vineri, 15 ianuarie 2010

Final....?


Postarea unei colege de...blogg-istica m-a facut sa gandesc la lucruri pe care nu le puteam spune acolo...
Moartea cuiva, fie cunoscut sau nu, ne duce mai aproape de prapastie... Cum va fi, va mai fi ceva? cum? cand? si mai ales...de ce?
Intrebarea pe care o pun rudele celui dus este cel mai frecvent "de ce mi l-a luat?". Intr-un fals dialog cu Dumnezeu cam asta e problema, uitand ca de fapt plecatul dintre noi nu apartinea nimanui. Uitam ca nu este un bun de care am fost deposedati, ci un invelis efemer pe care l-am confundat cu o anexa personala, alaturi de care poate am trait clipe minunate, crezand ca va fi pentru totdeauna.
Viata noastra e altfel cu martori in ea...
Ne atasam enorm de lucruri, de persoane, de evenimente... ne confundam cu ele uneori. Ne obisnuim. Este usor sa te obisnuiesti cu o realitate in care esti inconjurat de parinti din care cu adevarat simti ca te-ai despartit, de frati frumosi, de bunici ingaduitori, de rude care iti sunt destul de dragi, de prieteni cu care obisnuiesti sa petreci multe intamplari minunate... Si, care orice lucru bun, ne dorim sa tina vesnic.... Observam ca mama care odinioara nu statea locului, de parca avea 100 de maini si 200 perechi de picioare...care la culcare ne saruta zambind pe frunte si, indiferent cat petrecea, a doua zi se trezea dimineata tot zambind, acum rade mai rar, iar coltul buzelor coboara des in rictus de durere, observam ca tata care ne tabarcea in spinare cand eram micuti acum abia cara o plasa, bunicii imbatranesc si ei...si peste privirile unora se asterne intunericul, peste irisul altora...uitarea...si nu intelegi boala cruda ce face ravagii cand bunicul nu mai recunoaste vocea nepotului, iar in locul privirilor odinioara afectuoase citesti teama de necunoscut...
Oricate semne ar fi, tot amani sa te gandesti la ziua cand nu vei mai fi copil in casa mirosind a gutui, cand soba care rumenea mere si sarmale alta data va ramane rece, iar zidurile intre care ai visat atat se vor darapana sub povara timpului si singuratatii...
Poate daca am accepta mai repede ca ziua despartirii poate veni oricand, nu am mai amana gesturi, cuvinte, vizite si managaieri.
Dar nu stim... stim doar ca intr-o zi primim un telefon, ajungem intr-un loc unde oglinzile sunt acoperite, chipurile cernite, negrul domina peste tot si toate...si toti plang in jurul unui trup care pare impersonal, o copie inerta a chipului atat de drag.
Dupa ce a murit mamaia mea, o simteam mai vie decat oricand. Traind mult timp imobilizata in casa...apoi aproape doar la pat, o confundam cu locul acela exclusiv. Dupa ce nu a mai fost printre noi, simteam ca este peste tot calauzindu-mi pasii, urmarindu-mi cu nesat gesturile si gandurile, veghindu-mi somnul... Din pacate eu mi-o amintesc doar traind privata de darul vederii, asa ca imi amintesc modul in care ma privea cu degetele dupa o lipsa indelungata... sa "vada" si ea, saramana, cum mai arat...
Bunicul meu a chinuit inainte de Marea Trecere, iar episoadele de ratacire mi-au zdruncinat sufletul.
Dupa ce ei pleaca, noi ramanem... Ramanem sa ne obisnuim cu gandul ca nu mai sunt si nu vor mai fi prezenti asa cum ii dorim niciodata, ramanem sa ne rugam sa ne pastram intacta memoria, sa nu uitam chipuri, vorbe si intamplari...
Ramanem sa invatam sa acceptam un scaun leganat in gol, o poarta inchisa, un leagan incremenit, o casa pustie, un mormant...
Si e cumplit sa te dezveti de ceva ce salasluieste in sufletul tau, dar vrei sa atingi si nu mai poti...
Si atunci, smulgerea brutala trebuie probabil sa o atribuim cuiva pe care il putem trage la raspundere apoi, chiar daca stim ca este complet inutil... Jelim, insa schimbarea de fapt nu ne poate amuti, ci totul se transforma in vina Celui pe care L-am rugat sa faca o minune, sa prelungeasca nisipul din clepsidra...si El nu a dorit, nu ne-a indeplinit ruga... iar tristetea devine ura, furie descatusand ganduri pe care mai apoi nu stim cum sa le asumam...
Anna - colataind haotic printre idei si sentimente, intrebari si raspunsuri intrebatoare...

3 comentarii:

  1. Mi-aduc aminte de un cantec celebru al unui om care stia ca va muri si se intreba care este scopul vietii, si spunea plastic ca viata trebuie sa insemne mai mult decat traitul...Ziua in care bunica mea a fost condusa la cimitir a fost ultima data in care am pasit in acea casa. Nu m-as mai putea intoarce intr-un loc care a apartinut cuiva drag si unde nu te mai asteapta nimeni...

    RăspundețiȘtergere
  2. Nu e pacat / Ca sa se lepede / Clipa ce repede / Ce ni s-a dat ?

    Cu toata dragostea,

    Su'

    RăspundețiȘtergere
  3. @Dragos: Imi place sa cred ca exista un scop in sine al vietii care se prelungeste intr-o alta stare dupa decesul corporal, insa pana la dobandirea certitudinii, incerc sa gasesc in fiecare clipa un scop, in zambete, in lacrimi, in lectii, in uitari. Stiu granita intre "a trai" si "a vietui", insa nu reusesc sa pastrez mereu partea de baricada dorita...
    Inteleg ce spui despre casa ramasa doar invelis pentru amintiri... Eu am mai pasit in casa pe care a locuit-o bunica mea... Ciudatel este ca ea era tot acolo, doar ca eu nu o mai vedeam. Cat despre faptul ca nu ma mai astepta acolo, mangaierea gandului ca ea inca este,doar ca relatia dintre noi s-a modificat, devenind ne-fizica de data aceasta, imi ajungea...

    @Su': Iti multumesc pentru ca atunci cand vremea e urata si mantaua grea... imi amintesti... de mine:)...
    Cate cuvinte-forta in cateva randuri... Daca ne-am si trai clipele repezi cu o fireasca densitate de trairi si acte, poate totul ar fi altfel... Uneori e mai facil sa luam totul de gata, sa amanam si sa credem ca "Noi, nu! Niciodata! Noi, nu!"

    Anna - cu gandul dus... cu fruntea-n apus...

    RăspundețiȘtergere