Hapuri

Viata e scurta,

incalca regulile,

iarta repede,

saruta incet,

iubeste cu adevarat,

razi din toata inima

si

niciodata

nu regreta ceva ce te-a facut sa zambesti!

Stropi...

Sunt momente in viata cand, post-factum, resimti ca absolut nimic nu va mai fi la fel...

Sunt momente in care, trecand indaratul unei intamplari care nu ar impiedica pe multi, ramai impietrit... Indaratul ochilor se succed clisee din trecut care, prin gaura noii chei se vad altfel...

Se pot vedea cumplit de altfel...

Dorinta de a crede in ceva frumos anihileaza ori distorsioneaza de multe ori realitatea uratita de diversitate. Te astepti ca "semenii" sa iti fie cel putin apropiati ca structura sufleteasca, valori si fapte... Iar cand descoperi ca lucrurile nu sunt ceea ce par a fi, echilibrul fragil se clatina inspre dorinta de uitare... Uitarea, doar ea ar putea ostoi uimirea dureroasa a unui adevar infam, ascuns cu grija intre zambete si cuvinte...

Insa darul uitarii nu ne este accesibil tuturor, asa ca trebuie sa luptam cu esecul, sa repetam greselile ori sa invatam sa le evitam...

Dar ce te faci cand abisul este mai tentant decat platitudinea unor sentimente care nu fac iarba sa creasca si muntii sa iti mute poalele spre alte zari?

Stropul de roua in care vietuim, alaturati de constienta ca soarele ar putea zvanta intr-o clipa existenta precara nu ne ajuta mereu sa privim doar inainte...

Si privirea fuge peste umar, ochii se umplu de lacrimi si sufletul de amaraciunea lectiei invatate dar lipsita de practica adecvata.

Dezlipirea de viitorul nebulos este mai dificila decat de proiectia unui timp vicios si poate nefericit...

Imi place sa vizionez filme alaturi de alti oameni. Este fascinant cum 10 oameni, privind aceeasi scena, vad cel putin 10 lucruri/aspecte diferite...

Am invatat sa inteleg lucruri privind dincolo de invelis, am invatat priviri, cuvinte, doruri, vise, ratari, rabdari, parsivitati si incrancenari, frumuseti si indolente...

Dar mai am de invatat cum sa trec peste aspecte neplacute fara sa le permit sa imi tulbure drumul si linistea...

Anna - visand la un buton declansator de amnezie controlata care sa stearga suferinta oamenilor, dar nu si lectia si faptele frumoase.

De prin lume adunate...

Stelele-n cer - M. EMINESCU

Stelele-n cer
Deasupra marilor
Ard departarilor
Pâna ce pier.

Dupa un semn
Clatind catargele,
Tremura largele
Vase de lemn;

Niste cetati
Plutind pe marile
Si miscatoarele
Pustietati.

Stol de cocori
Apuca-ntinsele
Si necuprinsele
Drumuri de nori.

Zboara ce pot
Si-a lor întrecere,
Vecinica trecere
Asta e tot...

Floare de crâng,
Astfel vietile
Si tineretile
Trec si se stâng.

Orice noroc
Si-ntinde-aripele
Gonit de clipele
Starii pe loc.

Pânanu mor,
Pleaca-te, îngere,
La trista-mi plângere
Plina de-amor.

Nu e pacat
Ca sa se lepede
Clipa cea repede,
Ce ni s-a dat?


Noi, nu! - N. LABIS

O parte din noi ne-am învins
Greşeala, minciuna şi groaza,
Dar e drum, mai e drum necuprins
Pînă-n zarea ce-şi leagănă oaza.
Generaţii secate se sting,
Tinerii rîd către stelele reci -
Cine-şi va pierde credinţa-n izbîndă
Pe-aceste mereu mişcătoare poteci ?

Cine din noi va muri
înainte ca trupul să-i moară ?
Cine-o să-şi lepede inima-n colb -
Insuportabil de mare povară ?
Ca un vînt rău, ori ca o insultă
Întrebarea prin rînduri trecu.
- Ascultă, ascultă, ascultă !
Noi, nu! Niciodată ! Noi, nu!

De-a v-ati ascuns - T. Arghezi

Dragii mei, o sa ma joc odata
Cu voi, de-a ceva ciudat.
Nu stiu cand o sa fie asta, tata,
Dar, hotarat, o sa ne jucam odata,
Odata, poate, dupa scapatat.

E un joc viclean de batrani
Cu copii, ca voi, cu fetite ca tine,
Joc de slugi si joc de stapani,
Joc de pasari, de flori, de cani,
Si fiecare il joaca bine.

Ne vom iubi, negresit, mereu
Stransi bucurosi la masa,
Subt coviltirele lui Dumnezeu.
Intr-o zi piciorul va ramane greu,
Mana stangace, ochiul sleit, limba scamoasa.

Jocul incepe incet, ca un vant,
Eu o sa rad si o sa tac,
O sa ma culc la pamant.
O sa stau fara cuvant,
De pilda, langa copac.

E jocul sfintelor Scripturi.
Asa s-a jucat si Domnul nostru Isus Hristos
Si altii, prinsi de friguri si de calduri,
Care din cateva sfinte tremuraturi
Au ispravit jocul, frumos.

Voi sa nu va mahniti tare
Cand ma vor lua si duce departe
Si-mi vor face un fel de inmormantare
In lutul afanat sau tare.
Asa e jocul, incepe cu moarte.

Stiind ca si Lazar a-nviat
Voi sa nu va mahniti, s-asteptati,
Ca si cum nu s-a intamplat
Nimic prea nou si prea ciudat.
Acolo, voi gandi la jocul nostru, printre frati.

Tata s-a ingrijit de voi,
V-a lasat vite, hambare,
Pasune, bordeie si oi,
Pentru tot soiul de nevoi
Si pentru mancare.

Toti vor invia, toti se vor intoarce
Intr-o zi acasa, la copii,
La nevasta, care plange si toarce,
La vacute, la mioare,
Ca oamenii gospodari si vii.

Voi cresteti, dragii mei, sanatosi,
Voinici, zglobii, cu voie buna,
Cum am apucat din mosi-stramosi.
Deocamdata, fetii mei frumosi,
O sa lipseasca tata vreo luna.

Apoi, o sa fie o intarziere,
Si alta, si pe urma alta.
Tata nu o sa mai aiba putere
Sa vie pe jos, in timpul cat se cere,
Din lumea ceealalta.

Si, voi ati crescut mari,
V-ati capatuit,
V-ati facut carturari,
Mama-mpleteste ciorapi si pieptari,
Si tata nu a mai venit...

Puii mei, bobocii mei, copiii mei!
Asa este jocul.
Il joci in doi, in trei,
Il joci in cate cati vrei.
Arde-l-ar focul.

Alb - G. BACOVIA

Orchestra începu cu-o indignare gratioasă.
Salonul alb visa cu roze albe --
Un vals de voaluri albe ...
Spatiu, infinit, de o tristete armonioasă ...

În aurora plină de vioare,
Balul alb s-a resfirat pe întinsele cărări --
Cântau clare sărutări ...
Larg, miniatură de vremuri viitoare ...

Daţi-mi un trup, voi munţilor - L. BLAGA

Numai pe tine te am, trecătorul meu trup,
şi totuşi
flori albe şi roşii eu nu-ţi pun pe frunte şi-n plete,
căci lutul tău slab
mi-e prea strâmt pentru straşnicul suflet
ce-l port.

Daţi-mi un trup,
voi munţilor,
mărilor,
daţi-mi alt trup să-mi descarc nebunia
în plin!
Pământule larg, fii trunchiul meu,
fii pieptul acestei năprasnice inimi,
prefă-te-n lăcaşul furtunilor cari mă strivesc,
fii amfora eului meu îndărătnic!
Prin cosmos
auzi-s-ar atuncea măreţii mei paşi
şi-aş apare năvalnic şi liber
cum sunt,
pământule sfânt.

Când as iubi,
mi-aş întinde spre cer toate mările
ca nişte vânjoase, sălbatice braţe fierbinţi,
spre cer,
să-l cuprind,
mijlocul să-i frâng,
să-i sărut sclipitoarele stele.

Când aş urî,
aş zdrobi sub picioarele mele de stâncă
bieţi sori
călători
şi poate-aş zâmbi.

Dar numai pe tine te am, trecătorul meu trup.

Testament - N. STANESCU

Mă cirpesc cu vorbe, cu substantive,
îmi cos rana cu un verb.
Nobile paleative
de serv.

Îţi scriu cu trupul meu viaţa
şi mersul stelelor ţi-l scriu.
Vocala cea mai lungă este aţa
în care mortu-l cos, de viu.

Căci trebuie să dăm şi mărturie,
altfel nimica n-ar mai fi,
în dulce scriere târzie
ţinând alături morţii şi vii.

Tu ombilic din care curge
vorbirea numai altor guri
fără să ştim unde ne duce
în care dalbe viituri.

Încât nu ştim cine trăieşte -
cuvântul poate, poate trupul.
Zâpada albâ Doamne, poate,
sau urma-n ea, pe care o lasă lupul...

Albatrosul - Ch. Baudelaire

Adesea marinarii, voind să se desfete,
Atrag pe punţi în cursă gigantici albatrozi
Ce însoţesc corăbii, în legănate cete,
Pe-abisuri îmblănzite prin jertfe de matrozi.

Dar cum se văd pe scînduri, stăpînitorii slăvii
Devin ne-ndemînatici şi înduioşător
Îşi poartă vastele-aripi tîrîş pe puntea năvii
Ca vîsle ostenite pe laturile lor.

Fochistu-i necăjeşte şi, şchiopătînd, dă zorul
Să imiteze mersul sfioşilor captivi -
Ridicol, slab şi trîndav s-arată zburătorul
Intimidat de rîsul matrozilor naivi.

Poetul e asemeni monarhului furtunii
Ce vizitează norii rîzîndu-şi de arcaşi -
Proscris pe sol, în prada prigoanei şi-a minciunii,
De aripile-i vaste se-mpiedică în paşi.

Final....?

Postarea unei colege de...blogg-istica m-a facut sa gandesc la lucruri pe care nu le puteam spune acolo...

Moartea cuiva, fie cunoscut sau nu, ne duce mai aproape de prapastie... Cum va fi, va mai fi ceva? cum? cand? si mai ales...de ce?

Intrebarea pe care o pun rudele celui dus este cel mai frecvent "de ce mi l-a luat?". Intr-un fals dialog cu Dumnezeu cam asta e problema, uitand ca de fapt plecatul dintre noi nu apartinea nimanui. Uitam ca nu este un bun de care am fost deposedati, ci un invelis efemer pe care l-am confundat cu o anexa personala, alaturi de care poate am trait clipe minunate, crezand ca va fi pentru totdeauna.

Viata noastra e altfel cu martori in ea...

Ne atasam enorm de lucruri, de persoane, de evenimente... ne confundam cu ele uneori. Ne obisnuim. Este usor sa te obisnuiesti cu o realitate in care esti inconjurat de parinti din care cu adevarat simti ca te-ai despartit, de frati frumosi, de bunici ingaduitori, de rude care iti sunt destul de dragi, de prieteni cu care obisnuiesti sa petreci multe intamplari minunate... Si, care orice lucru bun, ne dorim sa tina vesnic.... Observam ca mama care odinioara nu statea locului, de parca avea 100 de maini si 200 perechi de picioare...care la culcare ne saruta zambind pe frunte si, indiferent cat petrecea, a doua zi se trezea dimineata tot zambind, acum rade mai rar, iar coltul buzelor coboara des in rictus de durere, observam ca tata care ne tabarcea in spinare cand eram micuti acum abia cara o plasa, bunicii imbatranesc si ei...si peste privirile unora se asterne intunericul, peste irisul altora...uitarea...si nu intelegi boala cruda ce face ravagii cand bunicul nu mai recunoaste vocea nepotului, iar in locul privirilor odinioara afectuoase citesti teama de necunoscut...

Oricate semne ar fi, tot amani sa te gandesti la ziua cand nu vei mai fi copil in casa mirosind a gutui, cand soba care rumenea mere si sarmale alta data va ramane rece, iar zidurile intre care ai visat atat se vor darapana sub povara timpului si singuratatii...

Poate daca am accepta mai repede ca ziua despartirii poate veni oricand, nu am mai amana gesturi, cuvinte, vizite si managaieri.

Dar nu stim... stim doar ca intr-o zi primim un telefon, ajungem intr-un loc unde oglinzile sunt acoperite, chipurile cernite, negrul domina peste tot si toate...si toti plang in jurul unui trup care pare impersonal, o copie inerta a chipului atat de drag.

Dupa ce a murit mamaia mea, o simteam mai vie decat oricand. Traind mult timp imobilizata in casa...apoi aproape doar la pat, o confundam cu locul acela exclusiv. Dupa ce nu a mai fost printre noi, simteam ca este peste tot calauzindu-mi pasii, urmarindu-mi cu nesat gesturile si gandurile, veghindu-mi somnul... Din pacate eu mi-o amintesc doar traind privata de darul vederii, asa ca imi amintesc modul in care ma privea cu degetele dupa o lipsa indelungata... sa "vada" si ea, saramana, cum mai arat...

Bunicul meu a chinuit inainte de Marea Trecere, iar episoadele de ratacire mi-au zdruncinat sufletul.

Dupa ce ei pleaca, noi ramanem... Ramanem sa ne obisnuim cu gandul ca nu mai sunt si nu vor mai fi prezenti asa cum ii dorim niciodata, ramanem sa ne rugam sa ne pastram intacta memoria, sa nu uitam chipuri, vorbe si intamplari...

Ramanem sa invatam sa acceptam un scaun leganat in gol, o poarta inchisa, un leagan incremenit, o casa pustie, un mormant...

Si e cumplit sa te dezveti de ceva ce salasluieste in sufletul tau, dar vrei sa atingi si nu mai poti...

Si atunci, smulgerea brutala trebuie probabil sa o atribuim cuiva pe care il putem trage la raspundere apoi, chiar daca stim ca este complet inutil... Jelim, insa schimbarea de fapt nu ne poate amuti, ci totul se transforma in vina Celui pe care L-am rugat sa faca o minune, sa prelungeasca nisipul din clepsidra...si El nu a dorit, nu ne-a indeplinit ruga... iar tristetea devine ura, furie descatusand ganduri pe care mai apoi nu stim cum sa le asumam...

Anna - colataind haotic printre idei si sentimente, intrebari si raspunsuri intrebatoare...

Permutari

La buna gasire!

Fie ca acest Nou An sa ne aduca multa sanatate, vise multe, putere sa le transform in realitate, decenta pentru a realiza ce putem si ce nu tine de noi, forta sa continuam frumos, iubire fata de noi si pentru ceilalti, credinta, bucurii in tot ce facem si ce ne inconjoara, inceputuri inspirate, spor in orice am intreprinde, inspiratie si pasiune...

Recent am priceput sensul "cumpenei dintre ani", in sensul ca la trecerea respectiva am avut de facut o alegere grea.

Si cum drumetul nu poate stationa la nesfarsit in fata unei rascruci, am efectuat regulamentar o alegere... am ales privirea inapoi pentru a schimba pasii viitori...

Scimbarile sunt etajate insa pe mai multe nivele decat as fi banuit inaintea unui simplu gest, dar defilarea continua si asa, drept pentru care incerc sa improvizez pe alocuri din mers, fara sa uit nimic.

Uneori oamenii sunt pusi/se pun in situatii ciudate si nu banuiesc o clipa avalansa de permutari care se intampla gratie efectului "bulgare de zapada".

Ati avut vreodata sentimentul ca doriti cu toata fiinta sa dati timpul inapoi cu mintea de acum pentru a indrepta evenimente?

Mie prima data mi s-a intamplat dupa ce am vazut filmul "Superman". Nu mai imi amintesc ce s-a intamplat, dar imi amintesc sentimentul de neputinta pe care l-am avut dimineata urmatoare, cand simteam ca imi crapa tzeasta de concentrare. Parca vad aievea drumul spre scoala, mohoreala din jur si ciuda pe care o aveam. Am incercat un timp, convinsa fiind ca se poate. Nu stiu datorita caror resorturi cred si acum ca totul este posibil:). Desi multe lucruri nu s-au intamplat cum mi-am dorit, desi am depus eforturi considerabile, cred cu tarie ca doar micul ghimpe al indoielii mi-a pus bete in roate:). Oricum ar sta treburile, suntem responsabili de faptele noastre si, de multe ori trebuie sa raspundem si de faptele celor din jur. Caci nu toti suporta la fel gaselnita asta de responsabilitate si pentru unii e mai usor sa plaseze abil pisica lesinata in curtea celui care poate duce mai mult (de fapt, aruncatul pisicii cred ca este o indeletnicire cu tinta aleatoare:)).

Cand vrei sa faci corect si bine, sansele sunt cam jumi-juma sa iti iasa pe aproape, caci atata timp cat nu esti singurul actor al piesei cotidiene, nu poti avea acces la toate variabilele jocului...

Si ziua ce vine iti arata daca ai fost pe aproape sau contrar. Mi-ar place ca uneori lucrurile sa fie ca in filmul acela (Butterfly Effect)... Nu imi place o realitate, imi iau picioarele la spinare si tzup-tzup inapoi in timp si remediez.

Desigur ca nu am uitat de fractali, de infinitul de universuri, de posibilitati-scenarii si tot asa, insa tot ce stiu este ca ieri era bine, astazi nu e. Si ca vreau sa intorc lucrurile cum erau inainte. Atat. Suportand consecintele continuitatii din acel punct.

Viata si mailurile calatoare :D ne invata ca atunci cand Dumnezeu inchide o usa deschide o ferestra, ca tot raul este spre bine, ca in timp ce regretam azi ne bucura maine si tot asa... insa daca eu simt cu toata fiinta mea ca vreau inapoi ieri-ul meu, de ce nu il pot accesa?

De ce sa fie viata un drum cu sens unic?

De ce sa nu putem intoarce cand realizam ca am gresit drumul pentru ca ne-a furat peisajul si am coborat garda atentiei?

Ar trebui sa existe niste reglementari, sunt de acord...ceva in genul sa avem voie numai de trei ori sau sapte...sau chiar o singura data... Asa am sti sa fim mai atenti, am discerne mai clar cand este cazul sa epuizam sansele, dar nu ar fi totul irecuperabil... Nu pricep de ce timpul...inventat se pare... este unidirectionat. Ma gandesc la un rau... daca inversam cursul albiei, exista sanse destul de mari ca o picatura de apa sa treaca exact prin acelasi loc la intoarcere.... deci spatiul poate fi recuperat... timpul cum de se epuizeaza iremediabil?

Anna - intrebandu-se si de ce oamenii nu pot calatori cu viteza luminii dincolo de atmosfera.

Boboteaza

Boboteaza (Iordanul) - 6 ianuarie: la Boboteaza nu se spala rufe, apa sfintita luata acum are puteri miraculoase, ea nu se strica niciodata. La Boboteaza se sfintesc toate apele, iar preotul se duce la o apa unde va arunca crucea. Mai multi barbati se arunca in apa ca sa o aduca inapoi, iar cel care va scoate crucea din apa va avea noroc tot anul.

Iordanitul femeilor: in satele din nordul tarii, pe vremuri, femeile se adunau in grupuri mari acasa la cineva si duceau alimente si bautura. Dupa ce serveau masa, ele cantau si jucau toata noaptea. Dimineata ieseau pe strada si luau pe sus barbatii care apareau intamplator pe drum, ii luau cu forta la rau amenintandu-i cu aruncatul in apa. Tot acum, in unele regiuni, avea loc integrarea tinerelor neveste in comunitatea femeilor casatorite prin udarea cu apa din fantana sau dintr-un rau. In noaptea de Boboteaza, tinerele fete isi viseaza ursitul. Ele isi leaga pe inelar un fir rosu de matase si o bucatica de busuioc; busuioc se pune si sub perna. Fetele care cad pe gheata in ziua de Boboteaza pot fi sigure ca se vor marita in acel an.
Sfantul Ioan Botezatorul - 7 ianuarie: acest obicei, numit "Udatul Ionilor", are loc in Transilvania si Bucovina. In Bucovina, la portile tuturor care poarta acest nume se pune un brad impodobit, iar acesta da o petrecere cu lautari. In Transilvania cei care poarta acest nume sunt purtati cu mare alai prin sat pana la rau unde sunt botezati/ purificati.
Boboteaza In suita celor 12 sarbatori importante crestine se numara si Boboteaza (Botezul Domnului), tinuta in fiecare an, in ziua a sasea a lunii ianuarie. Sarbatoarea este menita sa reaminteasca cele petrecute la apa Iordanului, inainte ca Iisus sa paseasca in viata publica, la implinirea varstei de aproximativ 30 de ani. Intrucat in aceasta zi Iisus s-a prezentat pentru prima data in lume, sarbatoarea se mai numeste si Epifanie, Teofanie, Aratarea Domnului. Inca din sec. 3, poate si mai inainte, este semnalat inceputul acesteia. Cert este ca in "Constitutiile Apostolice" Boboteaza figura deja printre sarbatorile crestine, alaturi de Craciun si de Pasti.In Iordan botezandu-Te Tu, Doamne...

Evenimentul Botezului este descris de catre toti evanghelistii. Matei ne relateaza ca Iisus a venit din Galileea la raul Iordan unde boteza Ioan Botezatorul, cerand sa fie si el botezat. Ioan i-a zis: "Eu am trebuinta sa fiu botezat de tine si tu vii la mine" (Matei 3, 14), iar la raspunsul lui Iisus ca asa se cuvine, a fost botezat in cele din urma de catre Ioan. Boboteaza (Botezul Domnului) este o manifestare a celor trei Persoane ale Treimii: Fiul se boteaza in Iordan de catre Ioan, Spiritul Sfant se coboara asupra lui Iisus in chip de porumbel, iar Tatal din cer Il declara ca fiind Fiul sau. Boboteaza (6 Ianuarie) si cu Sf. Ioan (7 Ianuarie) aproape ca formeaza una si aceeasi sarbatoare. In ajun, preotul sfinteste casele cu apa care a fost sfintita in dimineata aceea dupa Liturghie. Oamenii tin post negru pana ce vine preotul si beau din aceasta apa sfintita. Preotul este precedat de copii imbracati in camasi albe, sunand din clopotei si deschizand calea preotului, strigand Kira Leisa, adica pronuntarea romaneasca a grecescului Kyrie Eleison (Doamne miluieste). Pe langa Troparul Bobotezei, copii canta colinde speciale care descriu minunea care a avut loc la Iordan (Botezul lui Iisus). In ziua aceasta, in afara de preot, nimeni nu se duce colindand din casa in casa.
In ziua de Boboteaza, dupa liturghie, preotul impreuna cu enoriasii fac o procesiune spre un lac, rau sau vreun izvor, pentru slujba Sfintirii Apelor. Cand Troparul Bobotezei incepe, vanatorii si padurarii satului impusca peste ape ca sa alunge duhurile necurate. Astazi, acest obicei a pastrat doar semnificatia festiva a unui foc de artificii, fiind lipsit de simbolism. Daca este frig, se pregateste o cruce de ghiata, pentru a marca locul slujbei si la sfarsit preotul arunca in apa o cruce de lemn, iar feciorii satului se arunca sa o scoata, chiar daca este ger. Se crede ca in ziua aceasta toate apele pamantului sunt sfintite; de aceea femeile nu spala rufe pentru urmatoarele opt zile pana la sfarsitul praznicului.