marți, 18 august 2009

Putinatatea fiintei...


In viata, inca de mici sustinem o gramada de extemporale, suntem antrenati pentru orice...mai putin pentru viata... Nimeni nu ne invata sa fim fericiti, sa daruim, sa stim sa primim, sa imbratisam, sa sustinem sau sa ne gestionam restul listei de sentimente...
Nu spun ca nu exista oameni draguti care ne toarna clisee din lipsa de altceva...sunt fie din cei care mereu au suferit mai mult, fie din cei care au trecut prin toate starile existente si care se considera adevarati guru in ale simtirii... Oricum ar fi, ideea ramane aceeasi...fie ca ne place ori nu, trebuie sa ne aburcam din propria suferinta utilizand resursele personale, pentru ca orice ajutor venit din exteriorul fiintei nu face decat sa amageasca lupta finala, amanand totul intru dependenta de fapt... Daca in urma unui soc nu constientizam ca oricat de cumplit ar parea totul este necesar sa izbandim singuri spre lumina, devenim paraziti sau prizonieri ai unor stari de bine induse mereu de altii, devenim prada unor cuvinte de care suntem parca nesatui, prada unor urechi mereu atente la suferinta noastra, prada unui Timp ce nu ne mai apartine in totalitate. Este un timp contra-facut, aidoma unui vin bun indoit cu apa.
In viata intalnim fie usi deschise, primitoare, fie praguri de care dam cu teasta inca moale parca sau de care ne impiedicam aparent definitiv de multe ori...
Nu stiu care este explicatia bio-chimica a fenomenului, insa stiu ca fiecare om a suferit cel putin odata in viata un soc emotional care i-a anihilat pofta de viata pentru o vreme...Cum altfel sa reactionezi cand pierzi pe cineva drag, cand esti ranit, tradat, cand cineva sufera iar tu nu poti ajuta?
Am privit mult in jur observand atitudinea oamenilor fata de suferinzi si trebuie sa recunosc plina de tristete ca de cele mai multe ori se prefera mutatul privirii spre un pol de atentie mai vesel ori plin de viata. Dupa cele cateva cuvinte de complezenta in fata celorlalti ori a propriei persoane, se trece mai departe facandu-se abstractie de durerea covarsitoare...
Am observat ca putini poposesc pentru a-si scoate mainile din buzunar intr-un gest de ajutor, cei mai multi bucurandu-se dosnic de faptul ca ei sunt bine, unii chiar gasind ca e cazul sa judece pe cel doborat sau folosind propriul exemplu de tarie spirituala pentru a explica discret ca un topor celuilalt ca este slab si isi merita soarta...
Care este mai puternic insa? Cel care verbal neaga problemele traind in tinutul suprafetei lucrurilor sau cel care se cufunda in cele mai dureroase experiente pentru ca apoi sa apuce totusi drumul spre suprafata?
Am cunoscut oameni care afiseaza o tarie de gandesti ca nu au varsat in veci o lacrima, insa raceala pietrei conjura echilibrul fabricat... Fiecare gaseste la un moment dat o reteta pentru a suferi mai putin ori pentru a nu se lasa afectat de semeni si incearca sa impuna metoda ca universal valabila...
Insa putini cugeta ca de cele mai multe ori cuvintele sunt de prisos si o calda imbratisare face mai mult decat toate textele din lume...
Am privit de multe ori trecatori care incetineau pasul in dreptul unui cersetor la pamant... din ce in ce mai putini sar in ajutor, cei mai multi trecand indiferenti mai departe, fara cea mai mica umbra de ingrijorare pe chip... de parca daca omul este beat sau drogat merita sa fie mai aproape de moarte ori chiar sa se cufunde in ea. Cine suntem noi sa decidem cine merita sa traisca si cine nu?
Cine ne credem pentru a pretinde celor suferinzi sa isi depaseasca cat pocnim din degete?
Cine suntem noi sa cantarim daca un om isi merita sau nu suferinta mai inainte de a oferi un sprijin?
Daca noi suntem intregi si avem o familie sanatoasa, devenim impenetrabili in fata suferintei celorlalti...fie ei prieteni ori straini?
Am avut cunoscuti de toate soiurile... dar cei mai interesanti mi se par si acum cei care devin vulnerabili in fata suferintei... sunt cei care aleg sa nu priveasca in alta parte...aleg sa nu iti explice ca ce simti e un moft...sunt cei care aleg insa a-ti testa limitele suportabilitatii... Cei care stiu ca esti jos cu sufletul zdrente...stiu ca ar fi de ajuns o mana pentru a-ti imprima miscarea ascendenta, insa aleg sa se enerveze din pricina slabiciunii tale... sa iti explice ca nu asa se procedeaza... se leaga de ceva ne-rostit in trecut, plusand cu noianul de dispret direct proportional cu lacrimile care iti par grele si fierbinti...
Sunt cei care cred ca a nu suferi devine sinonim cu libertatea, cu forta, cu puterea si stapanirea de sine...
Iar tu, sclavul durerii ai putea sa le ameninti echilibrul precar...caci daca te-ar ajuta rostind o vorba blanda sau le-ar scapa un gest de imbarbatare, este clar ca ai deveni un soi de stapan...caci in capul lor ai putea sa te folosesti de acesta "slabiciune" a lor in viitor, activand umanul din ei printr-o lacrima...
Din pacate cei mai multi habar nu au pe ce lume traiesc... hranindu-se mereu cu iluzii pentru... a nu deveni ei cei doborati iremediabil. Multi cred ca ignoranta lui Voda prin loboda este idealul atitudinal al vieti pe pamant...fara sperante, fara regrete... o succesiune de clipe care nu vin de undeva si nu duc nicaieri...
La inceput ma enerva alaturarea cu astfel de persoane...mi se pareau insensibile si lipsite de sens... asta pana cand am vazut o astfel de persoana fara valul aparentei, prins pe picior gresit de un fapt aparent minor... in acel moment orizontul s-a inchis pentru acea persoana...pentru ca ignornad mereu suferinta din jur, nu stia nimic despre ea... nimeni nu venea sa ii spuna vorbele blande, caci ranise mult in jur, niciun brat nu era intins inspre ei in chip de imbratisare pentru ca el statuse nepasator cand ceilalti implorau...
Mi s-a facut mila vazand mirarea aceea aproape de capat... nu stia ce sa simta... parca orgoliu ranit, parca durere, parca deznadejde...nu se putea hotara, insa era coplesit de un torent de sentimente despre care nu isi prea permitea sa rada...
In fine, nu acest aspect moralizator sa zicem mi-a fost tinta, insa mi-am amintit pe parcurs despre el...
Am pornit pe firul amintirii pentru ca ma gandeam la neputinta in fata suferintei...
Sunt momente cand dorim sa ajutam, insa nu putem...
Am dori sa smulgem suferinta celuilalt, sa-i usuram povara, insa de multe ori pur si simplu nu ne putem aseza de-a curmezisul in fata mortii, alienarii...
Putem doar sa nu amanam vorbe si gesturi frumoase, pentru a simti mai putine regrete in aminirea cuvintelor nerostite, faptelor incremenite in proiect, lucrurilor ne-daruite, zambetelor refuzate, iertarilor ne-cerute...
Nu stiu foarte clar de ce, insa mereu cand pot sa fac o bucurie cuiva nu astept o alta sansa... Poate pentru ca mi-e teama ca aceasta ar putea sa nu mai vina...
Si mai gandesc la ceva... ca daca la un moment, o problema unei persoane mi-a ajuns la urechi, nu este pentru ca am auzul fin, ci pentru ca eu pot ajuta.
Nimic nu este plantat in gradina lumii la voia intamplarii... chiar si vantul purtator de seminte are un algoritm clar delimitat...
Haideti sa privim mai mult in jur, sa nu mai contabilizam de cate ori am daruit si de cate ori am primit...de la cine si de ce...
Haideti sa incercam sa oferim ceea ce simtim ca ni se cere... dupa caz...tacere, ascultare, empatie, simpatie...
Uneori aripile se refac doar constientizand ca ii pasa cuiva... ca nu esti singur pe drum... chiar daca zborul trebuie sa il re-inveti singur, iar Calea o parcurgi totusi solitar...
Anna - amintindu-si neputinta sufocanta in fata unor mari incercari ale semenilor...


6 comentarii:

  1. Ce articol...am citit cu atentie tot cecea ce ai scris aici...si nu pot sa spun decat un singur lucru...ce bine ar fi daca am gandi mai multi asa...o stiu din proprie experienta ca atunci cand vrei sa ajuti, te simti foarte bine si stii ca asa esti o persoana mult mai buna...imi place mult sa ajut, mai ales persoane in dificultate, si prieteni, persoane dragi si speciale...uneori sunt blamat pentru ca imi pasa...acest lucru spune multe despre realitatea cotidiana...dar prefer sa fiu si eu si ma bucur ca am avut oportunitatea sa citesc acest articol. Multumesc:)

    RăspundețiȘtergere
  2. Iti multumesc si eu pentru simtire...
    Imi era teama ca textul este inconsistent, dezlanat si pe alocuri ambiguu...si ca din aceste motive mesajul va ramane aproape imperceptibil cititorului.
    Inainte de a-l suprima insa, am citit comentariul tau si am hotarat sa il las totusi vederii, asa brut si stangaci cum e, caci in definitiv si gandurile ori sentimentele noastre vin uneori nu tocmai in cea mai cizelata forma...

    Anna - dorindu-ti doar trairi frumoase si fapte pe masura:)

    RăspundețiȘtergere
  3. Intr-adevar e foarte frumos sa-i ajuti pe cei din jur. Sa reusesti sa-ti gasesti timp sa te gandesti si la altii, si mai important, sa stii sa pastrezi relatiile cu cei pe care nu-i vezi zilnic si de care este atat de usor sa te desparti daca ai un ritm mai alert de viata. Si, chiar daca intrerupi pentru o perioada o relatie prin absenta, si-ti aduci aminte mai tarziu ca ai neglijat raporturile un vechi prieten, sa stii cum sa restabilesti prietenia, aratandu-i celuilalt ca n-ai uitat de el sau ea.

    RăspundețiȘtergere
  4. @Dragos: Este minunat si datator de speranta orice gest de intr-ajutorare a celui din preajma sau de departe, indiferent ca este prieten vechi, nou, amic sau chiar strain...
    Nu cred ca exista vreun criteriu dupa care trebuie sa ne masuram canti-calitatea resurselor de oferit in momentele de cumpana a altora.
    Fara trecut si fara viitor, fara sa asteptam rasplata sau resentimente, trebuie sa daruim din putinul sau multul de care dispunem pentru a ridica un suflet pe linia de plutire datatoare de speranta si vis.
    Drept este ca e frumos sa te bucuri alaturi de un om, insa cred ca este mai important sa-i fii alaturi cand ii este greu.

    Anna - propunandu-si sa ia pastile pentru atentie sporita - daca gaseste - pentru a nu rata vreun suflet la ananghie.

    RăspundețiȘtergere
  5. Anna,
    Ai epuizat aproape toate locurile de facut comentarii.
    Ce sa mai zic!? Ca ai dreptate! Ai.

    Cei tari, carora datorita unui eveniment neplacut, li se fisureaza carapacea au sanse sa innebuneasca subit.

    Sigur ca fiecare incearca sa amane gandul mortii sale si al suferintei premergatoare. Oamenii fug, se ascund in distractii, in teme grele, in spiritualitate, in orice care sa nu le aminteasca iminenta.

    RăspundețiȘtergere
  6. @Dan Ionitescu: Imi cer scuze daca textul nu lasa loc interpretarii:), insa imi place ca atunci cand imi pun o problema sa ii explorez cat mai multe fatete.
    In adevar, se poate ca teama inevitabilului sa ne dea aripi neperceptibile la nivel constient, directionandu-ne in mod aproape paroxistic pe cai cel putin ciudate... Poate ne cautam Calea, scopul sau cautam calea de a uita, a ne dizolva in ceva pentru a amana cumva cugetarea intru momentul in sine...
    Cat despre cei tari, nu cred ca o pala de vant ii poate desfiinta definitiv, insa pe cei slabi sau pe cei slabi care pozeaza in suflete tari, sigur ii poate deraia orice pana sau zefir. Insa nu stiu daca ne permitem timp sa disecam cauzele intrinseci cand vedem un om doborat...ci mai degraba ne suflecam baierele inimii si sa punem mana sau umarul intru ajutor.

    Anna - cugetand inca la modul in care putem trece peste un fapt in care ramanem suflecati si neputinciosi, caci moartea, mutilarea, suferinta, alienarea nu isi aleg tinta previzibil...de cele mai multe ori

    RăspundețiȘtergere