sa devii cand te afli in preajma lor, uitand ca trebuie doar sa le etichetezi ca pe cele care nu lasa in urma lor decat o dara greulutza de parfum...
M-am tot intrebat, apropos de parfum, daca resursele financiare pot diferentia o lady de o...ne-lady:). Nu cred ca ne putem erija cu asemenea scuza. Am cunoscut femei care nu castigau colosau, isi faceau hainute singure ori reciclau diverse pe cat se putea...si aratau impecabil. De fapt, probabil orice pune o lady  pe ea ii sporeste farmecul, nu i-l umbreste, pentru ca o lady stie cum sa poarte ceva,nu sa se lase purtata de haina... Am cunoscut si femei care castigau cat sa nu le pese de pretul articolelor achizitionate...dar pareau versuri cu rima alba...

Imi amintesc plina de emotie campionatele de patinaj…cand la probele de dans-perechi as fi ghicit dintr-o mie de perechi care sunt dansatorii-patinatori rusi. Atat de lin alunecau pe gheata, atat de firesc era totul in miscarile lor, atat de profund atingeau sufletul povestile lor incifrate in dans, incat imi doream sa nu se mai termine. Insa inevitabil feeria dansului lor se finaliza si urmau alte perechi… urmau perechi de dansatori-patinatori care stapaneau tehnica, incercau sa faca a parea usor ce fac, perechi ce inserau in dans elemente mult mai spectaculoase ori dificile fata de perechile rusesti. Ii admiram, insa lipiti de suflet ramaneau tot rusii care pareau ca plutesc nu pasesc, pareau ca viseaza nu patineaza…
Si atunci imi devine si mai clar ca o lady foarte, foarte rar devine asa in urma unor ani de studiu, exercitiu si premeditare…pentru ca trebuie sa admit posiblitatea exceptiilor existente, insa majoritatea Doamnelor sunt femeile candide, calme, care pastreaza limita bunul simt in toate, straine de exagerari de orice fel, mereu egale propriei fiinte si care nu simt nevoia niciodata sa convinga, sa se valorizeze prin altceva decat prin ele insele, la modul cel mai firesc si neostentativ…Acestea nu simt nevoia sa atraga atentia asupra propriei persoane si culmea este ca poate tocmai prin acest firesc atrag priviri si vise…

Cam atat pentru moment, Ladies! :)
Va pup cu drag!

Anna - adulmecand sensuri si incercand sa nu disece sub-lupatic, ci mai degraba sa sporeasca farmecul...Mai reusind, mai ratand...


duminică, 30 iunie 2013

Dance me...to the end of...time...


Final de luna...plina..Copaci glasuind cu flori, flori zambind cu parfumuri suave, rotunde, frumos colorate, vise adiind cu zefir si priviri suave de cer...
O zi care nu prevestea nimic special, aceleasi clipe dragalase fugarindu-se spre niciunde, aceeasi veselie, oamenii aceiasi...simpatici, uneori seriosi dar apoi abandonandu-se jocului...jocului meu de-a viata, iubirea si fericirea...
Printre hohotele de ras, cuvinte spuse pe jumatate si ganduri cu terminatii intrebatoare ti-am daruit cateva momente de viata fara sperante, fara trecut, viitor sau asteptare...
Te visam de ceva vreme,... te visam cand imi era bine, te cautam cand imi era greu...te purtam in ganduri si iti vorbeam cu sufletul desi nu te aflasem inca...
Primul vis al primei noastre intalniri a fost aproape sublim...uitasem de mine asa cum nu o facusem vreodata...imi placea zambetul tau, stangacia ta aproape copilareasca, apoi maturitatea vorbelor care capatau un soi de greutate fizica atunci cand deveneai serios...imi placea de mine atunci cand eram cu tine...puteam fi noi fara masti, fara minciuni, fara ieri sau maine, fara promisiuni, valuri sau artificii de calcul.
Visul coborase peste noi si tu imi citeai gandurile iar eu iti scriam sufletul...
Dansam in ploaie, vorbeam uneori fara cuvinte, eu iti spalam cu saruturi tampla de tristeti iar tu imi mangaiai inima cu muzica ta ciudata, venita din alt vis...vis pe care nu eram sigura daca il visasem eu sau tu...
Parea ca pamantul s-a inlantuit de cer, ca bratele copacilor ating timid stelele, ca luna umbla pe poteci si isi odihneste zambetul pe banci pustii sub felinare cu design antic si lumina incerta...
Parea ca pentru o clipa Divinitatea s-a hotarat sa priveasca in alta parte lasandu-ne sansa unicei daruiri definitive...doi lunateci intalniti ca din greseala sub acelasi cer...
Am sorbit pana la capat timpul apoi l-am desirat inapoi, in sus, in jos, inspre vest ori sud...am dilatat clipele asa cum cresc baloanele rozalii sub presiunea buzelor iubinde...
Te visam in nestire, abia asteptam sa treaca realitatea pana la ultimul strop pentru a te reintalni in vis...
Nu mai exista nimic cert, minunat si plin de sentimente decat momentul trait alaturi de tine...
Erai tot ce mi-am dorit in visele de copila atunci cand prietenele de joaca isi aranjau tiarele cu perle ori voalul miresesc. Nu stiam cum va arata nunta mea, nu mi se parea interesant buchetul de care oricum se bucura alta fata in final - gir al implinirii maritale ulterioare...
Eu doar te visam, visam cum valsam prin parcuri pe melodii doar de noi auzite, cum ne sarutam gandurile, cum ne cautam dupa statui prin realitate, cum ne visam cu ochii deschisi pana cand caile ni se uneau...
Visam cum totul devenea usor si frumos, cum soarele rasarea altfel pentru noi, cum serile se transformau in dimineti pe nesimtite, cum vorbele picurau de pe buze catre fapte, cum iubirea plutea de la un suflet catre altul confundand apoi personajele...si ea uimita ca nu ne mai recunoaste decat cu multa sarguinta...
Ma purtai pe brate catre stele, te calauzeam inapoi, eram atat de fericita incat uneori uitam de tot si simteam ca sunt plamadita doar pentru tine si pentru iubirea noastra...
Intr-o zi m-am trezit infricosata.
Visasem ca nu mai puteam visa, ca tu zaceai dupa gratiile neputintei mele si implorai clipa sa ne ingaduie un ultim sarut.
Demiurgul insa revenise in simtire si inlatura urmele faptei infricosatoare de iubire. Calauza din vis insira cuvinte fara noima...distingeam cu greu...suflete pereche, recunoastere, prea devreme...alta viata...noroc, accident, hazard...greseala!
Sufletul meu se chircise de teama, de teama de uitare, de final, de adevar...
A doua zi am avut impresia ca am trecut pe langa tine, dar nu stiam sigur, nu mai stiam nimic sigur...plangeam...dar nu cu lacrimi, ci cu dor...ochii mei, sufletul izvorau dor si speram sa ai tu puterea sa nu ma uiti...
Apoi imaginea ta a inceput sa devina neclara in inima mea...ma luptam cu uitarea asa cum o mama isi apara copilul de stihii, simteam ca pierd tot si neputinta ma amutea luni in sir...
Apoi, ca intr-o gluma am visat ca visasem uitarea...eram din nou impreuna, din nou fericiti, din nou unul pentru celalalt, din nou un tot ermetic si plin de o frumusete traibila doar in spatiul oniric...
Pluteam printre astri necunoscuti, cu fluturi in plete si mantii din flori felurite, cusute de gargarite aranjate de sarbatoare...
Rosteam cuvinte intr-o limba nestiuta si fericirea plenara ne rupea forma transfigurandu-ne in particule simetric oglindite...
Dimineata insa m-a chemat pe nume si cu un ultim sarut nefizic dar plin de toata insemnatatea lumii mi-am luat ramas-bun de la tine nestiind daca ne vom revedea vreodata. Am implorat sa nu ma mai trezesc, am urlat in cele patru zari pana au explodat in mii de raze palate de clestar, am cersit indurare pana din ranile genunchilor au rasarit bujori, m-am revoltat pana am maniat tot ce se putea, am intrebat, am cercetat,...totul...in zadar...

A trecut parca o vesnicie de atunci...Probabil te-am uitat...am si uitat sa te recunosc...probabil si tu...

Intr-o zi, cand asteptam culoarea cruda a semaforului o femeie cu privire blanda s-a apropiat de mine timid si mi-a soptit complice ca am un fluture aninat de plete.
Timpul s-a oprit.
Totul s-a topit in jur ca atunci cand te deplasezi cu un autovehicul intr-o viteza ametitoare.
Priveam fluturele coborat in palme si nu intelegeam cum, de unde, cat si cand...Ma roteam in jurul propriului destin si din cateva miscari mi-au crescut plete rubinii pana la glezne, hainele se dematerializau in crampeie de mozaic ce se modifica la fiecare adiere...Totul parea cunoscut, familiar si totusi pustiu si nelocuit...
M-am intors pentru un ultim gest sa multumesc femeii cu soapta mirosind a inger si... acolo erai tu.
Ma priveai zambind cum nu cred ca te invatasem vreodata, purtai in brate un buchet de sanzaiene din raze de spice desfatate in soare si ma iubeai...
Stiam...Stiam totul amandoi. Am pornit inlantuiti catre oriunde...intr-o realitate de netagaduit...
Te iubesc niciodata plecatul meu...

Anna - iubinda, fericita si retraind clipa de clipa acelasi vis...cel mai frumos din toate posibile...cel care inca n-a sosit...