Abordea

luni, 30 mai 2011

A fost sau nu a fost...Valeria...

Intoarsa de curand in lumea celor care pornesc o noua zi cu speranta si zambet pe chip, am luat calea blogosferei caci imi era dor de slove, de Adevar, de prietenii mei de aici si de realitatea pe care am neglijat-o in ultimul timp...
Se fac doua luni acusica de cand Valeria mea s-a intors, la numai 9 saptamani si 6 zile printre ingerasii ei.
La mine primavara calendaristica a debutat cu aflarea vestii ca sunt insarcinata. In urma unui control ecografic de rutina pentru a elucida misterul unor dureri abdominale, am aflat ca minunea pe care o asteptam de atata timp poposise in viata mea.
Nu imi amintesc sa fi fost fericita vreodata atat de plenar inainte de vestea aceasta imensa. Pluteam...Era un vis ferice in tot ce faceam...Nimic nu conta si totul era mai frumos, mai aromat, mai vesel si plin de semnificatie...
Micutza a fost o cumintenie a pamantului...Nu am avut greturi, nu am avut pofte, nu ma mai durea nimc...totul era de un firesc aproape mirabil. Singurul lucru putin...altfel a fost somnul care parea mereu insuficient.
Mica perioada a sarcinii a insemnat constientizarea minunilor esentiale. Ma simteam mai inalta, dar nu in sensul fizic ori arogant...
Ma simteam importanta...viata capata sens...cel mai frumos!
Tot ce mi-am imaginat eu despre aceasta perioada nu a avut nicio legatura cu ce am trait. A fost mult mai mult(e), mai intens si mai special. Fiecare clipa insemna semnificatie. Vorbeam mult cu moatza mea, ii povesteam despre oameni, despre ce faceam, unde era, despre culori, parfumuri si viata.
Ne-am distrat mult impreuna si voiam sa se treaca mai repede totul sa imi vad minunea si sa ii aduc lumea la picioare... Atatea planuri facusem...o si vedeam cu coditele in vant zburand prin parcuri si rostind cuvinte stiute doar de noi...Ii simteam parca manutzele si ii sarutam in vis piciorushele, ii rontzaiam urechiusele si ii impleteam codite cum imi facea mie mama...
Totul era poveste si parca simteam cum mana nevazuta a destinului dadea usor filele pentru a nu ne tulbura.
Am iubit-o cu sentimente atat de noi incat am simtit ca renasc alaturi de ea.
Mi-am facut griji pentru ea, as fi mutat muntii din loc pentru ea si m-as fi lasat sfartecata in locul ei...
A fost cea mai intensa poveste de iubire pe care am avut norocul sa o traiesc...
Intr-o zi mohorata am mers la ecografia de la aproape 11 saptamani pentru a ma asigura ca e totul in regula.
Am vazut mogaldeata si cred ca este cel mai frumos lucru pe care l-am vazut in aceasta viata...
Un ghemotoc de om statea acolo si mie imi parea ca imi zambeste...
Dar...ea...nu mai era ea...
Medicutza s-a precipitat la un moment dat... apoi au urmat cuvinte din care nu voiam sa inteleg nimic..."sarcina oprita in evolutie", "rh negativ", "chiuretaj", "anestezie"...

NU!

Atat am reusit sa spun si m-am prabusit in mine...Totul s-a naruit intr-o clipa, la fel de fulgerator precum incepuse totul...
Au urmat cateva zile in care am umblat ca un sicriu ambulant purtand cu durere povara unui trupsor care nu mai apartinea nimanui...
De dragul meu medica a voit sa ma asigur ca nu minte si sa ma impac cu gandul ca s-a stins miracolul din mine inainte sa ma scape de hoitul fara de care as fi crezut ca am visat totul...
Au urmat cosmaruri multe in care finalul nu se rostise, in care inimioara celei mai iubite batea totusi, in care pluteam, nasteam, muream de drag si inviam...Au urmat dimineti groaznice in care trebuia sa infrunt adevarul, sa ma ridic si sa umblu, sa ma prefac a pricepe ca viata continua si soarele rasare in fiecare zi...
Intunericul pogorase peste toate...Doar lacrimile mai dadeau ca sunt vie...
Continuam sa vorbesc cu o burtica stearpa de viata cea noua si nu ma puteam obisnui sa folosesc cuvantul "eu" in loc de "noi".
Impietrita am purces la internare, am trecut prin iadul unor povesti de viata si...am inceput sa vad raze de lumina...
Am intalnit femei care treceau ori trecusera prin interventii groaznice, femei care de ani de zile urmau tratamente crunte si nu reusisera macar o data sa ramana insarcinate, femei zdruncinate in credinta, in speranta...ca si mine.
Dar atunci am realizat ca eu eram practic cea mai...bine dintre toate... Moazta mea era micutza, se oprise din evolutie in loc poate ca sa se nasca fara a vedea lumina, auzi privighetorile ori intelege frumusetea lumii in care intrase...
Am inceput sa gandesc la faptul ca poate am primit o lectie...si am multumit ca totusi a fost usoara in comparatie cu ce putea fi mai rau...
Am prins curaj si mi-am spus ca poate e totusi un rost in toate...desi imi venea greu sa inteleg de ce mi s-a dat ceva miraculos ca apoi sa mi se ia atat de curand...
Apoi am inceput sa nu mai caut scuze, relationari si motive...
Oricum nu mai conta...
Conteaza doar ca sunt vie, ca moatza mea mi-a aratat ca exista si ca va veni cand vom fi amandoua pregatite pe deplin pentru o viata fericita impreuna, ca am avut sansa de a trai un miracol...

Anna - privind cu drag catre un vazduh care de ceva timp are intr-un coltisor de nor o pata mica, dulce si roz...ca un colt de guritza pornita catre zambet...

joi, 3 februarie 2011

NU - ul plantei din pervaz

Vine un moment in viata cand o fiinta trebuie sa isi puna stavila sentimentelor dictate preponderent chimic si sa lase aritmetica ratiunii sa preia haturile parcand milimetric sareta numita destin...
Vine un moment in care planta care in mod normal are radacinile intrinseci simte ca i-au dat radacinile pe afara si se ancoreaza periculos intr-un sol neprielnic- procedeu numit dependenta, obisnuinta... In momentul in care primele frunze s-au parlit de lipsa orizontului, declinului si pustietatii, planta trebuie sa isi retraga discret partea radacinoasa si sa o ia la sanatoasa...
Vine o clipa de luciditate in care te simti planta se simte captiva in propriul ghiveci si totusi straina, ca si cum altcineva ii traieste viata cu frunzele ei, cu petalele... cu tot...
In clipa aceea planta stie ca oglinda in care priveste nu mai e tulburata de nouri si ca acela este Adevarul de urmat.
Este greu...radacinile au impanzit o realitate care dintr-o data nu ii apartine, de care vrea sa scape si totusi e singura seva pe care o are la dispozitie.
Se minte...
Se pacaleste ca fotosinteza i-a fost perturbata de o perdea prea deasa si ca poate maine se va scalda in soare si veselie... Zilele trec si plantutei i-a crescut un vrej imens in loc de gat cu care se tot incapataneaza sa cuate lumina cea mare si adevarata...
Lumina i se refuza. Caci ea nu este in locul potrivit... Doar nu se va modifica geometria camerei pentru o biata planta incapatanata...
Planta urla. Insa urletul nu se aude caci planta nu are buze, corzi vocale...nici macar glas? Si atunci cum urla o planta? Nu are nici urechi...
Planta isi urla neputinta, se zdruncina in pamantul prea batatorit care ii paralizeaza viitorul... Planta retine oxigenul si se hotaraste sa isi reprime orice gest, gand, floare si stralucire...
Va fi o planta banala, cu radacini incolacite in jurul propriului ax pana cand se va transforma in cenusa cu radacini.
Planta arde... O dogoresc necazurile, ne putinta, limitele pe care si le deseneaza cu polen in fiecare dimineata.
Planta ar vrea sa paraseasca ghiveciul neincapator, insa viseaza de-a valma maini, florari, ghivece noi si fapte bune prin care ea sa fie transmigrata fara efort sau riscuri din ghiveciul stramt in vasta jardiniera meritata...
Visele nu o ajuta nici macar un centimetru... Se viseaza peste...Peste sarind din bol in bol in cautarea oceanului plin de anonimat dar valurit de libertate...
Intr-un final planta se resemneaza...ghiveciul parca nu e atat de stramt...iar daca isi mai strange putin radacinile inspre stanga, poate chiar sa mai incapa o planta...O planta micuta, firava, numai bine de crescut si inoculat adevaruri strambe si frustrari milenare...
Planta ofteaza... Radacinile ei simt pericolul si parca se indesesc vizibil...
Planta face liste...pune bune si rele si egale si urate si frumoase si...
Planta isi da seama ca de ea depinde totul...ca pasii ei, facuti tocmai din capsorul ei firav vor face diferenta, ca de ea depinde daca isi va picta zilnic o minciuna pe paravanul interior ori va infrunta fiecare zi ca pe o coala alba pe care va adauga treptat alte bucurii, impliniri, saruturi...fiori...
Cu o smucitura planta zbura din ghiveci, iar cadrele caderii se succedau cu un incetinitor fantastic, de credeai ca in orice moment poate reveni de unde a pornit totul...
Insa nu se opri...la fel de incetinit ateriza pe caldaram, apoi isi aduna in sacosa frunzele strivite, florile mocirlite si porni sonticaind pe un nou drum, inaripata de speranta, veselie si liniste...
Lumea ii apartinea iar radacinile ramase in ghiveciul stricat se transformau in scrum, intuneric si uitare...

Anna - stergandu-si colbul de pe haine...

vineri, 5 noiembrie 2010

O iubire, o patrie, un vis, o durere...in rest...astazi... peste tot se aude...tacere...

Anna - mai pustie cu un viitor, mai bogata cu un trecut in care a crescut si apoi s-a confundat treptat cu versuri ce pastreaza incifrate atatea adevaruri, frumuseti si amintiri despre un neam care nu are voie sa uite...

Cartea zilei:

"Viata pe un peron" - Octavian Paler: Am ezitat mult intre a copia un paragraf din acest roman sau a incerca sa povestesc unul din firele parcurse printre ganduri...sau randuri... Am decis in final sa marturisesc intelesuri care cu siguranta ma vor urmari ceva timp... Peronul poate fi un soi de purgatoriu, dar nu doar intre rai si iad, ci intre desertul vizibil si cel interior. Peronul poate fi un inceput, un final, o stare, un vis, o uitare sau o amintire... Peronul poate sa nu fie nimic ori poate sa fie tot ce numin viata, iubire, credinta, valoare, teama sau izbanda... De noi depinde cum ajungem pe peron, ce asteptam locuindu-l, depasindu-l ori dorindu-l. Fiecare dintre noi alege sa fie cobra, mangusta (imperfecta sau nu), imblanzitor de cobre, victima... caci in alegere nu e loc de predestinare, ci grad al fricii. Fiecare am ales in viata sa actionam sau ba, sa ne gasim scuze ori sa ne punem la zid, sa condamnam ori sa iertam. Intre copertile acestei carti am regasit un univers clarificat si amplu, in care este loc pentru oricine... si pentru judecatori si pentru calai...si pentru victime si pentru jurati ori simpli privitori...Ca si in viata...este loc pentru toate, insa nu este timp pentru toate, asa incat de fiecare din noi depinde de ce parte a baricadei ne pozitionam, daca devenim si calai si victime...sau indiferenti.
"Magicianul" - J. Fowles: "A fost odata un tânar print, care credea în toate lucrurile în afara de 3: nu credea în Dumnezeu, în printese, si în insule.Împaratul, tatal sau,îi spuse ca aceste lucruri nu exista si cum nu erau nici printese, nici insule, nici vreun semn al existentei lui Dumnezeu în împaratie, tânarul print îi dadu crezare.Dar într-o zi fugi în împaratia vecina, aici spre mirarea sa, vazu insule lânga coasta si pe aceste insule niste fapturi stranii si tulburatoare carora nu îndrazni sa le dea un nume.În timp ce cauta o barca, un barbat în tinuta de seara se apropie: - Insulele de acolo sunt adevarate?, întreba printul. - Bine înteles. - Si fapturile acelea stranii si tulburatore? - Sunt printese adevarate si autentice. - Atunci trebuie sa existe si un Dumnezeu!, striga printul. - Eu sunt Dumnezeu, îi raspunse domnul înclinându-se. Printul se întoarse acasa si îi reprosa tatalui: - Am vazut insule, printese si pe Dumnezeu. Împaratul ramase impasibil: - Nu exista insule adevarate, nici printese adevarate, nici Dumnezeu adevarat. - Dar l-am vazut cu ochii mei. - Avea mânecile suflecate? Printul îsi aminti ca da si împaratul zâmbi: - E un costum de magician ai fost pacalit. Auzind acestea printul se întoarse în împaratia vecina si îi spuse indignat omului în haine de seara: - Tata mi-a spus cine esti, data trecuta m-ai pacalit, dar acum nu, stiu ca insulele si printesele nu sunt reale pentru ca tu nu esti decât un magician. Omul în tinuta de seara zâmbi: - Nu eu te pacalesc.La tine acasa sunt multe insule si multe printese, dar tatal tau le tine sub vraja si nu le poti vedea. Printul se întoarse acasa gânditor si se uita drept în ochii tatalui: - E adevarat ca nu esti împarat, ci doar magician? Împaratul zâmbi si îsi sufleca mânecile: - Da, fiule, sunt magician. - Atunci barbatul de pe mal era Dumnezeu. - Acela era doar un alt magician. - Trebuie sa cunosc adevarul adevarat, adevarul de dincolo de magie. - Nu exista adevar dincolo de magie. Printul zise cu tristete: - Am sa ma omor. Prin vrajile sale împaratul chema Moartea ca sa vina.Moartea aparu în usa si facu semn tânarului print sa vina cu ea.Printul se înfiora, îsi aminti de insulele frumoase, dar ireale si de printesele ireale, dar frumoase. - Prea bine, zise printul.Voi putea îndura totul. - Vezi fiule, zise împaratul, acum esti si tu magician."
"In clipa mortii" - J. Crase - "Iubirea si moartea fac pereche buna intre dunele de sare de la Baritone Bay, Joseph si Celice, profesori de zoologie, isi joaca ultima carte a destinului in acelasi loc in care a inceput povestea lor de dragoste, in urma cu treizeci de ani. Golful incantator, personajul principal al romanului, devine un fel de Mare Inchizitor naturalist, relansand intrebari nelinistitoare. Ce urmeaza dupa moarte? In niciun caz vreun purgatoriu crestin, cu prezente angelice si imnuri in surdina. Ci sase zile de gratie, al alt fel de Geneza, in care trupurile lui Joseph Si Celice vor fi adjudecate dunelor sau iubirii - indelung asteptate - a unei fiice risipitoare."
"Pendulul lui Foucault" - U. Eco: Safiroti, credinta, dogme, drum inspre Centru, re-creatie si Adevar, povestiri despre templieri si magia momentului, fragmente intru Tot... un megaroman in care realul, irealul si imaginarul se impletesc si se diversifica pentru ca in final, desi porniti intr-o incursiune spre Altceva, sa ajungem la noi ca intr-o experienta necesara pe care altfel greu am putea-o cunoaste. La finalul acestei trairi incepem noi care va trebui sa traim intru umplerea vidului, devenind noi insine in singurul timp ingaduit.Cineva afirma ca acest roman este "Alice in Tara Minunilor" pentru adultii care si-au pastrat spaimele copilariei.
"Un veac de singuratate" - G. G. Marquez: Publicat pentru prima data in 1967, romanul "Un veac de singuratate" a fost cel care l-a consacrat pe autorul sau ca fiind unul dintre maestrii narativei contemporane, aducandu-i in 1982 Premiul Nobel pentru literatura. Nu exista nici timp, nici spatiu. Generatii, fapte, personaje se amesteca intre ele. O epoca se suprapune cu cealalta, visul se confunda cu realitatea, lucrurile evolueaza, si totusi nimic nu pare a se schimba. Totul se petrece la limita dintre tragic si comic, dintre viata si moarte.O lume extravaganta, pe cat de indepartata de a noastra, pe atat de familiara, cuprinsa intr-un vartej de repere care se regasesc in toate amintirile, in toate istoriile marilor familii.
"Bebelusul" - Marie Darrieussecq: Romanul este o incursiune într-o zonă de care scriitorii în genere se feresc: maternitatea şi experienţele cu totul aparte prin care modifică identitatea femeii. Deşi nici un nume nu e pomenit aici, cartea a fost citită ca o confesiune personală a scriitoarei care se analiza din ipostaza de mamă. Fără clişeele dulci ale genului, fără exagerări şi fără observaţii edulcorate, romanul deschide un spaţiu delicat şi tensionat deopotrivă: cel al intimităţii dintre mamă şi bebeluş, două fiinţe legate prin fragilitate, putere şi dragoste. Metamorfoza este însă experienţa care fixează miza acestui raport rar investigat
"Domnilor copii" - Daniel Pennac: In acest roman, Pennac se întoarce la decorul său preferat - şcoala - pentru a vorbi despre educaţie, despre memorie şi toleranţă, dar mai ales pentru a-l face pe cititorul adult să regăsească puţin din acea plăcere pe care o simţea, în vremea copilăriei, în faţa unei poveşti. Un profesor le cere elevilor să scrie o compunere, în care să-şi imagineze un scenariu bizar: într-o dimineaţă să se trezească adulţi, iar părinţii să se transforme în copii. Domnilor copii este una dintre cele mai frumoase invitaţii la retrăirea, prin lectură, a unei vîrste imposibil de şters din memoria adultului.
"Nu ti-am promis niciodata o gradina de trandafiri" - H. Green: "Tanara Deborah traieste in propria ei lume aparte, un loc stralucitor cu zei luminosi, zeite si pajisti verzi. Ea insa si-a pierdut contactul cu realitatea, cu lumea brutala din care simte ca trebuie sa fuga. Intoarcerea ei in lumea reala ofera speranta tuturor celor care au incercat sa refuze viata, evadand in fantezie si vis."
"Lupul de stepa" - H. Hesse: "Nu, sunt convins ca nu si-a pus capat zilelor. Mai traieste, urcand undeva scarile unor case straine cu picioarele sale obosite, privind fascinat la vreun parchet stralucind de curatenie, la araucarii curate, bine intretinute, isi petrece zilele in biblioteci si noptile in localuri sau pe o canapea inchiriata, ascultand dindaratul vreunei ferestre cum toata lumea, toti oamenii traiesc, stiindu-se alungat, dar fara sa se omoare, caci i-a mai ramas un strop de credinta care ii spune ca va trebui sa bea pana la fund suferinta din inima lui, aceasta suferinta amara din care va fi sa i se traga moartea. Ma gandesc adesea la el, nu mi-a usurat intru nimic viata, nu a avut darul de a incuraja si de a intari in mine sentimentul fortei si al bunei dispozitii, dimpotriva!"
"La fel de iute ca dorinta" - L. Esquivel: "De data aceasta, registrul epic sufera modificari, peisajul fiind puternic ancorat in realitate. Scriitoarea dedica romanul tatalui ei, telegrafist intr-un oficiu postal, la fel ca protagonistul povestii. Acesta traieste sub semnul unui clivaj perpetuu: [...] se ocupa cu transmiterea cuvintelor, dar exceleaza in intuirea si prelucrarea gandurilor celor din jur; e capabil sa medieze fericirea tuturor, dar face din propria familie captiva unei nefericiri neintrerupte. Mintea lui e un laborator unde se desfasoara experiente benefice pentru cunostinte si distrugatoare pentru sine."
"Ca apa pentru ciocolata" - L. Esquivel: "Ati mancat vreodata prepelite in petale de trandafir, curcan cu migdale si susan sau champandongol? Stiati ca in Mexic fiica cea mica nu avea voie sa se marite, fiind obligata sa poarte de grija mamei varstnice? Stiati ca focul dragostei de care e cuprinsa o femeie incendiaza totul in jur? Stiati ca bucataria e centrul universului si ca exista o stransa legatura intre arta culinara si amor? Stiati ca apa e mai buna decat laptele pentru a face o cana de ciocolata buna si ca fasolea fierbe foarte repede daca ii canti? "

Abordea

ALT BLOG AL MEU:

Cine sunt...

Jurnalele pasiunilor

Persoane interesa(n)te:

Postari trecute dar inca actuale...

Capitole

Faceți căutări pe acest blog

Proiect

Increngaturi