img5.jpg)
Ce semnifica o prietenie? Pentru ce s-au inventat prietenii? Unde incepe si in ce circumstante se poate incheia o astfel de...legatura sa zicem? Unde incepe rolul prietenilor si pana unde isi pot intinde bratele afectiunii fara a fi considerati bagareti sau nefiresti?
Daca un prieten cade prada valurilor, e de datoria Celuilalt sa ii sara in ajutor, sa se asigure ca este teafar, sa sufere si sa jubileze la unison?
Daca un prieten este la ananghie, este o datorie sacra sa substituim rolul de parinte ajutand dupa puteri si pricepere intru aducere catre liniste a celui oarecum suferind?
Daca un prieten isi face rau singur, este treaba noastra sa il protejam, tinem de mana si sa ii veghem somnul?
Daca atenteaza la propria integritate psihica si fizica, este necesar sa intervenim cu un val aducator de trezie din ratacire ori trebuie doar sa ascultam si apoi sa ne intoarcem la propria viata lasand in voia intamplarii un destin pe care il puteam curati de moine?
Uneori am senzatia ca ne folosim de termenul de prieten din teama de singuratate, in cautarea de martor al propriilor esecuri si bucurii, cautam o oglinda in care cand ne uitam ne vedem mai frumosi, mai buni, mai destepti...
Prietenia presupune libertate si adevar reciproc dar tacit asumate? Sau presupune mai degraba minciuni frumoase pe care ar fi ridicol sa ni le repetam propriilor urechi?
Daca o prietena poarta un haina, o coafura sau un machiaj care nu o avantajeaza, are rost sa ii spun eu asta? Si daca ma decid sa verbalizez acest aspect, ea alege sa simta prost ori bine pentru ca sunt sincera?
Daca observ ca iubitul ei nu o apreciaza ori o inseala ori se poarta inuman cu ea, am eu dreptul sa spun ca nu e firesc? Mi-as putea permite ca in virtutea dragostei ce-i port sa o fac sa sufere si accepte o realitate pe care se poate sa o cunoasca dar sa o refuze?
De cate ori trebuie sa imi sun prietena pentru a nu se simti neglijata? Daca vreodata nu am chef de nimeni, ii pot spune asta chiar daca ea are nevoie de un umar pe care sa planga?
Daca nu mi se cere in mod clar un sfat, am eu dreptul sa il rostesc? Si chiar daca mi se cere, am eu "caderea" sa imi asum responsabilitatea greselii in care as putea-o directiona? Sau lansez sfatul, achit consumatia si plec, convinsa ca am oferit un ajutor real in rezolvarea unei probleme, avand chiar pretentia ca sfatul sa fie pus in aplicare, asa cum mama era convinsa ca daca eu urmez setul de legi extrase din viata...ei:) voi avea numai de castigat, nerepetand greselile ei si avand in viata un drum lin si frumos?
Cum este mai bine pentru mine sau cum este mai bine pentru ea... ce conteaza mai intai? Sa o las sa isi invete propriile lectii si sa ii respect deciziile oricat de auto-distructive mi s-ar parea ori am eu dreptul sau privilegiul sa o trag de urechi usurel cand simt ca e pe miriste cam de mult timp?
Imi amintesc o parabola cu un fluture care se chinuia sa transceada o crisalida... Vazandu-i zbuciumul, un om l-a ajutat, insa trecerea a fost prea rapida si fragila faptura nu era deplin adaptata noilor conditii de trai, astfel incat nu a rezistat...
Deci nu ar fi mai bine sa imi pastrez pentru mine parerile tributare structurii mele psihice si experientei de viata, precum si modului in care eu am ales la un moment dat ce sa invat si cum sa cresc?
Nu cumva ar trebui sa ne abtinem din a impune reguli si sa ne pastram libertatea, respectand-o si pe a celuilalt, fara a faptui gesturi sau cuvinte care starnesc mai multa tulburare decat liniste?
Nu ar fi mai bine sa iubesc eliberand pe celalalt de sentimentele mele transformate in povara pentru satisfacerea propriului ego?
Ajuta cuiva sinceritatea mea (in afara de mine, multumita poate de faptul ca nu am mintit...), face pe cineva mai fericit, mai frumos, mai destept faptul ca ii aduc la suprafata demoni pe care se straduie sa ii ascunda luminii?
Daca eu imi sunt autosuficienta si ma inteleg bine cu mine, mai am eu nevoie de acesti prieteni fata de care iata nu stiu mereu ce atitudine sa adopt pentru a fi bine tuturor?
Si cu toate acestea, am prieteni pe care ii pretuiesc, ii iubesc...as putea trai foarte bine fara a-i fi cunoscut vreodata, insa dupa ce i-am aflat, am ales sa ii indragesc dincolo de spatiu si de timpul ce uneori ne desparte nedrept de mult... am ales ca gandurile mele sa le apartina de multe ori, sa apara in rugaciunile mele si sa faca parte din viata mea, indiferent de cat de buni, frumosi, destepti, puternici sau veseli sunt... in ochii celorlalti.
Pentru mine conteaza cum ii percep eu, ce simt eu alaturi de ei si pentru ei si... masura in care nu sunt tradata...prea mult:).
Care-i treaba cu prietenia, totusi? Cum va "gestionati" prieteniile si faptele in interiorul acestui legamant?
Anna - ascultand pietre, ierburi, copaci, anotimpuri... si oameni uneori..
Se spune ca in copilarie prieteniile se fac usor, dar la fel de repede se destrama, iar pe masura ce crestem ne alegem mai greu prietenii insa relatiile sunt de lunga durata. Nu sunt intru-totul de acord cu aceasta asertiune. Cred ca mai degraba copiii sunt lipsiti de complexe, suspiciuni si mai deschisi sa primeasca in randul lor pe cei care le impartasesc singurul interes – joaca. De multe ori confundam cunostintele cu prietenii. Nu stiu cat de puternica trebuie sa fie legatura dintre oameni pentru a putea depasi bariera unei simple socializari pentru a se tranforme in prietenie adevarata. Imi place sa cred ca am un suflet de copil care se ataseaza rapid de oamenii care ma trateaza cu bunavointa, desi multi asteapta luni sau chiar ani de zile pentru a considera pe cineva prieten. Cred ca simpatia e un sentiment reciproc, si nu te poti abtine sa apreciezi pe cineva care vede ce este bun in tine.
RăspundețiȘtergereCu multi ani in urma nu intelegeam nevoia de modele in viata. Mi se parea absurd. Eu eram unicat si nu trebuia sa imit pe nimeni pentru a stii ce trebuie sa fac. Cu timpul mi-am dat seama ca in situatii de impas solutia era tocmai in reperele pe care cei mai experimentati mi le puteau da ca sa nu sfarsesc precum magarul lui Buridan:) Am inteles mai bine atunci ca mai intai trebuie sa-ti asumi un model pentru ca apoi sa-l poti personaliza sau chiar renega. Bineinteles ca egocentrismul meu m-a impins de multe ori sa ma vad ca un model pentru cei dragi, iar cand acestia nu ma ascultau nu-mi puteam stapani dezamagirea. Potrivit unei definitii clasice prietenul este acela care te intelege asa cum esti si te lasa sa evoluezi fara sa intervina.. Pe de alta parte, cred ca un prieten adevarat trebuie sa aiba curajul sa-ti spuna ca gresesti. Cum poti face astea fara a trece din extrema indiferentei in cea a dezolarii n-am aflat inca:)
@Dragos: Cu adevarat parca simpatizam mai mult cand eram de-o schioapa... si la fel de averat este ca atunci doar jocul si veselia conta.
RăspundețiȘtergerePe masura insa ce maturizarea isi pune amprenta asupra trupului nostru... si gusturile, inter-relationarile, apartenentele si diferentele se nuanteaza.
De ce dintr-un grup de cinci persoane sa zicem ma imprietenesc doar cu una desi le simpatizez pe toate?
Caut sau doar gasesc reciprocitate, un minus ori un plus alaturi de care simt echilibru in ecuatia vietii?
Cineva mi-a spus zilele trecute ca un prieten este acela pe care stii ca te poti bizui, ca poti gasi suport indiferent de ora, anotimp sau situatie... Deci prietenul este supapa care imi impiedica pierzania, alienarea sau pulsiunile (auto)distructive. Este propteaua care ma sustine impotriva caderilor de orice fel.
Dar cu adevarat este vorba de particularizarile de rigoare...unii au nevoie de confidenti, altii de laudarosi, altii de oameni mai slabi decat ei, altii de oameni buni, altii de oameni influenti... functie de structura vietii si personalitatii fiecaruia, de plusurile si minusurile personale, de conceptii si asumari.
Astfel, cred ca o prietenie se finalizeaza in momentul cand unul dintre ei incalca pactul tacit... unul care trebuia sa fie slab devine mai puternic, unul care lauda devine ponderat sau chiar crtic, confidentii de ieri devin surzii si plangaciosii de astazi, cei buni se plictisesc, cei influenti pierd teren(uri). Ceva modifica echilibrul si atunci se produce ruptura.
Cat despre modele, vorbeai de cunoastere, asumare, negare sau acceptare. Crezi ca mai avem timp pentru asa o rumegare in zilele noastre? Poate unii isi permit aceste structurari si (p)reluari, insa cei mai multi cred ca improvizeaza din mers, construindu-si proprii cai de urmat, carari auto-batatorite, serpuind intre incercare si eroare sau reusita pana cand invata sa puna corect problema.
Mai cred ca nu exista alt rit sa zicem in prietenie decat reciprocitatea... "Ce tie nu-ti place, altuia nu-i face"... asa incat daca ofer sinceritate, disponibilitate psihica si spatio-temporala:), este clar ca voi cere aceleasi lucruri si ca imi voi alege prieteni oameni capabili de asa ceva.
Insa experienta mi-a dovedit ca nu exista o echivalenta clara, aproape consecutiva: eu te ajut pe tine, apoi tu pe mine etc...
Mi-am amintit o vorba adevarata din strabuni care zice ceva de genu' daca astazi ii dai cuiva o bucata de paine, nu te astepta ca tot de la el sa primesti maine o cana cu apa...
Asa incat probabil ca la nivel "global" exista un echilibru in toate, nu doar intre doua sau cinci sau sapte zeci de persoane:).
Anna - bajbaind printre sensuri...