img5.jpg)
Schimbarea la Faţă a Mântuitorului este unul din Praznicele împărăteşti ale Bisericii Ortodoxe.
Iisus Hristos împreună cu cei trei ucenici, Apostolii Petru, Iacov şi Ioan au mers pe Muntele Tabor unde, în timp ce Îl priveau, Mântuitorul a început să strălucească foarte puternic. În timpul acestei străluciri, au venit Ilie şi Moise şi au vorbit cu El. Ucenicii au fost foarte uimiţi şi înspăimântaţi.
Această întâmplare dezvăluie divinitatea lui Iisus Hristos, înainte de Patimile Sale, astfel încât ucenicii să înţeleagă, după Înălţarea Sa, că El este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu Tatăl şi că Patimile Sale au fost acceptate cu bună ştiinţă (Marcu 9:2-9). De asemenea, ne arată pobilitatea propriei noastre îndumnezeiri.
Această întâmplare a subiectul unei dispute între Sfântul Grigorie Palama şi Varlaam de Calabria. Varlaam credea că lumina strălucirii lui Iisus era lumină creată, în timp ce Grigorie Palama susţinea că ucenicilor le-a fost dat harul de a percepe lumina necreată a lui Dumnezeu. Acest fapt susţine argumentul lui Grigorie, mai larg, cum că noi nu-l putem cunoaşte pe Dumnezeu în esenţa Sa, dar Îl putem cunoaşte în energiile Sale, pe măsură ce El Însuşi se revelează.
La şase zile după ce a spus ucenicilor Săi: "Sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere" (Matei 16, 28; Marcu 9, 1), Iisus îi luă pe Apostolii Săi preferaţi: Petru, Iacov şi Ioan; ducându-i deoparte, urcă pe un munte înalt - muntele Taborului în Galileea - ca să se roage. Se cuvenea într-adevăr ca cei care aveau să asiste la suferinţa Sa la Ghetsimani şi care aveau să fie martorii cei mai importanţi ai Patimilor Sale, să fie pregătiţi pentru această încercare prin priveliştea slăvirii Sale: Petru, pentru că tocmai îşi mărturisise credinţa în dumnezeirea Sa; Iacov, căci a fost primul care a murit pentru Hristos; şi Ioan care mărturisi din experienţa sa slava dumnezeiască, făcând să răsune ca "fiu al tunetului" teologia Cuvântului întrupat.
El îi urcă pe munte, ca simbol al înălţării spirituale care, din virtute în virtute, duce la dragoste, virtute supremă care deschide calea contemplării dumnezeieşti. Această înălţare era de fapt esenţa întregii vieţi a Domnului care, fiind îveşmântat cu slăbiciunea noastră, ne-a deschis drumul către Tatăl, învăţându-ne că isihia (liniştirea) este mama rugăciunii, iar rugăciunea este cea care arată către noi slava lui Dumnezeu.
"Şi pe când se ruga, deodată, faţa Sa deveni o alta, Se schimbă şi sclipi ca soarele, în timp ce hainele sale deveniră strălucitoare, de un alb scânteietor, cum nu poate înălbi pe pământ înălbitorul" (Marcu 9, 3). Cuvântul lui Dumnezeu întrupat îşi arăta astfel strălucirea naturală a slavei dumnezeieşti, pe care o avea în El însuşi şi pe care o păstrase după Întruparea Sa, dar care rămânea ascunsă sub acoperământul trupului. Încă de la zămislirea Sa în pântecele Fecioarei, într-adevăr, dumnezeirea S-a unit cu natura trupească iar slava divină a devenit, în mod ipostatic, slava trupului asumat. Ceea ce Hristos le arăta Apostolilor Săi în vârful muntelui nu era deci o privelişte nouă, ci manifestarea strălucită în El a îndumnezeirii naturii omeneşti - inclusiv trupul - şi a unirii Sale cu splendoarea dumnezeiască.
Spre deosebire de faţa lui Moise care strălucise de o slavă venită din afara după revelaţia din Muntele Sinai , faţa lui Hristos apăru pe muntele Taborului ca un izvor de lumină, izvor al vieţii dumnezeieşti făcută accesibilă omului şi care se răspândea şi pe "veşmintele" Sale, adică asupra lumii din afară dar şi pe lucrurile făcute de activitatea şi civilizaţia omenească.
"El s-a schimbat la Faţă, ne confirmă Sfântul Ioan Damaschin, nu asumând ceea ce El nu era ci arătându-le Apostolilor Săi ceea ce El era, deschizându-le ochii şi, din orbi cum erau, făcându-i văzători". Hristos deschise ochii Apostolilor Săi iar aceştia, cu o privire transfigurată de puterea Duhului Sfânt, văzură lumina dumnezeiască indisociabil unită cu trupul Sau. Fură deci ei înşişi schimbaţi la faţă şi primiră prin rugăciune puterea de a vedea şi cunoaste schimbarea survenită în natura noastră datorate unirii sale cu Cuvântul (Sf. Grigore Palama).
"Precum soarele pentru cele ale simţurilor, aşa este Dumnezeu pentru cele ale sufletului" (Sf. Grigore Teologul), de aceea autorii Evangheliilor spun că faţa Dumnezeului-Om, care este "lumina cea adevărată Care luminează pe tot omul care vine în lume". sclipea ca soarele. Dar această lumină era în fapt incomparabil superioară oricărei lumini a simţurilor şi, incapabili să îi mai suporte strălucirea inaccesibilă, Apostolii căzură la pământ.
Lumina nematerială, necreată şi situată în afara timpului, aceasta era Împărăţia lui Dumnezeu venit întru puterea Duhului Sfânt, după cum Domnul promisese Apostolilor Săi. Întrevăzută atunci pentru o clipă, această lumină va deveni moştenirea veşnică a aleşilor în Împărăţie, când Hristos va veni din nou, strălucind în toată scânteierea slavei Sale. Va reveni învăluit în lumină, în această lumină care a strălucit în Tabor şi care a ţâşnit din mormânt în ziua Învierii Sale, şi care, răspândindu-se asupra sufletului şi trupului celor aleşi, îi va face să strălucească şi pe ei "precum soarele".
"Dumnezeu este lumină, iar vederea Sa este lumină" - Sfântul Simeon Noul Teolog. Asemeni Apostolilor în vârful Taborului, numeroşi Sfinţi au fost martorii acestei revelări a lui Dumnezeu în lumină. Totuşi lumina nu este pentru ei doar un subiect de contemplaţie, ci şi harul îndumnezeitor care le permite sa "vadă" pe Dumnezeu, astfel încât se confirmă cuvintele Psalmistului : "întru lumina Ta vom vedea lumină".
Pe vremuri, sărbătoarea Schimbării la Faţă se situa în Postul Mare, dar a fost considerată o sărbătoare prea veselă pentru perioada respectivă. Sfântul Grigorie Palama, un mare propovăduitor al înţelesurilor Schimbării la Faţă este prăznuit în zilele noastre într-una din Duminicile Postului Mare.
În Grecia şi Romania, anotimpul recoltelor începe, în mod tradiţional, în ziua Schimbării la Faţă. Strugurii, în special, nu se mâncau înainte de 6 august. În unele parohii, primii struguri sunt aduşi la biserică pentru a fi binecuvântaţi şi împărţiţi enoriaşilor.
In traditiile populare romanesti, aceasta zi este marcata de sacre analogii, definite de etnologi ca "imitatio dei". Ca si momentul biblic, aceasta zi era considerata de lumea satelor ca un "prag", din perpetua curgere a anotimpurilor, ca punte de legatura intre vara si toamna, intre pirguirea holdelor, a pomilor, a viilor si toamna implinirilor si a belsugului.
PROBEJENIA avea si valente premonitive in credintele populare: daca aceasta zi era insorita si calda, toamna urma a fi roditoare, iar daca ploua, toamna va fi trista, innegurata.
Primul semn al toamnei in aceasta zi era schimbarea culorilor padurii, de la verdele intens, stralucitor, la galben si ruginiu, dealurile si muntii parind ca ard
Apele riurilor devin reci, copiii nu se mai scalda in unda, caci "o spurca jivinele"- spun credintele populare. Cerbii si ursii coboara spre ape, inainte de a-si pregati adaposturile pentru hibernare. Spuneau batrinii ca de la aceasta zi intreaga Fire "da-napoi", regreseaza, iarba ingalbeneste, pasunile secatuiesc, iar "copacii pling, ca nu-si mai vad crescind lastarii".
Pasarile migratoare dau puilor lectii de zbor, iar berzele si stircii pornesc cu vaier spre alte zari, lasindu-si cuiburile prada vintului si vijeliilor toamnei. Toate vietuitoarele se pregatesc sa intre in ascunzatori si in borte, serpii, sopirlele, broastele se retrag la caldura "din inima pamintului". Doar serpii albi, pazitori ai caselor, se cuibaresc la temelia acestora, "caci vai de locuinta sub care nu se aude ticaitul sarpelui"- spuneau oamenii satelor. Acesta, ca un "genius loci" (spiritul locului) atrage norocul si sporul in toate.
Oamenii satelor - care la vremea solstitiului de vara (la Sinziene) isi scoteau patul pe prispa casei, in cerdac sau in "tirnat", pentru a respira aerul curat al noptii sau pentru a numara stelele (care adesea le erau calauzitoare in urmarea etapelor muncii) - de la Probejenie isi duceau din nou patul in casa, caci semnele apropiatei toamne se aratau. Acest gest uman, dependent de miscarea astrelor si de "curgerea" calendarului era cuprins in sugestiva sintagma populara:
"Numa-atita-i vara vara,
Cit sta patu mindrii afara"
(inf. Ionita G.Andron, Negreni, jud. Satu-Mare)
PROBEJENIA marca si inceputul culesului viilor, "pe rod de vara". Fiind in perioada Postului Sfintei Marii, era dezlegare la peste si la struguri, ca si la miere, caci se "descapaceau stupii" si se aduna in camari "dulceata florilor".
In aceasta zi se culegeau si plantele de leac ce purtau numele Maicii Domnului: "Parul Maicii Domnului", "Palma Maicii Domnului", "Rugul sintamaresc", busuiocul, ca remedii "pentru bolile copiilor si ale batrinilor".
Pentru sufletul mortilor se dadea pomana din "coliva de struguri", alaturi de colacul sau piinea din griu nou, pentru a-i face partasi la rodul anului si bucuria omului. In cuptoare se aprindea focul cu "pahuiul" de la Armindeni, pentru a se coace piinea sfinta din griu nou, consumata de toti membrii familiei, ca act "sacramental". Era marea sarbatoare a "degustarii piinii cu bobul de strugure", caci acestea reprezentau in sens "euharistic" insusi rostul muncii si esenta Credintei!
Anna - cu sufletul preschimbat in speranta, cu lacrima prefacuta in zambet, cu gandul inspre alte zari...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu