img5.jpg)
Daca am avea la dispozitie un timp limitat pentru a afla cum este un om... daca ar trebui sa ii creionam in scurt timp perimetrul contorizabil al fiintei... ce intrebari am pune? Cum am sonda calitativ esenta unei persoane?
Poate as intreba ce muzica asculta... sau ce carti ii plac.... filme... ce hobby-uri are... pe cine iubeste si de ce?
Poate as intreba cata pasiune pune in tot ce face... ce simte cand ploua sau daca a mers descult prin roua?
Poate as intreba pe ce parte a patului doarme... in ce Dumnezeu crede... ce viseaza si care ii sunt valorile de referinta?
Poate l-as intreba despre aspiratiile din vremea copilariei sau despre demonii din dulap... despre animalul care il reprezinta sau motivatiile identificate zilnic?
Poate l-as intreba de zodii, superstistii sau ora la care se trezeste?
Insa daca stau mai bine sa ma gandesc...poate l-as tulbura rascolindu-i rarunchii memoriei... si nu asta imi este scopul. In fond, omul nu imi este dator cu sinceritatea, timpul si amintirile lui.
Asa ca probabil m-as da de trei ori peste cap, m-as transforma intr-o fiinta inteleapta si i-as asculta... tacerea... l-as privi in nestire si as asculta cuminte cuvintele lui nerostite.
Se spune ca traiesti o viata alaturi de un om si tot ai parte de surprize uriase... Oare de ce? Am uitat sa ascultam si ne lasam doar prada propriilor asteptari transferate intr-o realitate pe care o ajustam, refuzad-o de fapt in mod sistematic? Ne lasam fermecati de masti frumos decorate care insa aluneca uneori dezvelind chipuri pe care nu le recunoastem? Oamenii intuiesc tiparele noastre si din drag sau in virtutea unei inertii ciudate prefera sa imbrace o haina care nu li se potriveste?
Am vazut multe cazuri de acest gen...si e interesant pana in punctul in care sufocarea naste monstri... si adevarul iese la iveala ravasind totul in jur... si inlauntru.
In virtutea carui comportament am putea intelege cat mai bine cu putinta semenii... cum am putea proceda luandu-i pe fiecare exact asa cum este... fara sperante, fara deceptii, fara judecati de pseudo-valoare... cu raspunsuri egale din care sa lipseasca mirarea?
Anna - cu darul uitarii
E interesant cum de multe ori comunicarea mai mult ne incurca decat sa ne ajute. Folosim acelasi limbaj, aceleasi gesturi, si totusi intelegem lucruri diferite, sau mai bine zis nu suntem siguri ca mesajul transmis de interlocutorul nostru este identic cu cel receptionat de noi...Pe de alta parte, atunci cand evaluam pe cineva ca fiind bun sau rau, avem tendinta de a considera edificatoare in special aspectele negative ale comportamentului sau, ca si cum tot ce are bun este de la sine inteles, nu mai frapeaza, nu conteaza atat de mult, nu sare in ochi...la fel cum o pata oricat de mica poate strica cea mai frumoasa bluza. Ne dorim sa fim iubiti si apreciati pentru ceea ce suntem inlauntrul nostru, si cu toate astea, din momentul in care ne trezim si ne uitam in oglinda incepem sa ne prefacem, sa ne punem o masca (cum zicea un clasic in viata). Educatia este impotriva naturii umane, spunea profa de psihologie. Ea ne limiteaza pornirile, instinctele pentru a ne conforma unor norme sociale. Astfel, devine tot mai greu sa cunoastem ce este in spatele mastii unor oameni educati si politicosi.
RăspundețiȘtergere@Dragos: Nu stiu daca musai comunicarea incurca itele...sau dialogul in care interlocutorii nu impart acelasi timp psihic... Degeaba tu imi zici o propozitie daca eu atarn apoi doar de doua cuvinte si actulizez ceva, cu gandurile aiurea... De aceea, eu inteleg prin comunicare dialog plus lucruri neverbale: empatie, impartasire, permitere si initiativa in a intelege clar mesajul insusit... plus deschidere ambi/multilaterala intru un scop comun: o devoalare, o mosire de idei, o marturisire...
RăspundețiȘtergereApropos de pata de pe bluza.. frumos spus si in adevar schiopatarile individualizeaza mai ades decat lipsa defectelor... Nu stiu de ce...cred in acel moment devenim vulnerabili in fata unui stapan care apoi se refuza pentru a nu deveni dependent..
Cat despre educatie... imagineaza-ti un trunchi de copac la o expezitie de...linguri din lemn...s-ar simti stingher cu toti irisii pironiti asupra-i... un strain si totusi identic... si atunci, el prefera sa fie ciopartit pentru a rima cu celelalte exponate.
Intors insa in lumea lui de trunchiuri, toti ii privesc schingiuirea cu groaza cu care am privi noi oamenii un schelet umblator...
Bunicii nostri insa spuneau ca omul cu adevarat se cunoaste la necaz (boala, nervi, tristete...) si la fericire (putin egoism asezonat cu orgoliul momentului unic trait individual...). Probabil ca si cei educati si politicosi uita masca atunci cand dau de greu sau de prea bine.
Nu cred in cameleonism total si nici in visini cu frunza vesnic verde care sa asigure unora alibi-ul perfect:).
Iar daca doresc sa fiu iubita pentru ceea ce sunt la miezul noptii cand masca se dematerializeaza, trebuie sa am curajul fie sa o arunc in flacari si sa ma despart de ea definitiv, fie sa o scot cand sunt alaturi de cei dragi alaturi de care pot fi EU si fara make-up-ul spiritului gregar.
Anna - care il va ocoli pe Zorro in toamna numaratorii de personagii dragi:))