Manastirile din Moldova

Daca in concediu am "vizitat" manastiri din Maramures, cu specificul inconfundabil, simtirile frumoase si turlele semetite intru rugaciune, in acest sfarsit de saptamana am fost la manastirile din Moldova, mai precis cele din jud. Neamt: Agapia, Sihastria, Secu, Neamt si Schitul Sihla.
Fiecare este unica prin materialul constituent, frumusete si trairile incercate: Agapia este o manastire de maici, unde curatenia si coloritul felurit al nenumaratelor flori care te inconjoara te fac sa uiti de tot si toate.

Manastirea Sihastria este un amestec de stiluri, de flori, lemn si piatra care parca se unesc intr-un tot indestructibil si vesnic.

Manastirea Secu se individualizeaza prin colajul arid la prima vedere, insa plin de semnificatie, caldura si semetie...dar aceasta semetie este mai curand respectul impus de un batran cu pletele carunte si privirea albastra de vazduh datatoare de pace si echilibru...

Manastirea Neamt este ca o fortareata in care piatra parca nu este rece ca in alte parti, ci emana delicatete si piosenie indemnand la introspectie si neclintire.

Insa dintre toate, voi zabovi cu gandul mai mult inspre schitul Sihla, pentru ca, desi nu aparea pe harta itinerariului nostru este de departe cea mai frumoasa experienta, bogata in sentimente fara de seaman.

De la Agapia am purces pe un drum forestier ce parea ca nu are sfarsit... insa cei 8 km de cale neasfaltata sunt strajuiti de padurea care pare ca participa alaturi de drumet la incercarile firii, atenta tovarasa de calatorie.

Peisajul este minunat, urcusul parca nu asa de anevoios ca pe alte meleaguri, iar cararea ascendenta iti da fiorii bucuriei si izbanzii, nicidecum ai fricii sau intrebarilor.

Cand am ajuns la schit, linistea pogorase peste toata suflarea care isi ducea pasii prin curte...se vorbea in soapta, iar maretia peisajului indemna la visare cu ochii deschisi larg si sufletul primenit de griji si piedici...

Biserica oarecum micuta, din lemn incercat de vremi prevestea un lacas grijit si domol.

Insa in momentul in care am pasit spre altar inspre reculegere, astampararea curiozitatii artistice si rugaciune, am trait un soi de fior al evidentei lui Dumnezeu... iar toata fiinta mea a concluzionat armonios, fara zbucium sau umbra de tagada ca da, este clar ca El este... exact ceea ce este. Este un sentiment pentru care cuvintele sunt prea sarace, este o traire deplina, intacta si definitiva, fara trecut si fara viitor, fara amurg ori rasarit, o bucurie a regasirii, a plenitudinii si asezarii in matca a tuturor sentimentelor importante care locuiesc un suflet, un cuget, o viata...

Nu imi amintesc foarte clar interiorul, nu stiu daca l-as recunoaste in fotografii, insa stiu ca nu am ajuns acolo intamplator si ca acel lacas este un fel de "acasa" pentru oricine.

Am iesit de acolo coplesita de intensitatea momentului, cu sufletul plutind de fericire, iar exteriorul m-a facut sa ma clatin de parca statusem acolo ani intregi... Am simtit nevoia sa imi sprijin trupul, iar cand ai mei s-au speriat ca mi se facuse rau si s-au apropiat, am simtit ca nu pot vorbi, iar singura reactie pe care am fost in stare sa o exteriorizez a fost sa izbucnesc in hohote de plans...insa suvoiul de lacrimi era unul linistitor, ca atunci cand un preaplin frumos curata toate moinele si indoielile, raspunde tuturor intrebarilor si garanteaza certitudini nesperate.
Nu sunt fanatica religioasa, nu falsez si nici nu privesc in jur de parca as detine adevaruri sau mirari de care altii sunt incapabili, insa imi mentin cugetul treaz si sufletul deschis pentru miracol, fericire si bine. Iar sansa primita in chip de dar la schitul Sihla este o incununare a tot ce as fi putut visa vreodata...impacare, liniste si armonie.

Cu inima usoara am pornit urcusul inspre pestera Sfintei Teodora, pe niste poteci sapate in stanca, sub stanca prin stanca....este un peisaj care te face sa uiti de crampe musculare, de haul cascat in dreapta urcusului...desi la prima vedere pare anevoios, cu totii am simtit ca am dori sa nu se termine vreodata.

Ajunsi la pestera unde Sfanta a locuit o vreme, mireasma de mir biruia orice curent sau urma de umezeala datatoare de fiori in mod obisnuit.

Cred mult in semne, cred ca nimic nu este lasat in voia intamplarii si mai cred ca daca suntem atenti putem simti magia si miracolul aproape palpabil...ghidandu-ne viata printre profunzimi, semnificatii, invataturi si evolutii inimaginabile.

Destinul Sfintei Teodora este unul special, iar locurile pe care le-a locuit odinioara mai pastreaza inca puritatea si desavarsirea unor sentimente pe care descoperi ca le-ai trait abia dupa ce parasesti zona. Cat pasesti pe stancile care poate se suprapun peste un Timp absolut, nu simti decat plutire si bucurie, desi dupa cum deja am amintit, peisajul nu ar putea fi considerat lipsit de pericole totusi...

"Imponderabilitatea spirituala" te paraseste parca brusc in momentul in care revii la asa numita "civilizatie", de parca Sfanta te poarta pe brate pana la capatul coborasului, apoi iti lasa trupul in stapanire pentru a se intoarce la inceputul calatoriei calauzind alti pasi pe aceleasi poteci...

Nu stiu daca aveam nevoie de raspunsuri sau de intrebari...daca eu am invocat sau trairea aceea ma cauta... sincer nici nu stiu daca are importanta...

Pentru mine este important ca am trait un moment special care m-a facut sa ma gandesc poate pentru prima data la Marea Trecere cu liniste, impacare si senin.

Daca sunteti curiosi sa aflati povestea unui Destin luminos, a vietii si credintei Sfintei Teodora, puteti gasi aici: http://209.85.129.132/search?q=cache:_ub50omaOKIJ:www.crestinism-ortodox.ro/html/10/10c_cuvioasa_teodora_de_la_sihla.html+sfanta+teodora&cd=11&hl=ro&ct=clnk&gl=ro