Despre...legende, numai de bine!?

Gratie oamenilor frumosi de la White Mahala si a unei mici doze de noroc - ce parea ca m-a cam uitat in ultima perioada :)) -  am petrecut o seara de neuitat alaturi de ei intr-un concert de zile mari la Sala Palatului. Au cantat in deschiderea - cum se zice - concertului lui Oscar Benton a.k.a. Bu-bui-bu-buuuui...
Din punctul meu de vedere o trupa care canta inaintea unei super-mega vedete este usor necunoscuta, poate nu chiar foarte interesanta, care vrea sa se promoveze si are rolul de a "incalzi" spectatorii pentru vedetissima care va urma, pregatind publicul pentru un feed-back senzational si o atmosfera net superioara calitativ.
In seara aceasta insa, senzatia mea si a mai multor persoane din sala (din cate am auzit in drum spre iesire) a fost ca am fost spectatoare la doua concerte, unul dupa celalalt, primul mai bun ca celalalt.
Desi imi plac mult si stiam cateva din piesele trupei White Mahala, sound-ul live si spectacolul creat de ei a fost mult mai mult decat as fi asteptat ori sperat, iar interpretarea  molipsitoare de bucurie, pofta de viata si uitare de grij. A fost acel gen de atmosfera care ai vrea sa nu se mai termine... Versuri inspirate din cotidian, dar condimentate cu ironii fine,hilare, orchestratia vie si aproape palpabila intr-un peisaj (lumini, abur, vestimentatie) care amintea de vremuri apuse..., de filme cu aroma de tutun vechi si bun, de muzica reala, de la si pentru oameni... Pentru un timp am avut impresia ca am calatorit in timp si spatiu si ca m-am teleportat intr-o lume pe care o cunosteam doar din auzite ori din fotografii, o lume in care cand era de cantat se bucura ori se suferea si cand se suferea ori se bucura se canta... O lume populata de femeie cu rochii si gene  negre, unghii si buze rosii, tigarete si gene lungi, zambete si localuri misterioase, barbati dintr-o bucata care stiu a trage cu arma cu precizie, a taia lemne cu forta si a mangaia o femeie cu delicatete..
Abia am rezistat tintuita in scaun, de dragul ori jena unor batranei simpatici de pe randurile din spate (care nu prea vedeau scena, uitand poate sa simta si sa dea frau liber bucuriei inventate ad-hoc de oamenii foarte talentati de pe scena), dar asa-i in tenis... Asa ca doar am cantat cu trupa, am batut din palme aproape tot timpul, am dansat si chiuit in sinea mea de veselie...
Foarte, foarte fain!!! Recomand tuturor celor care zabovesc uneori pe aici si se impleticesc printre randurile si gandurile mele sa asculte macar o piesa a celor de la White Mahala. Atentie! Da dependenta dar mai ales  buna-dispozitie! :)
Preferata mea este Pacat ...

Eiii...era sa zic "si abia pleca batranul", insa in cazul de fata abia venea:)). A urmat o destul de lunga asteptare pe ritmuri de jazz-blues cu o chitara ucigasa de timpane - posibil electrica (nu am nicio vaga idee despre ce vorbesc:)), dar stiu ca m-a capiat sunetul amplificat al chitarei afro-chinezului din trupa lui Osca Benton). Ni s-a mai povestit cate ceva, s-a mai cantat cate ceva...incepusem sa cred ca l-au pierdut pe drum pe Oscar Benton, insa era destul de ok acum ce se auzea de pe scena, iar pianistul si tobosarul mi-au placut mult, asa ca ma obisnuisem cu ideea.
Si... aparu un nene fooooarte batranel, un fel de Gica Petrescu dar imbracat ponosit, semi-trist, mangaie un scaun de bar pus acolo de catre organizatori nu prea stiu de ce ca era clar ca ar fi fost o misiune imposibila pentru sarmanul Oscar Benton sa se aburce pe asa ceva:))), si incepu sa cante.
Ei bine, cand a inceput sa cante parca s-a mai inaltat cu 10 centimetri si s-a mai indreptat de umeri parca:)) (e drept ca si microfonul ii era potrivit un picut mai sus decat era cazul:))), insa m-a uimit ce voce iesea din trupsorul acela care aveai senzatia ca se va prabusi in urmatoarea clipa. Acuma eu nu stiu daca era meritul sau ori a sunetistilor, dar nici nu cred ca vreau sa aflu.
A fost...interesant. Cam asa: bal-bal-bal Alain Delon, tra-la-tra - sa ma odihnesc putin pe un scaun si sa beau nitica apa, bla-bla-bla - Bensonhurst Blues - bu-bu-bui, fal-fal-fal - I Got my Mojo Working, la-la-la revedere, ovationat, Bensonhurst Blues reloaded, Merry Christmas you all!

Sa clarificam. Inteleg si respect viata sub aspectul batranetii. Inteleg, admir si respect o "legenda", inteleg foamea de public/recolta de resurse financiare/teama de final, imi plac mult melodiile lui Oscar Benton (favorita mea este Different dreams) insa am dreptul sa imi exprim sentimentele si cred ca uneori este bine sa nu fortam lucrurile ca rezultatul poate fi unul nu tocmai fericit. Inteleg ca e frumos sa impartim un spatiu si un timp cu un idol ori un mare nume care semnifica ceva in istoria muzicala internationala, insa cred ca e important si sa stii cand vine vremea sa iti vezi de treaba ta in afara scenei cand stii ca nu te mai tine ca acum 20 de ani. Prefer sa nu simt mila ori compasiune pentru un invelis supus legilor firii si sa pastrez in amintire ceva clar nemuritor. E ca atunci cand ai prefera sa nu mergi la mormantarea cuiva drag tocmai pentru a il pastra viu si intact in amintire...
La fel am simtit cand pe scena Teatrului National V. Alecsandri din Iasi am vazut o piesa de teatru care ar fi trebuit sa fie o referinta prin textul "interpretat", insa din pricina unor actori foarte in etate, deja uituci si plictisiti a fost un fiasco...
Dar, vorba ceea...despre...legende numai de bine! :)

O parte din spectatori au fost foarte incantati de prestatia lui Oscar Benton ori mai curand de amintirile reinviate de muzica sa. Au ovationat si au aplaudat si sper pentru bucuria lui si nu inspre epuizarea definitiva a acestuia:), l-au rechemat pe scena.
Nu am inteles de ce insa nu au reactionat la fel in cazul primei trupe. Ori poate asteapta ca si cei la White Mahala sa aiba 140 de ani de carcasa si abia atunci ii vor primi cum se cuvenea. Nu ma gandesc la patriotism ori incurajare pentru ca ar insemna ca apelez la trucuri sentimentale pentru care ar fi trebui ca si ai nostri, de la "intersectia bulevardului Simandicos cu ulita Vesela" sa primeasca aplauze si ovatii. Deci nu. :) Era frumos sa primeasca doar ce li se cuvenea. Mult mai mult decat li s-a oferit. Asa cum a fost frumos ca l-au sustinut pe Oscar Benton pentru ce a fost odinioara, nu pentru ce a daruit in seara aceasta.
Eu cand am plecat de la Sala Palatului tot in minte cu melodia Pacat am pasit.
Mult succes trupei White Mahala si sper sa aduca bucurie si chef in cat mai multe casa, suflete, petreceri!
Hai sa-i mai pretuim si pe ai nostri ca au cu ce si noi am avea cu ce ne mandri!

Anna - fericita si apoi zambind rautaciosel la gandul ca cel mai nou album al lui Oscar Benton se numeste..."Still alive". Pe bune! Fara comentarii! :)))

Si daca...?

Plimbarile pe aleile toamnei sadesc mereu intrebari, noi directii ori reevaluari.
Mi-au placut mereu oamenii care sunt aproape de infricosator de siguri pe ei si pe cunostintele lor putine dar trainice... Genul acela de om caruia chiar daca exista 10 oameni care ii explica in felurite moduri de argumentare ca peretele din fata e roz, el tot priveste semet si e convins ca peretele este verde-praz, privindu-i pe ceilalti superior si darz.
M-am tot intrebat ce mana in lupta un astfel de om, cum poate ramane asa neclintit si orb in fata unor aspecte care pentru ceilalti sunt... orbitor de evidente. M-am mai intrebat cum este mai bine...sa fii mereu in restructurari, sa modifici sisteme de referinta, sa incerci sa pricepi o prisma triunghiulara ascultandu-i si intelegandu-i fiecare unghi, fiecare latura in mod echidistant ori pur si simplu sa ii privesti doar un chip si sa adormi fermi convins ca nimic din ce stii sunt aparente, ca prisma e de fapt un dreptunghi asezat invers din motive care te lasa rece, fara sa iti pui problema ca ce azi consideri ca e adevar maine devine o minciuna gogonata ori ca daca ai privi mai atent ai putea observa ca exista bi, tridimensional si tot asa...?
Ma intreb ce a simtit Arhimede cand a realizat el mititelul ca nimic nu e clar si batut in cuie, ca nici macar un punctisor in universul asta nu e fix si ca totul e... cel putin miscare, daca nu iluzie, vis ori alte minunatii...
Totul e relativ, desigur, tot pentru ca nu exista un sistem de referinta nemiscat, nemiscabil la care sa ne putem raporta fara urma de tagada, iar conventiile metrice inventate de atitia omuleti sunt probabil gaselnite istete  pentru o linistire aparenta, pentru mascarea gaurii negre care inseamna ca oricat ne-am zbate, de fapt nu stim mare lucru.
Si in lumea asta in care un om atinge o frunza si nu stie sigur daca ce e el si ce simte el e iubire, e real ori visul cuiva ori visul lui ori stimularea chimica a unui creier aflat intr-un borcan...un alt om papa bine mici, bea o bericica, vede un mecisor si adoarme linistit dupa ce si-a iubit nevasta fara sa se intrebe daca e fericit, daca ea e fericita, daca maine va mai veni, daca e bine ori rau ce face, daca stomacul sau e bine ori daca ficatul isi poate vedea calm de treaba.
Normal, unii vor zice ca depinde de educatia fiecaruia, de cultura, de sperante, de interese, de gradul de evolutie, de vibratia cosmica, de zodie, de grupa sanguina... Si ei au dreptate.
Eu... ma intreb uneori urmatoarele: nu exista un moment in care omuletul, intors de la serviciu si stand el asa la rand in supermarket aude o melodie ori un schimb de replici... ori pe bancuta unui metrou citeste un slogan pe un panou urias ori...Si dintr-o data in fiinta lui se misca ceva, nu musai se trezeste, dar ceva scurt-circuiteaza si pufff! - in caputul sau sinapsele prind a se reorganiza si ajunge el acasa si dus pe ganduri asa isi intreaba nevasta daca stie ea cumva ce ii ala acid dezoxiribonucleic ori indoaiala carteziana? Iar femeia, dupa ce verifica daca barbatul sau a baut mai mult decat de obicei ori daca are febra ramane cu intrebarea in cap si incep ambii sa caute, sa intrebe, sa se mire, sa priceapa...?
Si daca ajuns a doua zi la munca isi pune la curent colegii ce si cum spununii si altii si se intreaba toti cum o fi...?
Si daca asa se produce o mica revolutie si as avea posibilitatea ca seara sa ii vad pe toti cei partasi la intamplare cum isi intreaba copiii, cauta pe net, se intreaba, socotesc, verifica, dau din una in alta si apoi adorm cu gandurile vraiste, privind circumspect micisorii, berica, femeia dupa sex, copilul in somn...intrebandu-se, intrebandu-se...
Cand eram micuta cineva zicea ca inteligent nu e cel care are raspunsuri, ci cel care isi pune intrebari, care apoi stie ce intrebari sa puna... Nu am inteles asta. Si cand (imi) pun intrebari nu ma simt strasnic de isteata. Nici acum nu prea pricep. Daca cel care raspunde nu e distept, cel care intreaba... pe cine intreaba? Isi intreaba sinele care oricum pare incapabil de raspuns ca altfel nu s-ar intreba!? Si chiar daca ar fi 2 in 1 (un sine apriori istet + un sine fost tabula rasa care a acumulat oaresce), cel care are un cat de mic raspuns nu e desteptul, nu? Ori e istet pentru ca intrebandu-se incepe sa caute si asa dobandeste...noi intrebari? Asa asa, sa mai radem si noi...
Oricum ar fi, de curand am sesizat ca nu mai am aceeasi pofta de argumente ca odinioara... La inceput m-am speriat ca devin lenesa, comoda ori pur si simplu eliptica de argumente. Pe vremuri ma consideram un fel de ciorna temporara. Aveam impresia ca la nastere eram aidoma unui caiet nescris si ca e treaba mea pe acea lume sa pricep cat mai mult, sa umplu caietul cu adevaruri, sa sterg apoi, sa revin, sa elimin, sa dezvolt...totul pana in ziua in care ma voi considera destul de maiastra incat sa imi permit sa intorc frumusel caietul si sa incep a scrie pe partea curata totul cursiv, clar si fara regrete ori stersaturi.
Am invatat, am daruit in stanga, in dreapta, m-am luptat cu mori de vant considerand ca nu se misca in directia care trebuie, am luptat sa scot oameni din lacasuri caldute, uneori sa ii oblig aproape sa "se" gandeasca, sa se intrebe, sa fie mai mult, mai bun (caci mi se parea ca evolutia n-a omorat pe nimeni si ca asta e cursul firesc al omenirii), ca sunt datoare sa impartasesc ce stiu ca ceilalti sa parcurga un drum mai usor, m-am straduit sa fiu buna, rabdatoare, echilibrata, m-am straduit sa pricep de ce aici, cine sunt, cine vreau sa fiu, de ce si pana cand si sa ii ajut si pe ceilalti sa inteleaga asta. Am intalnit provocari mari, oameni in care am incercat sa sadesc ceva... Astazi nu mai conteaza daca am reusit sa ii clintesc o nici macar un nanomilimetru. Am facut cum am stiut eu mai bine. Si ei la fel. Tot ce e bine este ca eu am invatat mult de la ei si ca nici acum nu ma consider pregatita sa scriu "pe curat".
Tata mi-a zis odata ca eu ar trebui sa invat din greselile lui si ale mamei ca sa nu le repet si sa pornesc in viata de la alt nivel. Eu am gandit ca nu pot invata decat din greselile mele. Amandoi aveam dreptate. Daca nu repetam greselile lor aveam doar timp sa comit altele. Desigur si greselile sunt relative pentru ca ce e gresit pentru tine pentru mine e bine si invers, dar vorbim asa...la modul general.
Am voit sa ajut oamenii, mereu ma gandeam cum daca as avea multi bani as daruit multor oameni. A fost un timp in care chiar imi imaginam cum daca as avea multi bani as lasa in cutii postale aleatoriu plicuri cu bani, apoi imi imaginam cum as face lucruri pentru batrani, copii, catei. Apoi a fost un timp in care mi-am dat seama ca asta e un bine ciudat, cu dus si intors. Daca fiecare isi are drumul sau, trebuie sa isi invete singur niste lectii si eu nu as fi o unealta a destinului in chip de ajutor ci dimpotriva?
Acum ajut oamenii doar cand mi-o cer. Cu drag. Facand mici exceptii, dar destul de rar.
Simt ca e ca atunci cand ajuti un coleg la o teza. Zici ca nu e mare lucru. Poate muncea si era prea obosit sa mai parcurga un curs si nu e mare lucru sa il lasi sa copieze pentru a nu suferi un esec. Si uite asa i-ai deturnat viata. Nota proasta ii putea aduce mai multe beneficii. Nu ai de unde sa stii, dar te simti mai bine si mai istet. Ai daruit unui boschetar o suma de bani. A doua zi nu il mai vezi in locul stiut. Iti imaginezi cum e frumos imbracat, isi cauta o slujba si a intalnit iubirea vietii. Adormi linistit si tare mandru de propria persoana ca ce suflet mare ai si cum ai daruit cuiva o noua viata. Sper sa nu afli vreodata ca nu il vei mai vedea in veci pe acel om al strazii pentru ca un altul a vazut cand i-ai dat banii si l-a omorat pentru asta.
Si tot asa...
Acum cand cineva isi da cu parerea ascult, dar nu mai simt decat rar tentatia polemizarii pana la sange. Mai aduc uneori argumente daca simt coplesitor intunericul, dar ma abat curand, pentru ca...fiecare are dreptul la orice. Chiar si la erori, pacla, siguranta, trufie...
Ma intreb (in continuare ma intreb!:)) daca nu cumva devin indiferenta. Si ciudat este ca sunt mai treaza, implicata si atenta ca oricand, insa cum respir putin in loc sa incalec pe primul impuls si sa ma lansez precum racheta alba:)).Acum imi dau seama cand e oportun sa intervin in vreun fel si ma indragostesc de taceri pentru ca probabil nu mai simt teama de vidul conversational ori factic si nu mai conteaza ce cred ceilalti asa de mult.
Fiecare cu drumul sau, cu datoriile, lectiile, comoditatea ori sarguinta, cu usorul sau cu greul... Ne nastem singuri, iesim de aici la fel. In rest, de fiecare depinde ce vrea si in ce fel. Si fiecare are dreptate sa fie exact cum e, sa creada exact ce vrea si sa faca ce simte.
Nu cred ca exista rau ori rautate, ci doar alegeri. Tu alegi sa descarci ceva pe carca mea. Eu aleg daca preiau sau nu bocceaua.
Cred ca dupa atatia ani de cautari pot scrie "pe curat" cam atat: sunt aici, nu voi mai fi aici intr-o zi, ceva mai mare si mai mult decat mine exista.. si treaba mea e sa imi vad de drumul dintre leagan si coparseu cum conider eu mai bine, iubind si... gata. :)

Anna - linistita... aproape la fiecare gand :)). Va iubeeesc!!!

Iubirea anotimpului inventat

      Sunt indragostiri de primavara, cand natura invie si omul simte probabil nevoia de re-valorizare. Acestea sunt  de culoarea verdelui crud, sunt cu muguri abia sarutati de soare si sunt cu priviri molatece si gesturi cu amploare speciala. Primavara oamenii gesticuleaza ciudat, nu stiu daca ati observat, dar gesturile au ceva din dezmortirea ursului dezvelit de hibernare. Primavara ritmul vietii si relatiilor izvorate din fosti oameni de zapada si ghiocei buimaci este unul aparte, oamenii sunt parca mai frumosi decat sunt vara (cand sunt semi-goi) ori iarna (cand sunt infofoliti si cuperozici), pentru ca primavara zambetul este precum prima raza calduta de soare care ispraveste iarna trimitand-o in amintire... Soarele primavara are o statura speciala...este mult mai scund si mai jucaus...de parca si el a disparut asta-iarna si acum a inviat recreand copilaria caruia i-a dus dorul niste ani-lumina...Indragostirile primavaratice sunt ludice, pline de muzica, flori de salcam, aroma de liliac si culori pastelate, pline uneori de roua precum sunt umezite privirile celor indragostiti pentru prima oara sau pentru a cincisprezecea "prima oara". Scapand de hainele groase, grele care impovareaza si impiedica trupul sa respire pe placul porilor insetati de oxigen, oamenii cauta insotiri primavara asa cum pisoii isi exerseaza imaginatia cu ghemele de lanita colorata. Oamenii zambesc mai mult si parca mai frumos primavara si, dintr-o data mai supli si mai infloriti simt fluturi mai vioi in stomacel, iar inimile se inaripeaza usor, capetele privesc de dupa nori si oamenii se straduiesc mult sa isi pastreze talpile pe sol si sa nu galopeze catre taramul vesnicii indragostiri.

Sunt apoi indragostirile varatice, atunci cand soarele paseste tantos de trei suliti pe cer, inunda totul cu o lumina feroce, aproape sfidatoare, iar oamenii in loc sa stea cuminti si sa astepte sa treaca parjolul, nu se pot abtine de la dragoste. O dragoste incandecenta precum soarele de iulie, o dragoste care arde imprejmuirea, arde in sine, in ceilalti... vreme de 3 generatii ulterioare uneori :)... Cuceririle pe timp de vara sunt de cele mai multe ori rezultanta fericita -ori ba- a simturilor, a instinctelor primare, a dorintelor care nu pot fi ostoite primavara cand zambetele caline invaluiesc totul si nici toamna cand melancolia si spleenul le adoarme...

Vara ritmul este alert, hainutele si asa putine aluneca mai rapid dezvaluind...caractere ce nu intereseaza pe nimeni cu adevarat:)...

Verile toride pot innegura sentimente, pot ravasi amintiri, pot provoca insolatii afective si suferinte mai degraba trupesti, chimice decat sufletesti...vara nu se priveste in neant, nu se zambeste bland decat rar de tot...vara se iubeste taifunistic, definitiv si de multe ori fragmentar, rudimentar :) si in pripa.

Vara toate cele ies in lumina orbitoare, se expun aproape indecent...defecte, detalii de nedorit, sperante, prafuiri...toate se amesteca infam cu soarele covarsitor si putini reusesc sa isi reziste contra exploziilor care naucesc pana si meteoritii...

Toamna pare anotimpul cel mai potrivit pentru indragostire... Toamna spleen-ul, nostalgia, melancolia dupa trecut ori viitor, muraturile:), culesul viei, dez-pielitatul nucilor dalbe si gustoase, ploile caldute si asezate, fara prea mult zgomot ori spectacol luminos...toate aduc omul aproape de el si parca il fac sa inteleaga ce este adevarat, etern si frumos... Parca toamna ploile spala oamenii de amintiri urate, de ticalosii, de jocuri, orgolii si ii vindeca de graba...

Toamna oamenii se vad altfel, lumina se insinueaza doar, nu loveste frontal ca vara...Toamna soarele subliniza, nu impune, mangaie ca parintele care nu atinge crestetul copilului, insa aceasta se simte alintat cu cea mai mare iubire...

Toamna oamenii nu alearga dupa iepuri, nici dupa lei ori gazele:)...Toamna se cauta caiuti liberi, egalitati frumoase si stabile, oameni care isi mentin verticalitatea pe drumul printre stropi...Toamna se impart pasii cuplului in doua si, cu toate ca parcurg un drum comun, fiecare isi ravaseste propriile frunze, se balaceste in covorul tomnatic si se indragosteste in tandem de coloritul inuman de minunat al toamnei, de crizantemele multicolore, de pomii aramii vegheati de cerul mov...

Toamna umbrelele viu colorate contrasteaza fascinant cu griul orasului cernit, inlacrimat zile in sir... Si este atat de frumos cand la metrou un tanar isi urmareste prin ploaie umbrela favorita, aceea rosie ca focul ce ii adaposteste iubita care parca danseaza printre picaturi si baltutze catre o destinatie diferita de a sa si zambeste duios precum parintele care isi conduce copilul catre scoala, in prima zi de curs...

Toamna migrenele se vindeca prin mere coapte, crema de zahar ars si pere fierte in vin...

Toamna omul simte parca nevoia de adapost, insa nu doar fizic in chip de stresina ori acoperis, ci nevoia de naufragiere voluntara la pieptul plin de caldura al unui alt om care simte ca fara celalalt bratele sale devin inutile...

Toamna se iubeste cu tandrete matura, plina de intelepciune, cu romantism duios, rotund, cu mai putine nebunii decat primavara, insa cu un curcubeu in plus fata de vara:)...

Iarna indragostirile sunt cu arome de portocala, cozonac, scortisoara, vin fiert si brad de Craciun...Iarna aproape ca nu se poate abtine cineva sa iubeasca...

In magazine mici si mari susura colinde, miroase a ciocolata si rasina, zburda jucarii, culorii vii si poleiala...nu stiu cati ar rezista ca in astfel de peisaje sa nu isi doreasca o imbratisare plina de iubire si un sarut sub vasc.

Iarna vrei sa stai la gura sobei ori la capatul caloriferului cu o ceasca de vin fiert parfumat diafan si cu cineva special alaturi cu care sa depeni tot felul de amintiri, planuri,..., iarna vrei sa te bulgaresti cu aceeasi persoana speciala, sa faceti ingerasi pe omatul moale si sa construiti oameni de zapada cu nas morcoviu si tigai cu buline pe asa-zis-ul crestet, apoi vrei sa canti colinde zambind cu tot dragul din lume tuturor, insa in special unei persoane cu care habar nu ai daca vei imbatrani, insa iti ajunge pentru un Craciun reusit si cateva amintiri care iti vor incalzi sufletul la primavara in cazul in care odata cu topirea derdelusului vei descoperi ca nu primesti ghioceii vestitori de la cel care de Revelion iti jura iubire vesnica:).

Iarna cred ca se minte cel mai mult in relatii. Iarna, finalul de an semnifica bilant, semnifica evaluarea anului scurs printre ceasuri si atunci oamenii au nevoie de plus-valoare, de bilant pozitiv, de o lista luuunga de realizari, de confirmarea jumatatii temporare... Iarna este greu sa te certi cu cineva pentru ca totul imbie catre zambet sclipitor de glob auriu, de ghirlande rosiatice cu reflexe de cadouri frumos ambalate... Iarna nu poti spune verde in fata mai nimic...lumea pare mai vulnerabila, mai toleranta... si e firesc pentru ca nimeni nu vrea sa paseasca in anul cel nou cu o cearta atarnata de coada constiintei, cu o iertare lipsa...

Iarna putine cupluri de destrama si cele care o fac sunt din pricina ca o persoana nu poate fi in doua locuri in acelasi timp :D in momentul numaratorii inverse catre noul an...

Chiar daca exista motive de despartire, cel care ar initia procesul mereu se gandeste "lasa, dupa Sarbatori"...tocmai pentru a ii asigura celuilalt o colinda plina de dragoste iar siesi niste Sarbatori tihnite...

Iarna cred ca indragostirile se produc si mai facil...Oamenii sunt imbujorati de la ger, privirile stralucesc de la luminile orasului si bucuria darurilor iminente, vrei - nu vrei ajungi sa crezi in magie si oricate dovezi ai avea nu reusesti sa nu adormi intrebandu-te daca nu cumva...Mos Craciun chiar exista...

Anna - iubind doar in anotimpul inventat, cel care nu exista decat in filmul ei de indragostire, in care soarele de primavara imbratiseaza ploile tomnatice, florile imbobocite saruta fulgii primei ninsori transformandu-i in frunze aramii pe caldaram, curcubeul rasare in timpul saniusului zambind pasarilor frumos ciripitoare,serile caldute de vara stau la taclale cu noptile scartaitoare de iarna, freziile infloresc in arbustii din fata geamului in fiecare joi, in teii de pe alee se coc pere in fiecare marti, clematele miros a vanilie, cadouri se ofera zilnic, iar bradul se impodobeste in via mustind de veselie in timpul culesului...