luni, 12 octombrie 2009

Dez-amagire sau foame de certitudine...

Ce faci cand nadejdea iti infloreste in suflet, te crezi mai bun, mai frumos, mai bland, mai impacat datorita unui fapt exterior...te agati involuntar de el si apoi descoperi ca ai cladit un edificiu minunat pe temelia unor nisipuri...rascolitoare?
Cum te poti proteja de dez-iluzii fara a pune ziduri intre tine si lume?
Cum te poti fenta sa privesti in alta parte cand ceea ce iti doresti sa privesti nu e tocmai expectanta placuta ochiului, mintii si sufletului?
Cum poti respira in voie traind cu o nadejde pe care voiesti sa o daruiesti dar nu ai cui?
Cum te mai poti privi in oglinda inimii recunoscand ca nimic nu mai e sfant si permanent pe lume?
Cum poti intelege, lua oamenii si intamplarile exact asa cum sunt, inregistrand totul ca pe o pelicula lipsita de conotatia afectiva a cadrelor?
Cum poti trai mecanic zilele, egoist si rece, dez-interesat si sec?
Cum poti lasa miracolele sa zaca sub povara prafului infranarii de dragul limpezimii zilelor?
Imi este groaza ca ma voi trezi in acea zi in care nimic nu ma va mai impresiona...nici rau, dar nici bun... ca nu voi mai observa tradarile, schingiuielile spirituale, manipularile, superficialitatile, privirile imprajinate pe tocurile telescopice ale nulitatii, ironiile, incrancenarile, incruntarile, minciunile, esuarile, lamentarile... rasariturile si amurgurile pe ape, curcubeele, zambetele, sambetele, florile, saruturile, tandretile, respectele, modestiile, profunzimile, placerile, eclerele, amandinele, culmile spirituale, aripile, trenurile oprite in gari care nu imi vor mai apartine...
Sper sa invat repede sa ridic scutul indiferentei, reticentei si cinismului cand dau peste un om sau o intamplare ce ar putea parea interesante, romantice sau datatoare de elevatiuni nebanuite, fluturi in stomac si zambete largi...
Intr-un fel, destul de amar e drept, ma gandesc la vorba aceea "Dumnezeu da omului cat poate duce...".
Privesc in jur... unii platesc fapte si oameni cu aceeasi moneda, altii doar scrasnesc din dinti si privesc urat... unii se prefac, altii dau cu bate in balti pana cand nimic nu mai ramane imaculat...unii hamaie pe la colturi, altii fug si se ascund...unii plag, altii rad...unii fac ulcere, altii se ingrasa, altii se sinucid...
Este clar, trebuie sa gestionam si faptele si oamenii care par draguti, frumosi, iubitori, buni si blanzi...pentru ca de putine ori luciul apei este aidoma albiei...
Lucrurile nu sunt intotdeauna ceea ce par a fi...
Incerc sa gasesc ceva nemiscat si sigur, incremenit in continuitate si durabilitate, certitudine si ne-pre-schimbare...
Dar ca si Arhimede, nu gasesc punctul care sa imi ancoreze existenta...
Anna - in cautarea...punctului pierdut:)), in mijlocul toamnei triste, intr-o fireasca zi de luni:)

7 comentarii:

  1. Ca de obicei, trebuie sa vina si momente de genul acesta cand simtim ca pierdem un punct...dar daca vom continua sa fim noi, chiar daca doare uneori, vom castiga 2:)...toate cele bune:)

    RăspundețiȘtergere
  2. Indiferenta in ziua de azi e ca si cum ar fi un punct de lucru pe o ordine de zi si care trebuie dus la bun sfarsit.Sa ramai neclintit in fata atator aberatii pe care le auzi si vezi in fiecare zi e ca si cum ne-am degrada si am disparea cate un pic cu fiecare zi ce trece. Nu mai suntem umani, nu ne mai doare suferinta celui de langa noi nu ne mai impresioneaza frumusetea lucrurilor marunte care ne-ar face viata de o mie de ori mai vesela si usoara. ne complacem intr-o situatie pe care ne-o facem singuri. Nu , nu cred ca ar trebui sa uitam curcubeele, o dimineata ploioasa dar de care ne putem bucura pentru ca suntem sanatosi, o gaza de pe-o floare care incearca sa razbeasca din roua diminetii, un sarut care ne aduce zambetul pe buze,un desen animat care ne aminteste de dulceata copilariei, mirosul unui parfum asemanator cu al mamei,prietenii dragi care sunt cu adevarat prieteni si sunt langa noi indiferent de situatie si cate alte frumuseti si bucurii.Cred ca ar trebui sa transmitem si celor de langa noi frumusetea de a trai pe care atat de multi au uitat-o! Ela

    RăspundețiȘtergere
  3. Poate ca prima dezamgire a fiecarui om / copil se petrece atunci cand afla ca nu exista Mos Craciun. Totusi, trecand peste tristetea momentului, continuam sa primim cu placere cadouri, chiar daca le primim de la prieteni si cunoscuti in locul unui personaj fictiv, si placerea este cu atat mai mare cu cat se intampla cateodata sa ni se ofere ceea ce ne doream.
    Dezamagirile ne afecteaza mai mult in cazul relatiilor interpersonale, dar cred ca nimeni nu traieste intr-o continua dezamagire, iar daca simte acest lucru, poate ca problema este a lui, si nu a lumii care-l inconjoara.
    Cum deosebesti un vis de o amagire?... Uneori visurile noastre se sfarsesc printr-o dezamagire, insa personal mi s-a intamplat ca o parte din visuri sa se transforme in realitate, iar asta iti da putere sa treci peste celelalte dezamagiri si sa simti ca nu e in van tot ce credem, facem, speram.

    RăspundețiȘtergere
  4. Uite Anna, asa ca ca si tine, si noi ne dorim cate ceva sigur. Cred pana la urma ca singura certitudine ramane totusi moartea.

    RăspundețiȘtergere
  5. @Rappa_ru': Eu inteleg ca sunt zile bune si zile rele, ca exista castiguri si pierderi, ca tindem dupa echilibrul fragil intre lucruri relative care isi modifica perpetuu forma, culoarea si uneori...chiar esenta. Sau poate ca este vorba de o esenta subiectiva, care apartine doar spectatorului, nu si actorului... Adica poate omul e nasol sau fapta putreda de la inceput, insa eu cu ochelarii roz de cal verde observ realitatea cu sus-ul in jos... Si cand ma loveste adevarul intre ochi, ma scutur de culori si sunt obligata sa ma iau la tranta cu realitatea frusta...
    Toate cele bune si tie!
    Multumesc pentru incurajare:)

    @Ela: Eu inteleg ca oamenii se schimba, ca peisajele difera si varstele dezagrega tot felul de aspecte, insa stiu ca structura psihica ramane identica pe parcursul vietii...
    Asadar, eu mereu voi spera si mereu voi atarna apoi in mrejele suspecte ale mirarii... Tu stii ca am trecut prin multe in viata...si uneori am senzatia ca nimic nu ma mai poate mira... Fals! Cu cat aflu mai multe, cu atat ma adancesc in itele alambicate ale fiintei umane si cad de sus in capcane voluntare sau nu...
    E clar ca voi ramane idealista pana in varful unghiilor, insa uneori acest lucru imi aduce bucurie, alteori ma doboara pana aproape de limite pe care as dori sa nu le traiesc vreodata...
    Cat despre contagiunea fericirii, sunt de acord cu tine!
    Te pup!

    @Dragos: Mos Craciun nu mi se pare o referinta in speta discutata, pentru ca el era un mit oricum din prima...eu ma refer la fapte reale si la oameni palpabili, care nu aduc darurile dorite, ci te aduc de mana pana la jumatatea podului subred si apoi zgaltaie parapetii, lasandu-te prada abisului fiintei...
    Eu nu zic musai ca e vina lumii ca e asa cum e...sau a mea ca nu sunt in stare sa ma adaptez unor treburi care contravin sistemului meu valoric...zic doar ca nu mai vreau sa sufar... Atat:)...

    @Dan Ioanitescu: As vrea sa te cred, insa ceva ma retine...pentru ca nici macar "finalul" nu este defintiv...poate mai urmeaza ceva sau altceva...poate nu... Asa incat inca nu pot cladi pe ideea ca nimic nu prea conteaza, caci intr-o buna zi oricum se vor narui toate, asa ca la ce bun toata frasuiala?

    Anna - alaturi de ras si joc impotriva alienarii:)

    RăspundețiȘtergere
  6. Mi-ar placea sa ai dreptate. Sorii implodeaza ceea ce se va intampla la un mome dat si cu al nostru. Ar fi un final de final sigur?

    RăspundețiȘtergere
  7. @Dan Ioanitescu: Imi tot vin in minte vorbe gen "Stiu ca nu stiu nimic"... "Totul este relativ"...
    Asa incat nu stiu in ce manipulari sa cred mai degraba...religie/dogma, stiinta/teoreme (ori si mai rau...axiome)... de aceea imi este greu sa gasesc un singur puct... Mai imi amintesc si de Descartes...si poate ca indoiala este singura alternativa/solutie la realitatea suspecta in care vietuim...
    Nu prea cred sau poate refuz sistematic sa cred ca finalul chiar reprezinta extinctia definitiva, indiferent de numele cu care o chemam...
    Imi plac oamenii care cred ca detin un mare adevar si se tin cu dintii de el, refuzand alte cai sau argumente, insa eu sunt putin firo-despicatoare sau necrezatoare, caci oricum am privi lucrurile, tot apare o a tertza forta in ecuatie pe care poti sau nu sa o crezi...
    Ador magicul, insa imi place teribil si sa demasc trucurile realizate la colt de strada:D.

    Anna - intrebandu-se daca Iubirea cimenteaza, salveaza temporar sau doar amana sufletul printre tenebrele inconstientei...

    RăspundețiȘtergere