duminică, 3 noiembrie 2013

Despre...legende, numai de bine!?

Gratie oamenilor frumosi de la White Mahala si a unei mici doze de noroc - ce parea ca m-a cam uitat in ultima perioada :)) -  am petrecut o seara de neuitat alaturi de ei intr-un concert de zile mari la Sala Palatului. Au cantat in deschiderea - cum se zice - concertului lui Oscar Benton a.k.a. Bu-bui-bu-buuuui...
Din punctul meu de vedere o trupa care canta inaintea unei super-mega vedete este usor necunoscuta, poate nu chiar foarte interesanta, care vrea sa se promoveze si are rolul de a "incalzi" spectatorii pentru vedetissima care va urma, pregatind publicul pentru un feed-back senzational si o atmosfera net superioara calitativ.
In seara aceasta insa, senzatia mea si a mai multor persoane din sala (din cate am auzit in drum spre iesire) a fost ca am fost spectatoare la doua concerte, unul dupa celalalt, primul mai bun ca celalalt.
Desi imi plac mult si stiam cateva din piesele trupei White Mahala, sound-ul live si spectacolul creat de ei a fost mult mai mult decat as fi asteptat ori sperat, iar interpretarea  molipsitoare de bucurie, pofta de viata si uitare de grij. A fost acel gen de atmosfera care ai vrea sa nu se mai termine... Versuri inspirate din cotidian, dar condimentate cu ironii fine,hilare, orchestratia vie si aproape palpabila intr-un peisaj (lumini, abur, vestimentatie) care amintea de vremuri apuse..., de filme cu aroma de tutun vechi si bun, de muzica reala, de la si pentru oameni... Pentru un timp am avut impresia ca am calatorit in timp si spatiu si ca m-am teleportat intr-o lume pe care o cunosteam doar din auzite ori din fotografii, o lume in care cand era de cantat se bucura ori se suferea si cand se suferea ori se bucura se canta... O lume populata de femeie cu rochii si gene  negre, unghii si buze rosii, tigarete si gene lungi, zambete si localuri misterioase, barbati dintr-o bucata care stiu a trage cu arma cu precizie, a taia lemne cu forta si a mangaia o femeie cu delicatete..
Abia am rezistat tintuita in scaun, de dragul ori jena unor batranei simpatici de pe randurile din spate (care nu prea vedeau scena, uitand poate sa simta si sa dea frau liber bucuriei inventate ad-hoc de oamenii foarte talentati de pe scena), dar asa-i in tenis... Asa ca doar am cantat cu trupa, am batut din palme aproape tot timpul, am dansat si chiuit in sinea mea de veselie...
Foarte, foarte fain!!! Recomand tuturor celor care zabovesc uneori pe aici si se impleticesc printre randurile si gandurile mele sa asculte macar o piesa a celor de la White Mahala. Atentie! Da dependenta dar mai ales  buna-dispozitie! :)
Preferata mea este Pacat ...

Eiii...era sa zic "si abia pleca batranul", insa in cazul de fata abia venea:)). A urmat o destul de lunga asteptare pe ritmuri de jazz-blues cu o chitara ucigasa de timpane - posibil electrica (nu am nicio vaga idee despre ce vorbesc:)), dar stiu ca m-a capiat sunetul amplificat al chitarei afro-chinezului din trupa lui Osca Benton). Ni s-a mai povestit cate ceva, s-a mai cantat cate ceva...incepusem sa cred ca l-au pierdut pe drum pe Oscar Benton, insa era destul de ok acum ce se auzea de pe scena, iar pianistul si tobosarul mi-au placut mult, asa ca ma obisnuisem cu ideea.
Si... aparu un nene fooooarte batranel, un fel de Gica Petrescu dar imbracat ponosit, semi-trist, mangaie un scaun de bar pus acolo de catre organizatori nu prea stiu de ce ca era clar ca ar fi fost o misiune imposibila pentru sarmanul Oscar Benton sa se aburce pe asa ceva:))), si incepu sa cante.
Ei bine, cand a inceput sa cante parca s-a mai inaltat cu 10 centimetri si s-a mai indreptat de umeri parca:)) (e drept ca si microfonul ii era potrivit un picut mai sus decat era cazul:))), insa m-a uimit ce voce iesea din trupsorul acela care aveai senzatia ca se va prabusi in urmatoarea clipa. Acuma eu nu stiu daca era meritul sau ori a sunetistilor, dar nici nu cred ca vreau sa aflu.
A fost...interesant. Cam asa: bal-bal-bal Alain Delon, tra-la-tra - sa ma odihnesc putin pe un scaun si sa beau nitica apa, bla-bla-bla - Bensonhurst Blues - bu-bu-bui, fal-fal-fal - I Got my Mojo Working, la-la-la revedere, ovationat, Bensonhurst Blues reloaded, Merry Christmas you all!

Sa clarificam. Inteleg si respect viata sub aspectul batranetii. Inteleg, admir si respect o "legenda", inteleg foamea de public/recolta de resurse financiare/teama de final, imi plac mult melodiile lui Oscar Benton (favorita mea este Different dreams) insa am dreptul sa imi exprim sentimentele si cred ca uneori este bine sa nu fortam lucrurile ca rezultatul poate fi unul nu tocmai fericit. Inteleg ca e frumos sa impartim un spatiu si un timp cu un idol ori un mare nume care semnifica ceva in istoria muzicala internationala, insa cred ca e important si sa stii cand vine vremea sa iti vezi de treaba ta in afara scenei cand stii ca nu te mai tine ca acum 20 de ani. Prefer sa nu simt mila ori compasiune pentru un invelis supus legilor firii si sa pastrez in amintire ceva clar nemuritor. E ca atunci cand ai prefera sa nu mergi la mormantarea cuiva drag tocmai pentru a il pastra viu si intact in amintire...
La fel am simtit cand pe scena Teatrului National V. Alecsandri din Iasi am vazut o piesa de teatru care ar fi trebuit sa fie o referinta prin textul "interpretat", insa din pricina unor actori foarte in etate, deja uituci si plictisiti a fost un fiasco...
Dar, vorba ceea...despre...legende numai de bine! :)

O parte din spectatori au fost foarte incantati de prestatia lui Oscar Benton ori mai curand de amintirile reinviate de muzica sa. Au ovationat si au aplaudat si sper pentru bucuria lui si nu inspre epuizarea definitiva a acestuia:), l-au rechemat pe scena.
Nu am inteles de ce insa nu au reactionat la fel in cazul primei trupe. Ori poate asteapta ca si cei la White Mahala sa aiba 140 de ani de carcasa si abia atunci ii vor primi cum se cuvenea. Nu ma gandesc la patriotism ori incurajare pentru ca ar insemna ca apelez la trucuri sentimentale pentru care ar fi trebui ca si ai nostri, de la "intersectia bulevardului Simandicos cu ulita Vesela" sa primeasca aplauze si ovatii. Deci nu. :) Era frumos sa primeasca doar ce li se cuvenea. Mult mai mult decat li s-a oferit. Asa cum a fost frumos ca l-au sustinut pe Oscar Benton pentru ce a fost odinioara, nu pentru ce a daruit in seara aceasta.
Eu cand am plecat de la Sala Palatului tot in minte cu melodia Pacat am pasit.
Mult succes trupei White Mahala si sper sa aduca bucurie si chef in cat mai multe casa, suflete, petreceri!
Hai sa-i mai pretuim si pe ai nostri ca au cu ce si noi am avea cu ce ne mandri!

Anna - fericita si apoi zambind rautaciosel la gandul ca cel mai nou album al lui Oscar Benton se numeste..."Still alive". Pe bune! Fara comentarii! :)))




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu