Cronica unei...vizite neanuntate...

Se intampla uneori ca in derularea filmului cotidian sa se insinueze, intre cliseele cunoscute, franturi de aspecte cu mireasma de dimineata risipitoare de neguri si incetosari... Este ca si cum un dus revigorant ar insufleti intreaga existenta...

Ca si cum fiintarea de pana atunci devine un tablou prafuit, lasand in lumina rampei o panza in culori vii, forme negandite si dinamica intuitiva...

Citesti o carte, vizionezi un film, asisti la o intamplare la metrou, visezi ceva, afli un secret, intalnesti un om, te detasezi de altul, afli o fericire, o tragedie, simti o privire, doresti o mangaiere, mergi la biserica, prinzi din zbor un sunet, privesti fugar o imagine, simti o aroma din ceva necunoscut... si dintr-o data simti ca nimic nu va mai fi la fel.

Simti ca ai crescut, ca ai devenit altcineva...altceva; simti in maruntaie ca un graunte pe care il credeai mucegait a inmugurit si aproape simultan a si dat in parg...

Simti ca un gand pe care il convingeai ca este cam nastrusnic, l-au avut si altii...ca idei pe care doreai sa le camuflezi sub masca banalitatii au fost "exploatate" si citind un text sau ascultand o melodie, te simti mai "acasa" decat in orice spatiu sau timp trait... Te simti impartasit, te simti cu un pas mai aproape de tine, regasindu-te, ciudat, prin altii...

Cred uneori in semne care ne calauzesc drumul, aidoma unor parapeti care ne impiedica sa ne afundam in abis. Poate ca daca ne-am trezi mai devreme, am fi mai atenti in jur si ne-am pastra energia pentru lucrurile importante, ne-am defini mai repede, continuand cu zale sirul trofic...

Poate ca semnele apar atunci cand la nivel constient le astepti cel mai putin, dar cand de fapt subconstientul urla dupa ele si, de ce nu?!...poate chiar dumnealui le creaza.

De multe ori s-a intamplat in clipele cand nu mai "speram nimic", solutii sa apara dintr-un senin neobservat pana atunci... ori lucruri ciudatele sa se intample aparent fara niciun motiv, ca apoi sa descoprim ca erau exact piesele lipsa...
Poate ca puiul de pinguin asteapta in fereastra de la etajul 2 in fiecare dimineata sa iti "aripeasca" salutul pentru o noua zi, insa daca nu te rugai pentru ajutor ridicand privirile spre vazduh, nu il observai nici astazi... Poate noi conferim dimensiuni noi lucrurilor din jur pentru a ne agata colacul de salvare...sau poate nu... poate altcineva arunca parghii pentru a ne propti echilibrul fragil pe timp de furtuna...

Sa obervati oamenii...cei tristi au priviri "ratacite", pierdute in jur, cautand inutil un chip drag, o vorba buna, o solutie, o amanare, un umar, o soapta... Pe cand cei...plini... sa zicem doar atat, se privesc in vitrine, oglinzi, privesc persoana iubita, privesc dincolo de miriapozenia multimilor...

Cu totii insa asteptam ceva... o paine, o tarie, o inima, un gand, o nota, un razboi, o casa, un inceput, un sfarsit... invocam cu diverse tonuri si chipuri soarele care ar trebui sa rasara pe nu stiu ce strada, vecinul care si-a facut loc folosind coatele la coada pentru noroc, sorbind si portia noastra...observand la un moment dat ca ciresul a inflorit in miezul iernii. Si atunci Timpul intoarce si el privirea putin mirat, iar noi ne intoarcem cheita inimii fiind mai buni pentru inca o saptamana...

Promitandu-ne ca niciodata nu ne vom mai lasa prinsi cu sufletul negrijit... Ca atunci cand suna la usa musafiri ne-anuntati si noi ne codim sa deschidem pentru ca urmele chefului de ieri nu au fost sterse...si ce va spune Ioneasca vazand ca sunt cateva castroane pline cu mucuri de tigara?

Piedici consolidate cu grija... Asa o fi si cu misterele dezvelite la coltul fiintarii pe care parca ne codim sa le primim in suflet si sa ne imbatam cu noua existenta in fiecare clipa... Poate de maine... Poate ma insel...Poate sau...nu poate?...

Anna - ridicand genunchiul din moinele constrangerilor, incercand sa spintece polieti-jena si ridicolul, cu gandul arzator spre ELEUTERIA... doar spre ea...

Evrikaaaaa!!!

"Învaţă de la toate..."

Învaţă de la apă să ai statornic drum.
Învaţă de la flăcări că toate-s numai scrum.
Învaţă de la umbră să treci şi să veghezi.
Învaţă de la stâncă cum neclintit să crezi.

Învaţă de la soare cum trebuie s-apui.
Învaţă de la vântul ce adie pe poteci.
Cum trebuie prin lume de liniştit să treci.
Învaţă de la toate căci toate-ţi sunt surori,
Cum treci frumos prin viaţă,
Cum poţi frumos să mori!

Învaţă de la vierme că nimeni nu-i uitat..
Învaţă de la nufăr să fii mereu curat.
Învaţă de la flacări ce-avem de ars în noi.
Învaţă de la ape să nu dai înapoi.

Învaţă de la umbră să fii smerit ca ea.
Învaţă de la stâncă să-nduri furtuna grea.
Învaţă de la soare ca vremea să-ţi cunoşti.
Învaţă de la stele că-n cer sunt multe oşti.

Învaţă de la greier când singur eşti să cânţi.
Învaţă de la lună să nu te înspăimânţi.
Învaţă de la vulturi când umerii ţi-s grei.
Şi du-te la furnică sa vezi povara ei.

Învaţă de la floare să fii gingaş ca ea.
Învaţă de la miel să ai blândeţea sa.
Învaţă de la păsări să fii mereu în zbor.
Învaţă de la toate că totu-i trecător.

Ia seama fiu al jertfei prin lumea-n care treci
Să-nveţi din tot ce piere cum să traieşti în veci!

...din lirica norvegiană

In preajma unui examen important din existenta mea, sufeream ingrozitor ca sprijinul pe care il asteptam de la o persoana draga pe atunci nu venea...iar in locul unei taceri respectuoase macar avusesem parte de toata neincrederea si parsivenia de care un omuletz poate fi in stare...
Nu mai reuseam sa ma concentrez la studiu, la motivatii, la scop si strategie...eram naucita si pluteam in deriva mirarii tineresti in fata valentelor tenebroase inca necunoscute pe deplin a semenilor...
O persoana speciala mi-a spus atunci un lucru pe care din timp in timp il uit, din nefericire...
Mi-a spus ca indiferent de durerile mele, examenul nu se va amana... si ca atat am... o zi...cateva ore in care trebuie sa ma adun si sa demonstrez ceva. Atat. Pe cei care imi vor corecta lucrarea nu prea i-ar pasiona valtorile mele pe creier si suflet, ci doar continutul lucrarii mele.
De multe ori cand urc povarnisul anevoios al vietii imi amintesc acele vorbe...imi amintesc faptul ca soarele nu va sta in loc pentru ca mie im crapa capul sau inima, ca Timpul nu ma va astepta niciodata, ca toate vin...apoi toate trec... insa de mine depinde cat si cum ma afecteaza...
Vorbeam cu o colega despre fericirea incifrata in lucruri pe care le numim "mici". Si despre faptul ca parca nu mai avem vreme sa ne bucuram in tihna de toate intamplarile frumoase, de oamenii buni si de lucrurile care ne inconjoara.
Ne aminteam de oamenii inimosi pe care ii admiram pentru forta si ambitia cu care se iau la tranta cu viata, pentru cum ies invingatori din situatii pe care multi altii nu le-ar putea depasi.
Mi-am dat seama ca mult mai multi oameni nefericiti am vazut printre cei cu "stare", sanatosi, cu familii, servicii bine platite, calatorii si belsug in toate aspectele existentei, decat printre cei saraci, cu dizabilitati fizice, cu boli incurabile, vaduvi...
Am uitat oare sa pretuim viata?
Cred ca am gasit punctul care nu iesea la inventar in ultima scriere:)... este ideea ca suntem in viata. Atat.

Anna - Cat de greu ar fi, cat de urat, nedrept sau dureros, multumesc Cerului ca sunt vie, ca am sansa sa traiesc, sa cunosc cele mai variate experiente, ca pot vedea, auzi, gandi, citi si invata la tot pasul...chiar si din moine...

Dez-amagire sau foame de certitudine...

Ce faci cand nadejdea iti infloreste in suflet, te crezi mai bun, mai frumos, mai bland, mai impacat datorita unui fapt exterior...te agati involuntar de el si apoi descoperi ca ai cladit un edificiu minunat pe temelia unor nisipuri...rascolitoare?

Cum te poti proteja de dez-iluzii fara a pune ziduri intre tine si lume?

Cum te poti fenta sa privesti in alta parte cand ceea ce iti doresti sa privesti nu e tocmai expectanta placuta ochiului, mintii si sufletului?

Cum poti respira in voie traind cu o nadejde pe care voiesti sa o daruiesti dar nu ai cui?

Cum te mai poti privi in oglinda inimii recunoscand ca nimic nu mai e sfant si permanent pe lume?

Cum poti intelege, lua oamenii si intamplarile exact asa cum sunt, inregistrand totul ca pe o pelicula lipsita de conotatia afectiva a cadrelor?

Cum poti trai mecanic zilele, egoist si rece, dez-interesat si sec?

Cum poti lasa miracolele sa zaca sub povara prafului infranarii de dragul limpezimii zilelor?

Imi este groaza ca ma voi trezi in acea zi in care nimic nu ma va mai impresiona...nici rau, dar nici bun... ca nu voi mai observa tradarile, schingiuielile spirituale, manipularile, superficialitatile, privirile imprajinate pe tocurile telescopice ale nulitatii, ironiile, incrancenarile, incruntarile, minciunile, esuarile, lamentarile... rasariturile si amurgurile pe ape, curcubeele, zambetele, sambetele, florile, saruturile, tandretile, respectele, modestiile, profunzimile, placerile, eclerele, amandinele, culmile spirituale, aripile, trenurile oprite in gari care nu imi vor mai apartine...

Sper sa invat repede sa ridic scutul indiferentei, reticentei si cinismului cand dau peste un om sau o intamplare ce ar putea parea interesante, romantice sau datatoare de elevatiuni nebanuite, fluturi in stomac si zambete largi...

Intr-un fel, destul de amar e drept, ma gandesc la vorba aceea "Dumnezeu da omului cat poate duce...".

Privesc in jur... unii platesc fapte si oameni cu aceeasi moneda, altii doar scrasnesc din dinti si privesc urat... unii se prefac, altii dau cu bate in balti pana cand nimic nu mai ramane imaculat...unii hamaie pe la colturi, altii fug si se ascund...unii plag, altii rad...unii fac ulcere, altii se ingrasa, altii se sinucid...

Este clar, trebuie sa gestionam si faptele si oamenii care par draguti, frumosi, iubitori, buni si blanzi...pentru ca de putine ori luciul apei este aidoma albiei...

Lucrurile nu sunt intotdeauna ceea ce par a fi...

Incerc sa gasesc ceva nemiscat si sigur, incremenit in continuitate si durabilitate, certitudine si ne-pre-schimbare...

Dar ca si Arhimede, nu gasesc punctul care sa imi ancoreze existenta...

Anna - in cautarea...punctului pierdut:)), in mijlocul toamnei triste, intr-o fireasca zi de luni:)