Sfantul Ilie

La data de 20 iulie, Biserica Ordoxa Romana sărbătoreşte ridicarea la cer a Sfântului Mare Proroc Ilie, Tesviteanul. Unul dintre cei mai importanţi prooroci din Vechiul Testament, Sf. Ilie este mare făcător de minuni şi aducător de ploi in vreme de seceta. Sfântul si marele Proroc Ilie, înger întrupat în carne ce a primit de la Dumnezeu puterea de a deschide şi închide cerurile, era de origine din Tesvi în Galaad. Tradiţia apocrifă, care a transmis aceste detalii despre naşterea Prorocului, precizează ca el era din tribul lui Aaron si deci era Preot.Se spune că la naşterea sa tatăl său a văzut oameni îmbrăcaţi în alb învelindu-l în scutece de foc si, dându-i numele, i-au dat sa mănânce o flacăra,simbol al râvnei pentru Dumnezeu care l-a mistuit de-a lungul întregii sale vieţi. Încă din copilărie, ţinea strict toate poruncile Legii si se ţinea in permanentă in fata lui Dumnezeu printr-o feciorie indiferentă, post neîncetat si rugăciune arzătoare, care ii făcură sufletul ca focul si făcură din el modelul vieţii mănăstireşti.

Numele Ilie (alternativ Elie) în limba româna provine de la numele ebraic Eliyah (Eliiah), ceea ce înseamnă 'Al cărui Dumnezeu (El) este YHWH'.
În sinaxare şi martirologii e pomenit pe 20 iulie, cu apoziţia «ο θεσβαίος» (ho thesbaíos), redat în limba română prin «Tesviteanul», «Tesbiteanul», «Tişbitul», adică locuitor din Tesba.
Este considerat profet în toate cele trei religii monoteiste.

Despre Ilie se povesteste un fapt care pune pe ganduri in privinta puterii sale, a puterii credintei sale si a daruirii in fata semenilor: ajunse la o văduva săraca, păgâna, care aduna lemne pentru a coace pâine pentru ea si fiul sau. In ciuda sărăciei in care se afla, ea puse înainte de toate datorate ospitalităţii si îndată ce Proorocul i-o ceru, ea ii pregăti o pâine, cu faina si uleiul pe care le mai avea. Primi fără întârziere răsplata ospitalităţii sale : la cuvântul Proorocul, covata sa cu faina si urciorul sau cu ulei nu se mai goliră până la revenirea ploii. Trecuseră câteva zile de când Ilie era găzduit la aceasta văduva când iată ca fiul ei muri. Cum femeia, in durerea ei, îl acuza pe omul lui Dumnezeu ca ar fi adus nenorocirea asupra casei ei, Ilie l lua pe copil, îl urca la etaj acolo unde locuia el si după ce a suflat de trei ori asupra trupului neînsufleţit chemându-l cu strigate puternice pe Dumnezeu, el îl înapoie pe tânărul băiat viu mamei sale, profeţind astfel învierea morţilor.
Ajuns prin râvna sa pe culmea cea mai de sus a virtuţii Sf. Prooroc Ilie nu a trecut la cele veşnice, ci a fost ridicat la cer fiind considerat demn de a vedea fata in fata slava Dumnezeului întrupat, alături de Moise si de cei trei Apostoli in ziua Schimbării la faţă (cf. Matei 17). Sfârşitul lui Ilie este prezentat ca o minune care s-a petrecut cu puterea lui Dumnezeu, pe Care Ilie L-a slujit cu multa autoritate. Se spune ca, simţind el că zilele pe pământ sunt numărate, si-a ales un succesor, si anume pe Elisei. Atât de mare a fost personalitatea lui, încât Domnul i-a făcut aceasta favoare de a se muta din viata aceasta pământeasca la viaţa cea cerească, fără a trece prin poarta morţii. Este a doua personalitate a Vechiului Testament care s-a înălţat cu trupul la cer. Minunea a fost văzuta de către ucenicul sau, iar el s-a înălţat la cer pe o căruţă de foc trasa de cai’.

Fiii Bisericii Ortodoxe Romane au o evlavie profunda pentru acest sfânt făcător de minuni. Exista tradiţii populare diferite din toate zonele geografice ale tarii romaneşti, încât unitatea este cinstea deosebita care i se cuvine profetului Ilie. Oamenii cred ca atunci când se întâmpla fenomene meteorologice mai aparte, Ilie de fapt traversează cerul cu căruţa lui de foc, pentru a ne ocroti.

Personal, am crescut oarecum cu teama sau cel putin rezerva in privinta acestui Sfant. Cand eram micuta, se spunea ca sunt 3 Sarbatori cumplite sa zicem...incepand cu Sf. Ilie, apoi Palie si Foca. Toate aceste zile erau tinute cu cea mai mare atentie, pentru ca fiecare zi de abatere de la regulile Sarbatorii erau aspru pedepsite: nerespectarea primei zile aducea potop si alte nenorociri, a doua aducea pedeapsa in forma de lovituri, iar ultimul "recul" il reprezenta pedeapsa prin foc a celui ce nesocotea Sarbatoarea.

Cand aveam vreo 5 anisori, eram cu parintii mei in vizita la o matusa. Imi amintesc de parca se intampla ieri. Fusesem cu totii la un film si, pe drumul de intoarcere, am vazut un loc de joaca imens, cu multi copii veseli, leagane cum nu mai vazusem si alte alea frumos colorate.

Cu totii eram insa obositi, astfel incat nu s-a putut face oprirea pe care mi-o doream cu tot sufletul. Am ajuns acasa, ne-am odihnit, insa eu ramasesem cu gandul la parcul cu multe jocuri si multa bucurie. La insistentele mele parintii au cedat intr-un final, iar tata trebuia sa isi sacrifice restul dupa-amiezei pentru a ostoi aleanul plodului urlator. Mai era insa o problema...tatei ii trebuia calcata o camasa...sau cusut un nasture la o bluza, nu mai stiu... Mama a purces operatiunea casnica si am plecat nerabdatoare catre oaza fericirii depline. Acolo nu prea mai erau copii, insa parea si mai bine caci aveam doar pentru mine aproape toate feluritele leagane si posibilitati nenumarate de zbenguiala. Tata s-a asezat pe o banca si a deschis ziarul in asteptarea saturatiei mele. In acelasi timp, eu vazusem o minune alcatuita din 2 bare cam cat un stat de om pe care se insiruiau orizontal si cuminti, paralele intre ele niste bare mai mici, de care vazusem ca se agatase un copil in urma unui avant micut si se misca mutand cate un brat pe rand. Problema a fost ca dupa elanul meu in noutatea problemei, nu am ramas atarnata de bara, ci prin alunecarea palmelor asudate de emotie am picat gramada. Totul s-a petrecut extrem de repede...tata tocmai deschisese ziarul cand a auzit un scrasnet ca de os si urletul meu. Imi rupsesem piciorul. Pe bratele tatei am petrecut drumul pana la spitalul care era "gard in gard" cu mirificul loc de joaca, privind doar inapoi cu durere dar si jind... catre leaganele prin care se zbenguia acum doar...vantul.

Sa fi fost Sf. Ilie sau doar neindemanarea mea... nu prea stiu, insa stiu ca in amintirea anului in care am stat prin spitale si ghipsuri, reinvatand apoi sa pasesc, savurand jocurile varstei doar cu privirea de pe balcon, respect cu orice pret fiecare Sarbatoare, netulburand apele cu un gest care le-ar / mi-ar periclita linistea.

Voi aveti astfel de coincidente cu tenta de pedeapsa?

Anna - privind cu sufletul spre cer si cu ochii spre cicatricea dureroasa din timp in timp... atunci cand si altii platesc nechibzuinte probabil:)